Halloween-ul și coincidențe stranii

Noaptea trecutã, de halloween, a ars Clubul Colectiv. 27 de oameni au murit pânã acum,  146 sunt în spital, cu arsuri și rãni grave. Tragedie naționalã. Guvernul vrea sã decreteze zi de doliu național. Familiile victimelor plâng în fața spitalelor, procurorii cautã vinovații. Încã un colț al covorului care acoperã mizeria din show-bussiness-ul românesc va fi ridicat. Vor ieși desigur la ivealã corupția, șpãgile date pe autorizãri fictive și tot lanțul de cauzalitãți nefaste care au dus la aceastã tragedie. Lumea îi va acuza pe toți cei care vor putea fi gãsiți vinovați, iar justiția va da pedepse aspre, vor fi luate mãsuri exemplare rapide pentru a potoli setea de dreptate a opiniei publice.

Și totuși, victimele și familiile victimelor acestei tragedii absurde, își vor pune eternele întrebãri: de ce ? de ce tocmai eu, de ce tocmai copilul meu ?

Dupã ce conul de luminã aruncat de presã asupra evenimentului își va pierde interesul și se va îndrepta asupra unei alte știri proaspete, familiile își vor plânge încã morții, iar supraviețuitorii vor purta pentru toatã viața lor cicatricile arsurilor din acea noapte fatidicã de halloween. Majoritatea din zona feței, a capului, cãci focul a venit de sus, din tavanul de lemn aprins de niște artificii. Iar întrebãrile lor vor rãmâne în continuare, ca niște strigãte mute, în continuare, aruncate cãtre Dumnezeu, Univers sau abisul necunoscutului: de ce tocmai eu, de ce mi s-a întâmplat tocmai mie ?

Dacã cineva ar fi întrebat tinerii puși pe distracție, asearã la intrarea în Clubul Colectiv, dacã cred în Dumnezeu, majoritatea ar fi luat la mișto întrebarea, s-ar fi scãlâmbãit și ar fi râs, cu limbi scoase la mișto și rânjete demonice – în stilul caracteristic nopții de halloween, cu mãști și costumații macabre.

Acești oameni, supraviețuitorii tragediei, sunt acum traumatizați. Din cei 400 de participanți la concertul din Colectiv, peste 200 au scãpat nevãtãmați fizic. Cu siguranțã însã sunt tulburați de cele petrecute. Dacã îi întrebi de Dumnezeu acum, sigur nu le mai arde de râs sau scãlâmbãieli, și se vor gândi de douã ori înainte sã își dea un rãspuns. Din ceilalți 200, 27 au murit arși de vii, în chinuri îngrozitoare, iar restul sunt în spitale, cu arsuri în special în zona superioarã a corpului. Eu știu ce înseamnã durerea arsurii, cãci am suferit o astfel de nenorocire, copil fiind. Am fost internat douã luni de zile la spitalul pentru copii arși Grigore Alexandrescu. Nu voi uita niciodatã suferința schimbãrii pansamentelor de pe pielea arsã, urletele și țipetele pe care le scoteam eu și colegii mei de suferințã, senzația spirtului turnat pe rãni, tremurul și groaza în fața momentului inevitabil, rugãmințile mele disperate de adresate personalului medical, de a nu mã mai chinui. De atunci am rãmas cu o spaimã tãcutã fațã de arsuri. Și niște cicatrici pe care le voi purta pe trup toatã viața mea. Deci, înțeleg mai bine decât oricine tragedia prin care trec acei sãrmani. Eu am avut arsurile pe picioare, sunt ascunse vederii, doar la plajã îmi amintesc de ele. Îșsã cei cu arsuri în zona capului, pe fațã, vor purta în public, ca un stigmat, toatã viața lor, semnele acelei nopți fatidice, indiferent de cât de bune sau de perfecte vor fi operațiile de transplant la care vor fi supuși. Vor fi diformi, urâți, ca mãștile pe care le-au purtat în acea noapte – unii dintre ei.

Și vor purta pentru toatã viața în suflet acea întrebare fãrã rãspuns: de ce eu ? de ce fața mea ? de ce tocmai în acea noapte ? Și vor întoarce pe toate pãrțile evenimentele ce au precedat acea noapte, cãutând rãspunsuri gen: dacã nu mergeam în Colectiv ci mergem în Fabrica ? dacã nu era concertul celor de la Goodbye to Gravity ? Dacã nu era intrarea liberã ? dacã nu era hallowen ? dacã erau douã uși deschise și nu doar una ? dacã aș fi ascultat de feelingul mei interior și nu m-aș fi dus ?

Știu, vor fi unii care se vor grãbi sã sarã la concluzii. Religioșii ultra-ortodocși vor exclama cu satisfacție ascunsã, spunând: Dumnezeu i-a pedepsit cu foc de Sus pe sataniștii care celebrau sãrbãtoarea satanei, halloweenul.

Alții, mai moderați, vor cerceta faptele în ansamblu, folosind instrumentele rațiunii și vor reflecta: care era probabilitatea – statistic vorbind, ca un astfel de incendiu de proporții sã se producã într-un club taman de hallowen. O singurã noapte pe an. Una din 365 de nopți. Una din ultimii 25 de ani în care nu s-a întâmplat nimic în alte nopți din 25 de ani. Cluburi au mai ars în România, dar nu cu oameni în ele. De ce tocmai într-un club în care se cânta o muzicã pe care unii ar putea-o considera satanistã ?

Care era probabilitatea ca focul sã izbucneascã exact în timpul lansãrii albumului “Mantras of war” al formației rock Goodbye to Gravity, care conține piesa “The day we die” ?! De ce tocmai tavanul a luat foc și nu altceva ? Care era probabilitatea ca afișul evenimentului sã prezinte un personaj cu capul în flãcãri, exact ca mulți dintre cei rãniți în incendiu ? De ce foc ? Analizând, sunt zeci de mici coincidențe stranii, care au dus la aceastã tragedie.

Sunt puțini cei care știu cã în noaptea de halloween, în care tinerii se distreazã cu costumații macabre și dovleci sculptați demonic, sunt sataniști care iau în serios aceastã “sãrbãtoare” și îl celebreazã pe satana fãcând tot felul de ritualuri în cinstea lui. Iar în astfel de momente, coincidențele stranii ale unor accidente sau morți violente sunt pentru acești sataniști doar semne cã satan le-a ascultat rugãciunile și a primit ofranda lor de sânge și foc.

Acești sataniști nu sunt oameni ca mine sau ca tine, cititorule. Sunt oameni cu mulți bani, putere și influențã. Oameni care declanșeazã rãzboaie, care hotãrãsc destinele unor națiuni. Și care fac aceste lucruri la momente cheie, cu dedicație cãtre forțele întunericului, ei fiind exponenții acestor forțe pe Pãmânt. Știu, mulți vor crede cã bat câmpii, cã lumea e plinã de oameni rezonabili, ca mine și ca tine, iar povestea cu sataniștii este ivitã din imaginația înfierbântatã a unor fanatici, sau cã dacã respectivii sataniști chiar existã, sunt niște exaltați lunatici. Așa sã fie oare ? O sã vã pun pe gânduri cu un singur ritual. Evreiesc. Se numește kapparot. E real, e pe bune. Îl practicã an de an, evrei civilizați. Oameni ca mine și ca tine. Unii, chiar din Brooklin.       

]]>