Am timp, deci scriu. Timp de sãrbãtori, timp liber. Aș fi profitat de rãgaz, sã plec și eu pe undeva, afarã din oraș. Poate Herculane, poate Tg. Mureș, la ai mei, pe care îi vãd tot mai rar. Din pãcate, n-a fost sã fie. Uneori, roata Destinului te poartã prin lecțiile de viațã ale altora fãrã sã ținã cont de sãrbãtori, vacanțe sau alte evenimente sociale. Așa se face cã, pe când fãceam planuri de vacanțã în familie, un bun prieten m-a sunat cu vocea gâtuitã de emoție, sã mã anunțe cã a avut percheziție acasã, iar fiul sãu a fost dus pentru declarații, la poliție. Așa am ajuns sã anulez totul și sã trebuiascã sã pledez la 4 dimineața pe lipsa de pericol social a unui puști – în fața unei judecãtoare (la fel de nemulțumite de situația ivitã – ca și mine), chiar de ziua mea de naștere – , dupã 6 ore de audieri extenuante. Când am înțeles cã nu pot pleca, am chemat-o pe sorã-mea și am fãcut schimb de mașini (a mea este mai bunã), iar ea a plecat la Herculane. Am ajuns acasã la 6.30 și am cãzut lemn. De la 8, telefoanele au început sã sune cu urãri de La Mulți Ani. La 10 am dus-o pe maicã-mea la autogarã, pentru autocarul de Tg Mureș. Și, pentru ca ziua sã fie și mai proastã, judecãtoarea mi-a arestat clientul. A devenit deci clar cã sunt priponit pentru acest weekend în București, în așteptarea recursului la mãsura arestãrii preventive. Recurs care s-a și judecat vineri, dupã tipicul binecunoscut al benzii rulante din Justiția Românã. Adicã, am pledat, am fost ascultați (probabil cã și niște pereți ne-ar fi luat în seamã mai mult) și… ni s-a respins recursul. Ca și la fond, a fost mai simplu pentru cele trei doamne judecãtor  – smulse din bucãtãreala pregãtirilor pascale sã confirme o hotãrâre formalã, nemotivatã, decât sã munceascã la redactarea unei decizii care sã individualizeze în concret presupusul pericol social al puștanilor din boxa acuzaților. O astfel de situație te umple de amãrãciunea familiilor condamnate – în egalã mãsurã – sã petreacã sãrbãtorile departe de copii; copii aflați undeva în arestul unor secții de poliție, alãturi de infractori adevãrați. Câte 8-9 într-o camerã mai micã decât dormitorul meu. Chestia asta mã umple de o furie rece, ucigașã, la adresa celor ce dau astfel de ordine (de a se da exemple ! cãci în cazul de fațã, asta a fost), cât și împotriva cozilor de topor (butoanelor) din Justiție. Eu aș institui o regulã, ca nici un judecãtor de penal sã nu poatã judeca nici cel mai banal dosar, și sã nu poatã da condamnãri cu închisoarea pânã când nu “gustã” el însuși din “remediul” pe care îl oferã celor pe care îi judecã. I-ași trimite pe domnii și doamnele judecãtor sã stea – o lunã mãcar, în arest preventiv, cu alți 10 inși într-o camerã fãrã luminã naturalã. Sau, în minunatele penitenciare ale țãrii unde 15-20 de inși așteaptã sã treacã timpul, într-o camerã de 12 metri pãtrați pe paturi supra-etajate câte 3. Camere supra-aglomerate, unde ai mari șanse sã dormi și câte 2 în pat. Unde, dacã ești nou venit și nu știi pe nimeni, când vii cu hainele în brațe și întrebi, “eu unde dorm”, ți se întinde un un ziar pe jos, și ți se spune, în zeflemea, “Aici”. Camere unde, se face atât de cald vara, încât, începând cu luna mai, deținuții scot ferestrele din țâțâni și îi pun pe cei mai pricãjiți sã dea din mâini, cu rândul, în dreptul ferestrei, cu câte un prosop ud, în speranța creerii unui curent de aer rãcoros, aidoma unui ventilator uman. Camere unde unii cu pedepse grele, de 15-20 de ani, care nu mai au nimic de pierdut, fac legea, fãrã teamã de rapoarte sau sancțiuni, cãci ei oricum nu pot spera la indulgența comisiei de liberare condiționatã. Pușcãria are legile ei nescrise, iar gardienii nu sunt decât tot niște prizonieri ai sistemului, doar cã primesc leafã și au voie sã mai meargã pânã acasã, la familii. În pușcãrie, disperarea și lipsa de perspective te pot duce la nebunie sau sinucidere. Unde pe unii, familia și prietenii înceteazã ușor ușor sã îi mai caute, uitarea așternându-se peste ei precum o micã moarte. Pentru mulți, Jilava a fost capãtul de linie al vieții lor, cãci acest penitenciar are peste 200 de deținuți bolnavi de SIDA, și Dumnezeu știe câți – bolnavi de hepatitã C. Am fost uimit de rapiditatea cu care cimitirul de la Jilava – în secțiunea destinatã pușcãriei, crește și amenințã sã depãșeascã zona “civilã”, unde se aflã înmormântat tatãl meu. Pentru toți acești oameni am aprins și eu o lumânare de Paște, rugându-l pe Bunul Dumnezeu sã aibã îndurare de ei și sã le scurteze zilele de chin și suferințã, dacã acest lucru este cu putințã. Prin fața ochilor mi s-au perindat toate chipurile prietenilor și cunoscuților aflați în suferințã, fie lipsiți de libertate, fie pe patul de suferințã al bolii, și am mulțumit încã o datã Proniei Cerești, plin de recunoștințã, cã pânã în prezent, familia mea a fost feritã de astfel de încercãri. Nu poți aprecia cu adevãrat darurile vieții, ale unei vieți îmbelșugate, fãrã lipsuri sau neplãceri majore, decât prin raportare la amãrâții acestei lumi. Uitãm prea des cât de norocoși suntem cã ne bucurãm în primul rând de libertate, de sãnãtate, și de simplele utilitãți pe care le apreciem ca și normale în societatea modernã. Ignorãm – poate din neștiințã, faptul cã suntem printre cei 1 la un milion dintre oamenii care se bucurã de apã curentã în case, toalete, electricitate, televiziune și internet. Trãim într-o țarã în care, în ciuda tuturor vociferãrilor și acuzelor de sãrãcie, n-am auzit sã fi murit cineva (la propriu!) de foame, precum în Somalia, unde numai în perioada 2010-2012 au murit de foame 260.000 de oameni, dintre care jumãtate dintre ei, copii sub vârsta de 5 ani… Pentru mine, Sãrbãtoarea Învierii a venit – fãrã voia mea, în mod brutal, cu suferința și amãrãciunea altora, iar nu ca un prilej de relaxare și vacanțã. Un astfel de “duș rece” din partea Divinitãții, chiar dacã nu te vizeazã în mod direct, te face sã meditezi serios asupra impermanenței acestei lumi, a condiției noastre efemere, ca indivizi. Îți re-organizeazã prioritãțile, te face sã te întrebi care este cel mai important scop al vieții tale, din multitudinea de ținte pe care ți-ai dori sã le atingi. Nu poți dobândi acea perspectivã corectã asupra acestor probleme existențiale – decât de la nivelul prafului drumului, unde înțelegerea efemeritãții propriei existențe te aruncã, în umilința cea mai deplinã. Hristos a Înviat, pentru noi toți, dar mai ales pentru amãrâții și disperații acestei lumi.  Rapcea Mihai]]>

CategoryUncategorized
Tags
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer

                

Share via
Copy link
Powered by Social Snap