Ultimele acþiuni ale Fondului Monetar Internaþional în þara noastrã au lãsat sã se întrevadã rolul pe care acest organism financiar internaþional îl joacã deja de câteva zeci de ani în dezmembrarea, spolierea ºi colonizarea naþiunilor din întreaga lume.
O simplã ordonanþã de urgenþã a reuºit sã dezvãluie o priveliºte impresionantã: mecanismul înrobirii noastre politico-financiare faþã de structuri de putere internaþionale lipsite de orice legitimitate.
Pe scurt: pe data de 21 iunie 2010 a intrat în vigoare ordonanþa de urgenþã OUG 50/2010 ce repune într-un mod radical în discuþie relaþia dintre bãnci ºi clienþi (în special, a acelora care contracteazã credite) în þara noastrã. Primind deja avizul Senatului, pe data de 27 octombrie ordonanþa urma sã intre în dezbatere pentru a fi apoi aprobatã în Camera Deputaþilor. În acest moment, reprezentanþii FMI au intervenit brutal în favoarea bãncilor recurgând la un ºantaj evident: dacã nu anulaþi efectele ordonanþei, nu vã mai dãm urmãtoarea tranºã a împrumutului, în valoare de aproximativ 850 de milioane de euro.
ªantajul a fost mult prea fãþiº pentru a nu irita aproape la unison atât presa localã, cât ºi clasa politicã. ªi pentru cã pe moment ºantajul nu a prea þinut – luându-se timid în discuþie chiar renunþarea la acordul cu FMI – a intervenit ºi Comisia Europeanã ameninþându-ne cu începerea procedurii de infringement dacã nu modificãm ordonanþa în favoarea bãncilor. De fapt, procedura – prin care o þarã membrã UE e sancþionatã pentru cã nu s-a conformat legislaþiei în vigoare a Uniunii – e mai mult o sperietoare ºi necesitã mulþi ani pentru a fi dusã la capãt.
Oricine se va întreba: prin ce a reuºit, oare, sã sperie aceastã ordonanþã, încât sã fie nevoie de intervenþia brutalã ºi în decurs de numai câteva zile atât a FMI-ului ºi Bãncii Mondiale, cât ºi a Comisiei Europene?
Ironic e însã faptul cã Ordonanþa 50 – supranumitã ºi Ordonanþa Creditelor – constituie o binevenitã aplicare a Directivei Europene CEE/48/2008, directivã adoptatã, de altfel, de legislaþia majoritãþii þãrilor europene. Integrând amendamentele fãcute de Autoritatea Naþionalã pentru Protecþia Consumatorului (ANPC), ordonanþa prevede reducerea consistentã a comisioanelor prin care bãncile din þara noastrã – în mare parte strãine – reuºesc sã jefuiascã un întreg popor. Nu numai atât, dar prevede posibilitatea ca clientul sã dea înapoi toþi banii împrumutaþi de la bancã înainte de termen fãrã a mai plãti uriaºele comisioane prin care bãncile reuºesc sã ne þinã în servitute financiarã, ci doar un comision de cel mult 1%. Apoi – poate cã lucrul cel mai important – ordonanþa stabileºte cã bãncile nu mai pot calcula dobânda variabilã dupã cum vor ºi dupã cum interesele lor o cer, ci urmând anumite reguli care vin în sprijinul clienþilor.
Nu în ultimul rând, prin aceastã ordonanþã se întrevede posibilitatea ca ANPC-ul sã dobândeascã un rol tot mai proeminent în relaþia dintre bãnci ºi clienþi, putând chiar sã aplice sancþiuni bãncilor care eludeazã legea ºi interesele legitime ale clienþilor. Astfel, ANPC-ul ar putea chiar devansa autoritatea Bãncii Naþionale a României (BNR) în relaþia cu bãncile, lucru care i-a iritat în mod evident pe bancherii care au gãsit întotdeauna în BNR un sprijin. Astfel, bancherii nu au întârziat sã se plângã forurilor financiare internaþionale cum cã în România interesele lor încep sã fie atacate.
Venim acum la fondul problemei, pentru cã ameninþãrile FMI, ale Bãncii Mondiale (BM) ºi ale Comisiei Europene (CE) au fost fãcute mai ales la cererea bãncilor strãine – care deþin aproximativ 80% din sectorul financiar românesc – într-un moment în care era tot mai clar cã încep sã piardã bani prin aplicarea ordonanþei nu numai pentru creditele ce vor fi contractate în viitor, ci ºi pentru cele în derulare.
Ironic ºi semnificativ e iarãºi faptul cã estimarea „pierderii” pe care ar suferi-o bãncile pe an (undeva între 500 ºi 900 de milioane de euro) ajunge aproape sã echivaleze valoarea tranºei de împrumut de la FMI (850 de milioane de euro).
Intervenþia structurilor financiare mondiale în favoarea bãncilor a fost atât de clarã încât – într-o presã atât de timoratã, supusã ºi ideologizatã cum e cea din þara noastrã – a început chiar sã se vorbeascã rãzleþ de „Marea Finanþã Mondialã”.
Marea Finanþã Mondialã
Iatã, însã, cã trezindu-ne – mãcar acum – din beþia logodnei cu occidentalismul progresist ne dãm tot mai mult seama cã sintagma nu e tocmai lipsitã de conþinut. Cã ea, la o analizã atentã ºi la o lecturã istoricã a ultimilor cincizeci de ani, acoperã o realitate tot mai tulburãtoare.
Nu e vorba aici de a ne juca cu cuvintele ºi conspiraþiile, ci de a conºtientiza o realitate istoricã de netãgãduit ºi un model recurent de acþiune al FMI ºi al Bãncii Mondiale în orice þarã de pe mapamond care a contractat un împrumut de la ele. Aºa cum am fãcut ºi noi în ultimii doi ani. ªi, dacã nu am fi atât de orbiþi de diversionismul mediatic care ne-a deturnat în ultimii douãzeci de ani atenþia de la lucrurile importante, am vedea cã nu mai departe de luna iulie a acestui an FMI ºi Comisia Europeanã au intervenit în Ungaria în favoarea bãncilor îndatã ce premierul Viktor Orban a atentat la interesele lor prin diferite taxe.
Astfel, acelaºi tip de comportament în situaþii similare lasã sã se întrevadã o unitate de scop. Lucrul devine tot mai clar pe mãsurã ce facem o investigaþie în trecut: falimentul Argentinei din 2001, datorat mai ales ingineriilor fianciare ale FMI, a devenit aproape un studiu de caz. La cererea FMI ºi a Bãncii Mondiale, statul argentinian a privatizat în mod dubios la preþuri de nimic uriaºele companii de gaze ºi petrol locale, care în perioade de crizã asigurau preþuri rezonabile pentru consumul intern. La fel ca în þara noastrã ºi în aproape toatã Europa de Est, sectorul fianciar argentinian era deþinut în mare parte de bãncile americane ºi europene. Astfel încât, în momentul în care bãncile mamã au început sã retragã lichiditãþile, Argentina a fost aruncatã în anarhie socialã. ªi nu trebuie sã uitãm cã acum un an preºedintele Bãsescu a fãcut o vizitã urgentã în Austria la sediul principalelor bãnci (Erste Bank-BCR, Raiffeisen Bank, Volksbank) care deþin controlul financiar în þara nostrã pentru a le convinge sã nu retragã banii din þarã.
Astfel – ºi nu trebuie sã ne iluzionãm –, þara noastrã stã sub aceeaºi ameninþare care a condus nu mai departe de acum zece ani la prãbuºirea Argentinei. Suntem acum într-o perioadã de tatonare, iar Ordonanþa 50 nu a fãcut decât sã dezvãluie tuturora situaþia realã în care ne aflãm.
Spirala datoriilor
Toate þãrile care au contractat împrumuturi de la FMI ºi de la BM au sfârºit într-o spiralã a datoriilor, în cercul vicios al împrumutului care necesitã un alt împrumut. Procesul fiind asigurat de intervenþionismul FMI ºi al BM în politica financiarã ºi economicã a þãrilor care au contractat împrumutul.
Simplu spus, mecanismul e urmãtorul: dacã eu împrumut pe cineva cu o sumã de bani, am ciudata pretenþie de a-i dicta modul în care trebuie sã cheltuiascã acei bani; nu numai atât, dar ºi cu cine trebuie sã-i cheltuiascã.
În acest mod, în schimbul împrumutului, aceste organisme financiare internaþionale pun condiþii de creditare care în fond nu presupun altceva decât preluarea pârghiilor de guvernare. Asistãm astfel la un mod inedit de a coloniza o þarã prin transformarea elitelor locale în simpli guvernatori ai unui imperiu care deºi îºi are principalii pioni în Statele Unite ºi celelalte state occidentale este de facturã mondialã.
În acest sens e grãitor faptul cã în toiul „crizei” generate de Ordonanþa 50, Jeffrey Franks, principalul negociator al FMI cu România, s-a purtat ca adevãratul premier al þãrii: pe 29 octombrie 2010, acesta îi convoca de urgenþã pe toþi miniºtrii guvernului Boc la Ministerul de Finanþe pentru a le ordona modificarea ordonanþei ºi a le trasa liniile de acþiune pentru urmãtorul semestru. Tot la cererea expresã a negociatorului FMI, preºedintele Bãsescu a refuzat sã semneze o lege votatã în Parlament prin care TVA-ul urma sã fie redus la 5% de la 25% pentru alimentele de bazã, iar pensiile sã nu fie impozitate pânã la un prag de 2.000 de lei. Legea ar fi constituit o adevãratã gurã de aer pentru economia româneascã ºi aºa îngenuncheatã de taxele tot mai mari.
În acest context nu trebuie sã uitãm faptul cã Jeffrey Franks a fost unul dintre principalii economiºti ai FMI trimiºi în Argentina (1997) nu cu mult înainte de colapsul acesteia (2001).
De-a lungul anilor ’70 împrumuturile erau acordate în mod liber la rate ale dobânzii foarte mici, dar aceastã situaþie s-a schimbat în mod dramatic la începutul anilor ’80. Statele Unite au ridicat drastic rata dobânzii într-o încercare de a opri inflaþia. „Þãrile în curs de dezvoltare”, care contractaserã împrumuturi de la bãncile americane, trebuiau sã plãteascã acum dobânzi uriaºe. Principalele bãnci europene care au acordat împrumuturi au urmat exemplul ºi astfel s-a nãscut criza datoriilor. Þãrile în curs de dezvoltare se aflau în incapacitatea de a-ºi achita împrumuturile ºi au fost astfel forþate sã contracteze noi împrumuturi pentru a plãti dobânda. În 1980, datoria totalã a þãrilor în curs de dezvoltare se ridica la 567 miliarde de dolari. Între 1980 ºi 1992 aceste þãri au restituit 1.662 miliarde de dolari. Cu toate acestea, datoritã ratelor foarte ridicate ale dobânzii, datoria a crescut la 1.419 miliarde de dolari în 1992 – în ciuda rambursãrilor! Ratele în creºtere ale dobânzii au forþat þãrile în curs de dezvoltare sã contracteze noi împrumuturi pentru a evita falimentul. Plata datoriilor dreneazã þãrile în curs de dezvoltare de aproximativ 160 miliarde de dolari în fiecare an, ceea ce reprezintã aproximativ de 2.5 ori valoarea ajutorului pentru dezvoltare pe care aceste þãri îl primesc. Astfel, în ciuda faptului cã þãrile în curs de dezvoltare ºi-au plãtit demult împrumuturile iniþiale, ele sunt încã extrem de îndatorate ºi dependente de noi împrumuturi. Aceastã situaþie a netezit calea pentru ca FMI ºi Banca Mondialã „sã sarã în ajutor”. Aceste organisme au primit sarcina de a se asigura cã þãrile în curs de dezvoltare vor continua sã-ºi plãteascã datoria prin oferirea unor noi împrumuturi – împrumuturi pentru þãrile care acceptã anumite condiþii, precum ajustarea structuralã”. (Herbert Jauch, Cum au reuºit FMI-ul, Banca Mondialã ºi Programul de Ajustare Structuralã sã distrugã Africa, 2009).
Problema acordurilor cu FMI ºi BM nu o constituie numai transferul tacit de putere de la nivel naþional la nivel internaþional. Poate ºi mai grav este faptul cã, sub pretextul grijii de a-ºi recupera banii ºi intervenind în luarea deciziilor pentru „a preveni” vreun derapaj, aceste organisme financiare trec la restructurarea în profunzime a economiilor locale ºi, în fond, a þesãturii sociale tradiþionale.
În cele din urmã, vorbim de o încercare de a restructura economia globalã dupã un singur pattern care, iarãºi, sub pretextul instaurãrii economiei de piaþã, face, în fapt, jocul câtorva mari corporaþii, mai ales occidentale. Lozincile pieþei libere vor fi bune atâta timp cât acestea reuºesc sã intre pe piaþa localã, sã o restructureze dupã propriile interese, pentru a se organiza apoi întrun cartel cu sprijin politic dinãuntru ºi din afarã. Este exact ceea ce se întâmplã acum cu bãncile strãine care au intevenit pe lângã FMI ºi UE, dar care s-au bazat ºi pe sprijinul de nãdejde al BNR.
ªi întotdeauna aceastã odioasã alianþã se face în dauna omului simplu.
Iatã un caz emblematic în acest sens: Indonezia a fost pânã la jumãtatea anilor ’60 ai secolului trecut condusã de preºedintele fondator al acestei þãri, Sukarno. Politician de orientare naþionalistã, acesta nu a permis intruziunea corporaþiilor occidentale, a FMI ºi a Bãncii Mondiale în administrarea þãrii. Ca urmare a acestui fapt, SUA ºi mai ales Marea Britanie l-au sprijinit pe unul dintre generalii preºedintelui, Suharto, în preluarea puterii printr-o loviturã de stat. Ceea ce a urmat a fost descris de presa occidentalã drept un model de modernizare a unei þãri din lumea a treia, cu FMI ºi Banca Mondialã în rolul de actori internaþionali ce aduc ordinea într-un context anarhic. Ceea ce, evident, nu s-a spus a fost mãcelul fondator al „modernizãrii” prin care a trecut Indonezia în anii ’60: cu sprijinul puterilor occidentale, armata generalului Suharto a reuºit sã mãcelãreascã aproximativ un milion de oameni. În timpul operaþiunilor, agenþia americanã CIA a furnizat generalului trãdãtor liste cu mii de oponenþi ai regimului ce trebuiau asasinaþi.
În acelaºi timp, generalul a deschis larg porþile FMI, Bãncii Mondiale ºi corporaþiilor occidentale care practic au restructurat þara de la un capãt la altul. În 1967, Elveþia a gãzduit o conferinþã care a reuºit sã adune cele mai marcante figuri ale establishmentului occidental, de la oameni politici la conducãtori de mari corporaþii. Erau prezente aici cele mai mari companii petroliere, bãncile occidentale, precum ºi reprezentanþii unor companii ca American Tabacco Company, General Motors, Lehman Brothers, American Express, Siemens ºi altele. Conferinþa a durat trei zile ºi a avut drept scop împãrþirea bogãþiilor Indoneziei între corporaþii ºi restructurarea economico-socialã completã a þãrii dupã un plan ce nu avea nimic de a face cu nevoile ei reale. Dar Indonezia a fost de fapt abia unul dintre primele cazuri-model prin care s-a pus la punct noul colonialism. În momentul de faþã, în aceastã þarã dominã anarhia ºi sãrãcia.
Rezultatele intervenþiei FMI ºi ale Bãncii Mondiale au fost aceleaºi peste tot: sãrãcirea majoritãþii populaþiei ºi îmbogãþirea celor foarte puþini care oricum erau deja foarte bogaþi, înstrãinarea avutului public prin strategia privatizãrilor ºi lozincile unei false pieþe libere în favoarea unor speculanþi internaþionali ºi, prin urmare, ample dezechilibre economico-sociale ce sfârºesc în lupte de stradã.
În schimb, pentru oficialii FMI oamenii aruncaþi în stradã nu sunt decât cifre într-o statisticã. Iar aceste cifre trebuie ajustate. Dar conducãtorii noºtri de ce nu-ºi împlinesc misiunea de a apãra interesele poporului român? De ce trebuie sã-ºi manifeste loialitãþile faþã de organismele internaþionale, pe care nimeni nu le-a ales ºi care nu reprezintã pe nimeni?
Înainte familia ºi societatea fãceau mari eforturi pentru a lãsa o zestre urmaºilor lor, încercând sã-i elibereze cumva de propriile lor constrângeri. Acum fiecare generaþie lasã celei care urmeazã lanþurile propriilor ei datorii.
Omul societãþii moderne trãieºte însã pentru sine ca ºi cum nu ar mai vrea sã aibã urmaºi; statul paraziteazã propriul popor ºi-l aruncã în anarhie prin cele mai aberante mãsuri; societatea însãºi a ajuns un creuzet în care se pune la punct alchimia egoismului. Iar acesta e principiul monºtrilor care bântuie contemporaneitatea.
De aceea, sã nu ne mai amãgim: criza lumii în care trãim e mult prea adâncã pentru a putea fi rezolvatã prin ajustãri politico-economice, prin aceleaºi speranþe deºarte care au hrãnit utopiile modernitãþii. Tot rãul se naºte din rapacitatea omului lipsit de Dumnezeu, care în chip sinucigaº distruge totul în jur înainte de a se distruge pe el însuºi. Drama lumii în care trãim nu e alta decât drama necredinþei fiecãruia dintre noi.
Aºadar, nãdejdea nu poate ºi nu trebuie sã ne fie decât la Hristos, Cel fãrã de Care nu putem face nimic. De la El trebuie sã aºteptãm dreptatea ºi nu de la sisteme, corporaþii, organizaþii, guverne, uniuni etc. Toate acestea, atâta timp cât nu-L recunosc pe Hristos drept Dumnezeu, urãsc omul ºi vor doar sã-l supunã ºi sã-l exploateze. Vai de cel care nu înþelege aceasta, cãci va suferi fãrã sã ºtie cine-l chinuieºte ºi va muri singur considerându-se nedreptãþit, când de fapt el însuºi s-a nedreptãþit lipsindu-se de Dumnezeu.
http://www.familiaortodoxa.ro]]>
Post Views: 0
