Explicații cititorilor mei

A scrie poate fi un chin, de care te eliberezi. Sau un prea plin, pe care îl împãrtãșești. Exact ca lîntr-un joc de zuma în care bilele curg în reprize, fãrã oprire, gândurile se înșirã neâncetat pe traiectoria șerpuitã a imaginației, prin castelul interior al minții mele, înghesuindu-se la poarta tastaturii, cerând sã fie eliberate.  Cele mai frumoase scriituri sunt de obicei și cele mai sincere și tocmai de aceea nu se publicã. Am “sertarul” calculatorului plin de mici crochiuri, schițe, manuscrise, – multe nefinisate, neterminate, care nu vor vedea probabil niciodatã “lumina” ochiului altui cititor. Sunt micile perle care mã fac sã mã simt bogat într-o lume poleitã de falsitate și snobism, e bogãția mea, palatul minții mele, nevãzut de ceilalți.

A scrie nu este o problemã însã a publica presupune tãrie de caracter. Presupune a te expune, a-ți expune sufletul, mintea, caracterul, cu bune și cu rele, judecãții și criticilor celorlalți. Cum am fost mereu un voieurist intelectual, nu am ezitat sã mã arunc în gol în mulțime, precum un rock-star la propriul concert, cu speranța deșartã cã va fi suficient public entuziasmat care sã mã prindã în cãderea mea, în baia de mulțime, de umanitate pe care și-o dorește orice creator. Recunosc, de multe ori nu public un anumit gen de scriiturã (deși am destul material la sertar) pentru cã nu primesc feedback de la cititori pe acel gen de scriere. Și simt cã e un gest futil, ca un țipãt într-un spațiu imens, de unde nu ți se întoarce nici un ecou. Și atunci mai bine tac. Cel puțin pe anumite subiecte.