Sunt mulți oameni pentru care una din trăsăturile definitorii este religia. De fapt, este caracteristica ce a segregat cel mai mult oamenii în istorie. Cel mai apropiat caz (fizic, deoarece mă aflu în satul cu numele respectivului) este cel al compozitorului Ciprian Porumbescu, care s-a îndrăgostit de Berta Gorgon, fiica pastorului evanghelic din Ilișești. Porumbescu era ortodox, fiind fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu, iar Berta provenea dintr-o familie evanghelică. Porumbescu a cerut-o în căsătorie pe Berta după ce ajunsese profesor de muzică la Brașov. Tatăl ei, pastorul Gorgon, a respins căsătoria, invocând diferența de credință religioasă.
Sunt țări, precum Malaezia, unde religia persoanei este scrisă pe cartea de identitate, în special în cazul musulmanilor sau al cetățenilor din țările musulmane.
Pentru alte categorii de persoane, religia lor nu este atât de importantă cât este locul nașterii, orientarea politică sau sexuală.
Spre exemplu, sunt tot mai multe voci care cer ca în pașapoarte să nu mai fie trecut locul nașterii, pentru a nu genera discriminare bazată pe acest loc. În 2014, problema a ajuns chiar la Curtea Supremă a SUA, în cauza privind indicarea „Jerusalem” ca loc de naștere pentru cetățenii americani născuți acolo. În cadrul dezbaterilor, Departamentul de Stat a argumentat că multe țări solicită informația privind locul nașterii pentru a permite intrarea călătorului.
În fine, revenind la români, pentru noi religia a fost mereu un criteriu important. La țară, primul lucru pe care-l afli despre cineva e dacă a „de-al nostru, ortodox” sau e vre-un „pocăit” (aici intrând toată pletora de culte evanghelice și neoprotestante).
Eu personal m-am lovit de mai multe ori de întrebarea directă în trecut: mai ești creștin dacă practici yoga? Și actualmente: care e treaba cu budismul, ai renunțat la ortodoxie?
Cred că aceste delimitări erau mai clare în trecut, însă azi, când funcția religioasă pare mult mai diversificată – în raport de modul în care cultele se manifestă în societate și modul în care oamenii se raportează la religie –, lucrurile au devenit mult mai complicate.
Dacă pe vremuri viața religioasă presupunea o participare activă la viața cultului respectiv (mersul periodic la moschee-biserică-templu-sinagogă, ținerea posturilor de peste an, spovedanii periodice, observarea și respectarea unei conduite religios-morale, respectul acordat autorității unor lideri religioși etc.), în prezent, odată cu schimbările majore sociale și tehnologice, oamenii relaționează diferit cu organismele religioase.
Pentru foarte mulți, sensul soteriologic (mântuitor) al scopului vieții religioase s-a pierdut sau a rămas undeva mult în urma altor interese mai lumești.
Și cred că aici este una dintre marile schimbări ale omului contemporan: nu atât faptul că a încetat să mai fie religios, cât faptul că s-a schimbat întrebarea pe care o pune religiei.
Omul de acum câteva sute de ani trăia într-o lume în care moartea era mult mai prezentă. Nu doar ca idee abstractă, ci ca realitate cotidiană. Mortalitatea infantilă era uriașă, epidemiile erau frecvente, medicina era aproape inexistentă în raport cu ceea ce cunoaștem astăzi, iar speranța de viață era mult mai mică.
Nu trebuie să idealizăm trecutul ca să constatăm că omul de atunci era mult mai familiarizat cu propria lui mortalitate.
Și atunci, când vorbeai cu bunica sau cu străbunica despre Dumnezeu, despre biserică și despre viață, exista în fundal, aproape permanent, această problemă: mântuirea sufletului.
Omul știa că va muri.
Și mai important decât atât, știa că nu știe când.
De aici și o anumită gravitate a vieții religioase. Rugăciunea, postul, spovedania, milostenia, participarea la slujbă, toate aveau în spate o miză care depășea cu mult confortul psihologic al individului în viața aceasta.
Astăzi lucrurile s-au schimbat.
Nu mai trăim într-o lume în care moartea stă permanent lângă noi. Am mutat-o în spitale, în aziluri, în instituții, în statistici și în știri. Nu mai vedem atât de des omul murind în casa lui, înconjurat de familie. Nu mai pregătim neapărat din timp cele de îngropăciune. Nu mai punem deoparte banii pentru înmormântare, pentru că, la nevoie, „se ocupă statul”.
Și nici măcar omul ajuns la bătrânețe nu mai pare neapărat preocupat de moarte în sensul în care era preocupat omul de altădată.
Are Facebook.
Are TikTok.
Are televizor.
Are excursii.
Are petreceri.
Are prieteni.
Are combinații.
Are de trăit.
Și, dacă mai rămâne ceva timp, om vedea și ce-o mai fi pe lumea cealaltă.
Această schimbare de perspectivă modifică inevitabil și relația cu religia.
Dacă inițial religia era, în primul rând, o cale către o finalitate ultimă, astăzi ea poate deveni un instrument pentru viața de aici.
Doamne, îți dau rugăciune, post și lumânări.
Tu dă-mi sănătate.
Dă-mi bani.
Dă-mi copii sănătoși.
Dă-mi noroc.
Fă să-mi meargă afacerea.
Ajută-mă să trec examenul.
Și, dacă se poate, mai rezolvă-mi și problema cu vecinul.
Este o relație care poate deveni, fără să ne dăm seama, una tranzacțională.
Eu îți dau ceva.
Tu îmi dai ceva.
Un fel de troc metafizic.
Și problema nu este că omul se roagă pentru sănătate, pentru familie sau pentru ajutor. Evident că o face. Problema apare atunci când întreaga relație cu sacrul se reduce la atât.
Pentru că, dacă Dumnezeu devine doar furnizorul nostru de servicii supranaturale, iar religia devine un fel de contract de asigurare pentru viața de aici, atunci am pierdut tocmai ceea ce era esențial în religie.
Am pierdut direcția.
Cred că aici apare și o altă problemă interesantă.
Noi suntem obișnuiți să întrebăm un om:
„Ce religie ai?”
Este o întrebare care pare foarte importantă.
Ești ortodox?
Catolic?
Baptist?
Penticostal?
Musulman?
Evreu?
Budist?
Hindus?
Și, în funcție de răspuns, imediat știm în ce sertar să-l punem.
Dar dacă întrebarea corectă ar fi alta?
„Cum vezi finalitatea drumului tău, către ce năzuiești?”
Dintr-o dată, lucrurile devin mult mai interesante.
Pentru că atunci nu mai discutăm despre eticheta de pe ușă, ci despre direcția în care merge omul.
Iar aici descoperim că religiile nu au aceeași imagine asupra destinației.
Pentru creștin, mântuirea este comuniunea cu Hristos, cu învierea, cu viața veșnică și cu împărtășirea cu Harul Lui Dumnezeu.
Pentru budist, problema poate fi formulată în cu totul alți termeni: eliberarea din suferință și din ciclul renașterilor, depășirea atașamentului, a ignoranței și a acelor mecanisme interioare care îl țin pe om prins în această existență condiționată.
În hinduism apare perspectiva moksha, eliberarea din samsara.
În islam există perspectiva judecății și a vieții viitoare.
Și exemplele pot continua.
Există, deci, diferențe enorme între religii în ceea ce privește finalul drumului.
Dar tocmai aici mi se pare că trebuie să privim omul, nu eticheta lui.
Pentru că poți să spui „sunt creștin” și să nu te gândești aproape niciodată la mântuire.
După cum poți să spui „sunt budist” și să fii preocupat obsesiv de eticheta de identitate, fără să te intereseze eliberarea de atașament, ignoranță sau suferință.
Eticheta nu spune neapărat foarte mult.
Direcția spune mai mult.
De aici și întrebarea care mi-a fost pusă de atâtea ori: „Dar tu cum mai ești ortodox dacă practici yoga?” sau „Cum mai ești ortodox dacă te interesează budismul?”
M-am întrebat și eu.
Și m-am uitat în interiorul meu.
Și nu am găsit acolo nici o divergență între un eu ortodox și un eu budist care se luptă pentru controlul direcției.
Nu am găsit nici un consiliu ecumenic interior care să voteze dacă mai am voie să fac o sfântă cruce după ce am citit o carte despre Buddha.
Am găsit pur și simplu un om care caută. Iar căutarea asta cred că spune ceva despre omul contemporan. Pentru că noi trăim într-o lume în care distanțele culturale s-au prăbușit.
Omul de acum câteva sute de ani putea să trăiască întreaga viață în satul lui, să meargă la aceeași biserică, să audă aceeași poveste despre lume, să întâlnească aproape numai oameni din aceeași comunitate religioasă și să moară fără să fi avut vreodată o conversație reală cu un om de altă credință.
Astăzi, în câteva secunde, pot să ascult un călugăr budist din Japonia, un rabin din Israel, un călugăr ortodox din Muntele Athos, un imam din Istanbul sau un profesor de hinduism din India.
Toți îmi vorbesc direct în propria mea sufragerie.
Internetul a făcut ceea ce imperiile, războaiele și comerțul nu au reușit să facă în mii de ani: a pus toate religiile lumii în aceeași cameră.
Și atunci inocența religioasă devine mult mai greu de păstrat.
Nu mai poți spune la fel de ușor: „Așa este pentru că așa am învățat eu.”
Pentru că imediat apare cineva care spune: „Interesant. La noi este altfel.”
Și începi să compari. Iar comparația naște întrebări.
Poate tocmai de aceea vedem astăzi oameni care se identifică simultan cu mai multe tradiții, oameni care vorbesc despre ei ca fiind „spirituali”, dar nu neapărat religioși, oameni care păstrează ritualuri creștine, citesc despre budism, practică yoga, meditează și, în același timp, merg la biserică de Paște.
Pentru un om crescut într-o concepție strictă asupra apartenenței religioase, toate acestea par o contradicție. Pentru omul contemporan, însă, nu neapărat. Pentru că identitatea lui nu mai este construită dintr-o singură piesă. Într-un singur om pot încăpea mai multe lumi.
Sunt avocat și, când intru în casă și îmi dau jos roba, nu mai sunt avocat. Sunt soț. Sunt tată. Sunt fiu. Sunt frate. Sunt prieten. Sunt omul care citește. Sunt omul care ascultă muzică. Sunt omul care se plimbă prin pădure. Sunt omul care se gândește la Dumnezeu. Sunt omul care se întreabă ce este conștiința.
De ce ar trebui ca una dintre aceste dimensiuni să le anuleze automat pe celelalte?
Și aici cred că apare o confuzie între identitate și esență. Una este ceea ce spun despre mine. Alta este ceea ce caut.
Poate că întrebarea „Ce religie ai?” este, în fond, o întrebare despre identitate.
Dar întrebarea „Cum speri să te mântuiești?” este o întrebare despre sens.
Iar acestea sunt lucruri diferite.
Un om poate fi foarte atașat de identitatea lui religioasă și foarte puțin preocupat de sensul profund al religiei.
Poate ține toate regulile, poate merge la toate slujbele, poate ști toate formulele, poate recunoaște toate veșmintele și toate rânduielile și, totuși, să nu fi intrat niciodată cu adevărat în spațiul interior pe care acele ritualuri ar trebui să-l deschidă.
Rămâne cu forma. Cu coaja. Cu exteriorul.
Și cred că aici se află una dintre problemele fundamentale ale religiozității contemporane.
Sacrul a fost împins încet-încet spre marginea vieții, iar ceea ce a rămas în centru este formalismul.
Nu neapărat pentru că oamenii nu mai vor să fie religioși. Ci pentru că lumea în care trăiesc nu îi mai obligă să fie.
Societatea tradițională era construită în jurul unor ritmuri religioase. Anul avea sărbătorile lui. Săptămâna avea duminica ei. Viața avea botezul, nunta, înmormântarea. Mâncarea avea posturile. Familia avea ritualurile ei.
Astăzi avem un calendar cu alte repere. Black Friday. Vacanța de vară. Revelion. Ziua de naștere. Weekendul. Concediul. Ratele. Deadline-ul. Și undeva, printre ele, mai este și duminica.
Religia nu a dispărut neapărat. Dar nu mai organizează decât periferic, marginal, ritmurile și timpul vieților noastre.
Iar atunci omul religios începe să folosească religia în funcție de ceea ce are nevoie.
Când îi este frică, se roagă. Când îi este greu, merge la biserică. Când moare cineva, aprinde o lumânare. Când se căsătorește, se cunună. Când se naște copilul, îl botează. Când are nevoie de ajutor, îl caută pe Dumnezeu.
Dar între aceste momente, viața lui poate să curgă aproape complet în afara sacrului.
Asta nu înseamnă neapărat că omul este ipocrit. Înseamnă că funcția religiei s-a modificat. Și tocmai această modificare mi se pare că merită conștientizată.
Pentru că, dacă religia este doar identitate, atunci este suficient să spunem: „Sunt ortodox.”
Dacă religia este doar morală, atunci este suficient să spunem: „Sunt un om bun.”
Dacă religia este doar comunitate, atunci este suficient să avem grupul nostru.
Dacă religia este doar protecție, atunci este suficient că ne rugăm când avem probleme.
Dacă religia este doar tradiție, atunci păstrăm obiceiurile părinților și bunicilor.
Dar dacă religia este o cale, atunci întrebarea devine cu totul alta: Unde mă duce calea aceasta?
Și mai ales: Merg eu pe ea sau doar stau lângă indicator și spun tuturor că sunt de-al locului?
Aici cred că este diferența dintre religia ca identitate și religia ca experiență.
Poate că de aceea omul contemporan pare uneori contradictoriu.
Poate fi ortodox și să practice yoga. Poate fi creștin și să citească budism. Poate fi ateu și să aibă o viață profund spirituală. Poate merge la biserică și să nu creadă cu adevărat. Poate să nu intre niciodată într-o biserică și totuși să fie preocupat de sensul existenței mai mult decât mulți dintre cei care o fac.
De aceea mi se pare că întrebarea „Ce religie ai?” începe să fie prea puțin relevantă dacă vrem să înțelegem omul.
Mai interesant este: Ce cauți? De ce te temi? Ce speri să găsești după moarte? Ce crezi că te poate elibera de suferință? Ce consideri că trebuie transformat în tine?
Și, în cele din urmă, spre ce te îndrepți?
Pentru că răspunsurile la aceste întrebări ne spun probabil mai mult despre religiozitatea unui om decât eticheta pe care și-o pune singur.
Și poate că aici se află și explicația pentru faptul că, într-un singur om, pot încăpea astăzi mai multe tradiții.
Nu neapărat pentru că omul este superficial. Uneori poate fi exact invers.
Poate că omul caută atât de intens încât nu se mai mulțumește cu răspunsurile primite de-a gata. Poate fi o limitare. Dar poate fi și o formă de profunzime, nu putem ști din exterior.
Pentru că există oameni care s-au născut într-o religie, au găsit acolo răspunsurile tuturor întrebărilor lor și nu au avut niciodată nevoie să privească în altă parte.
Și poate că tocmai aceasta este forma cea mai autentică de „acasă”. Dar există și oameni care au mai multe întrebări decât răspunsuri. Oameni pentru care propria tradiție nu a fost suficientă. Oameni care au simțit că trebuie să caute, iar uneori omul nici măcar nu știe exact ce caută, știe doar că îi lipsește ceva.
Și poate că sentimentul acela de completitudine pe care îl avem atunci când, în sfârșit, găsim ceea ce căutam este unul dintre cele mai apropiate lucruri de ceea ce am putea numi „acasă”.
În fond, poate că asta este adevărata problemă a omului religios contemporan.
Nu că nu mai are religie.
Ci că are din ce în ce mai multe religii, ideologii, filosofii, psihologii, metode de dezvoltare personală și sisteme de interpretare a lumii la dispoziție și trebuie să aleagă singur.
A pierdut inocența omului care a trăit întreaga viață în curtea unei singure biserici.
Acum vede și curțile celorlalți și începe să compare, dar comparația nu este suficientă. Pentru că poți să vizitezi toate templele lumii și să nu intri niciodată în spațiul sacru al acelor religii, să rămâi un simplu turist fascinat de arhitectura și exotismul exterior.
Poți să citești toate cărțile despre Dumnezeu și să nu-L cauți niciodată. Poți să știi toate regulile unei religii și să nu înțelegi niciodată de ce există. Poți să porți simbolul unei credințe și să nu fi făcut niciodată un pas pe drumul ei.
Iar invers, poți să fii într-o căutare pe care ceilalți nu o înțeleg și să fii, poate, mult mai aproape de întrebarea fundamentală decât cel care îți explică permanent că nu ești „destul de religios”.
Pentru că religia, înainte de a fi o etichetă, este o cale. Iar o cale are sens doar dacă duce undeva.
De aceea cred că problema nu este să ne întoarcem pur și simplu la formalismul religios al trecutului. Nu cred că soluția este să adăugăm încă o regulă, încă un post, încă o obligație, încă o etichetă.
Dacă omul a pierdut sentimentul sacrului, nu-l vom recupera obligându-l să respecte mai multe forme exterioare. Trebuie mai întâi să conștientizăm ce am pierdut, să înțelegem că religia nu este doar un set de reguli despre cum să te porți, ci este o încercare de a răspunde la întrebarea fundamentală: Ce este omul și care este destinația lui finală?
De aceea, la întrebarea ”ce religie ai”, prefer, momentan să-mi răspund interior cu cuvintele lui Ghandi: NU EXISTĂ RELIGIE SUPERIOARĂ ADEVĂRULUI!
Religia mea este Adevărul
