Pãrintelui Clement Haralam, starețul Zosima al meu

Pe la 25 de ani îmi intrase în cap sã le las pe toate și sã mã fac cãlugãr. Eram pe cale sã termin Teologia și, cu toate cã aveam nevastã acasã, îmi tot cãutam de treabã printre frații și  pãrinții de la Trei Ierarhi. Mã trezeam cu noaptea-n cap sã ajung la ceasuri, apoi, peste zi, vindeam la pangar lumînãri și iconițe, pe la prînz dãdeam o mînã de ajutor la bucãtãrie, dupã-amiaza fãceam pe ghidul pentru vizitatorii mãnãstirii, iar dupã vecernie mã aciuam printr-o chilie sau alta, pînã dãdea starețul peste mine și mã alunga acasã: Du-te, mãi, cã te-așteaptã nevasta. Plecam cu ciudã, mã mai încurcam vreun ceas, douã prin curte, cu nea Petricã, paznicul, mare amator de povestiri cuvioase, iar a doua zi o luam de la capãt. Cînd se mijea de ziuã, mã gãseau iarãși cinstiții pãrinți la ușa bisericii, ca un pui de bodaproste, așteptînd sã înceapã slujba. De la o vreme, nu-l mai slãbeam pe duhovnicul meu, starețul Clement. Cãlugãr, în sus, cãlugãr, în jos. Ce-ți trebuie, mãi, cãlugãrie? mã lua pãrintele Clement, om dintr-o bucatã și nu prea deprins cu meșteșugul vorbelor alese. Uite-așa, pãrinte, ziceam eu, n-am pace dacã nu mã fac cãlugãr. Azi așa, mîine așa. Îmi crescuse și o pleatã de toatã frumusețea, pe care o purtam legatã cãlugãrește în coadã. Barbã aveam, chilie îmi trebuia. Într-o searã, pe dupã vecernie, se împiedicã iarãși starețul de mine prin curtea mãnãstirii. Nu ți-am zis, mãi, sã te duci acasã? Pãi, zic, casa mea e la mãnãstire, cã eu vreau sã mã fac cãlugãr. Mã ia starețul în chiliuța sa, ce-i servea și de birou și unde ne primea de obicei. Ia zi tu, da’ de ce vrei sã te faci cãlugãr? Zic: Ca sã mã rog, pãrinte stareț. Nu mai vreau decît sã mã rog. Pãi, face el, și de ce nu te rogi? Ce te oprește? Eu, bucuros cã în sfîrșit mã ia în seamã: N-am pace în lume, pãrinte. Nu mai am pace. Nu mai vreau decît sã le las pe toate și sã-mi gãsesc liniștea. Pãrintele cade pe gînduri. Așa deci, face el la o vreme, deci vrei sã te rogi. Se ridicã și vãd cã se îndreaptã la colțul cu icoane, aprinde candela, pune o lumînare în sfeșnic și-mi face semn.Hai încoa’ și te roagã. Deschide el psaltirea la prima catismã. Iaca, stai aici în genunchi ºi începe sã te rogi. Mã uit eu la el, dar el serios. Mã las în genunchi ºi mã pun pe citit. Pãrintele îºi mai face oleacã de treabã prin birou, apoi iese ºi se duce. Trec aºa vreo douã ceasuri. Eu, la psaltire. Atîta doar, cum ardea lumînarea, mã ridicam ºi aprindeam alta. Pe la opt aud zvon de tacîmuri dinspre trapezã. Taci cã acum mã cheamã la masã, zic. Dar nici pomenealã. Mã, îmi spun, sã vezi cã ãștia au uitat de mine. Înghit în sec, termin psaltirea ºi o iau de la capãt. Pe la vreo zece, zece jumate, apare în sfîrșit starețul. Pregãtit ca de culcare, într-un hãlãțel de molton, cu un prosop aruncat pe umãr și cu periuța de dinți în mînã. Te rogi, cuvioase, te rogi?îmi aruncã el, trecînd spre baie. Apoi se mai învîrte ce se mai învîrte, stinge lumina și iese din birou. Cre’cã glumește, mã încurajez eu în gînd, doar n-are de gînd sã mã lase aici. O vreme mai aud cîte-o ușã trîntindu-se, cîte un scîrțîit de podele, apoi s-a fãcut liniște deplinã, încît auzeam cum sfîrîie ceara în flacãra lumînãrii. Oftez, mã așez cît mai bine, trag și o pernuțã sub genunchi și zic mai departe la psaltire. Pe la unu din noapte au început sã mã ia cînd valuri de fierbințealã, cînd fiori reci ca de gheațã. Cãdeam cu nasul în carte, mã trezeam, cãutãm rîndurile și o luam de la capãt. Nu știu dacã mai era sau nu rugãciune, dar nici nu m-am oprit din citit. Parcã îmi plesnea mintea-n cap. Rînd pe rînd, îmi venea sã strig, sã arunc cartea, sã mã întind pe jos, sã mã ascund sub preș. Așa m-am chinuit toatã noaptea. Spre dimineațã nu mai simțeam nimic, repetam ca un aparat stricat catismã dupã catismã, deși cred cã mai degrabã dormeam în genunchi. La cinci, pãrinții s-au trezit pentru utrenie. Starețul trece la baie, în hãlãțelul lui de molton, și-mi aruncã iarãși din mers: Tot în rugãciune, cuvioase, tot în rugãciune? Cînd am vãzut cã trece de opt și nu mã cheamã nici la liturghie, mi-am zis, gata, sã vezi cã pãțesc ca la Pateric, mã ține trei zile aici, sã vadã cîtã rãbdare am. M-a luat așa o sfîrșealã și am simțit cã nu-mi mai trebuie nimic, decît un ceai fierbinte și un pat sã mã întind. Îmi venea sã arunc Psaltirea cît colo. Cuvintele se dezintegrau, slovele se desprindeau de carte și se ridicau vîrtejuri în tavan. A trecut și prînzul, fãrã sã se milostiveascã cineva și de mine. Nici în genunchi nu mai puteam sta, mã chircisem într-un fel de asanã, cu capul rezemat de un raft, și cred cã arãtam ca un martir în ultimele lui ceasuri. Pe la douã, starețul își face din nou intrarea. Se așeazã la birou, rîgîie ușor, ca dupã masã, și mã contempleazã în liniște. Te-ai rugat, cuvioase? șoptește el, sã nu mã „tulbure”. I-am aruncat o privire semi-tîmpã, probabil goalã de orice conținut. Ei, dacã te-ai rugat, face el,atunci hai sã ne facem cãlugãri. Mã ridic cu greu și mã gîndesc cu inima îndoitã la ce mã mai așteaptã. Hai încoace. Ieșim în curte, ne suim în mașinã și pornim la drum. Ieșim din oraș. Starețul îmi întinde un pachet de biscuiți, pe care l-aș înghiți din douã mișcãri, dar, ca sã fac impresie, mã strãduiesc sã arãt cumpãtarea unui ascet și rod încetișor biscuit cu biscuit. Pãrintele nu spune nimic. Dar cu tãcerile lui eram obișnuit. Odatã am mers împreunã pînã la București, cinci ceasuri, fãrã ca el sã sufle un cuvințel. Cînd am intrat în Colentina, a spus dintr-odatã: Da’ țeavã de 16 nu aveau?(cu o zi înainte mã trimisese sã cumpãr niște țeavã pentru nu știu ce instalație la chilii). Am mers, nu mai știu, mult. Poate douã, trei ceasuri. Am trecut de Sihãstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era sã rãmînã mașina bucãți, apoi am traversat o pãdure și ne-am oprit într-o poianã, la capãtul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am fãcut cîțiva pași. Cum e? face pãrintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat. Simțeam cã urma sã se întîmple ceva important. E și un paraclis mic pe-aproape.Locul are de toate. Apã, aer curat, liniște. Poți încropi și o grãdinițã cu cîteva legume. Îl ascultam și nu-mi venea sã cred. Îmi venea sã-l iau în brațe, sã-l sãrut. Ce zici? face el. Ți-ai gãsi pacea aici? E destulã liniște? Am rãspuns cu vocea gîtuitã de emoție: O, pãrinte, mã mai întrebați? Aici e ca la începutul lumii. Bun, zice, acuma ascultã la mine. Dacã nu îți gãsești pacea în inima ta, oriunde ai fi, n-o gãsești nici aici, nici oriunde te-ai duce. Pacea pe care o cauți tu e pacea cu tine. Pentru asta n-ai nevoie sã te faci cãlugãr. Hai sã mergem. N-a mai spus nimic, sau nu mai îmi aduc eu aminte. A pus o casetã cu muzicã psalticã și a cîntat tot drumul, cît l-a ținut gura. M-a adus pînã acasã și m-a lãsat în fața blocului. Nu știu dacã mi-am gãsit vreodatã pacea cu mine însumi. De fapt, știu, nu mi-am gãsit-o niciodatã. Nu am atîta smerenie. Dar de atunci am aflat ce trebuie sã caut. De atunci, am încetat sã mai visez chilii și pustietãți și am început sã tînjesc dupã clipa în care voi face pace cu mine însumi și voi fi desãvîrșit. Am intrat în casã și mi-am sãrutat soția. Unde ai fost? Unde ai umblat? s-a îngrijorat ea. Am luat-o în brațe și am început sã rîd. Starețul e nebun, înțelegi?… N-ai mai auzit una ca asta. Hai sã-ți povestesc! Și dupã un an s-a nãscut Paraschevi, am legãnat-o la piept, i-am citit povești și am știut cã locul meu e acolo. http://ioanflorin.wordpress.com/ ]]>