Birkenau, ianuarie 1944
Rottenführer Kurt Halder avea douăzeci și șase de ani, o soție la Kiel și o problemă cu digestia pe care și-o trata cu lapte cald. Nu se considera un om crud. Dacă l-ai fi întrebat — și nimeni nu-l întreba — ar fi spus că e un om ordonat, într-o lume care fusese lăsată în dezordine și pe care cineva trebuia s-o pună la punct. Cruzimea, în mintea lui, era ceva zgomotos: bătăuși, oameni care urlă. El nu urla. El ținea evidența.
La ora unsprezece se așeza pe treapta barăcii 14, își desfăcea pachetul și mânca.
Mânca fără grabă. Pâine albă, o felie groasă de slănină afumată, un măr de iarnă, zbârcit dar dulce. Mesteca temeinic, din pricina digestiei. Uneori tăia mărul în opt și mânca feliile una câte una, ținându-le între degete în lumina slabă, ca și cum le-ar fi verificat.
La zece metri, o sută șaptezeci de oameni îl priveau.
Nu-i priveau ochii. Îi priveau mâinile. În lagăr învățai repede că ochii mint și mâinile nu — mâna care duce la gură, mâna care scutură firimiturile, mâna care aruncă un cotor. Cotorul era evenimentul zilei. Cădea în zăpadă, și mereu se găsea cineva destul de prost sau destul de disperat încât să se miște spre el, și atunci Halder ridica ochii, calm, și omul se oprea.
Asta era jocul. Halder nu l-ar fi numit joc. Ar fi spus că e disciplină.
Printre cei care priveau era un copil de nouă ani pe nume Icek Fajnzylber, din Radom, care avusese cândva o soră mai mare și un tată ceasornicar și o obișnuință de a numi obiectele cu voce tare. Acum nu mai numea nimic. Slăbise până când capul îi devenise prea mare pentru gât, iar gâtul prea subțire pentru cap, și mergea încet, cu grijă, ca un om care duce un pahar plin.
În ultimele lui zile, Icek nu mai cerea mâncare. Cerșitul cere putere. Doar stătea rezemat de scândura barăcii și se uita la mâinile bărbatului cu mărul, și în capul lui — pentru că mintea unui copil nu se oprește nici când trupul se oprește — se desfășura o poveste: bărbatul acela avea să se ridice într-o zi, avea să traverseze cei zece metri, și avea să-i dea jumătate. Nu tot. Jumătate. Icek era rezonabil. Nu cerea imposibilul, cerea doar jumătate, și repeta asta în minte cu îndârjirea cu care alții spun rugăciuni.
A murit într-o marți, spre dimineață, fără zgomot.
Halder a trecut pe lângă el la ora unsprezece, s-a așezat pe treaptă și și-a desfăcut pachetul. Îl văzuse. Creierul lui înregistrase forma din zăpadă și o clasificase — material, de raportat la evidența de seară — și trecuse mai departe, la problema mai presantă a slăninei care era prea sărată în ziua aceea.
Halder a murit la nouă luni distanță, pe un drum de țară din Silezia, împușcat de un soldat sovietic de nouăsprezece ani care nici măcar nu se uitase la fața lui.
Ultimul lui gând nu a fost despre copil. Nu-și amintea copilul. Ultimul lui gând a fost unul de revoltă, despre nedreptatea vieții. El și-a făcut mereu corect și conștiincios treaba, nu merita să o sfârșească în felul acesta.
Bardo
Patruzeci și nouă de zile.
În Cartea tibetană a morților, Bardo Thödol se spune că mortul întâlnește lumini. Lumini blânde, opace, comode — și lumini limpezi, insuportabil de limpezi, care ard. Se spune că aproape toți fug de cele limpezi și se cuibăresc în cele opace, pentru că lumina limpede nu-ți arată nimic altceva decât ce ai făcut, fără explicații, fără context atenuant, fără scuze.
Icek a ieșit din trupul învins de foame și a văzut treapta barăcii, mărul tăiat în opt, cei zece metri. Și a simțit ceva care nu era durere, ci revoltă. Nu meritase asta, o moarte atât de dureroasă. Își dorea ca cineva, cândva, undeva, să stea de partea cealaltă a celor zece metri și să înțeleagă. Nu ura. Era mai rău decât ura. Era foamea de a nu mai fi niciodată cel care privește mâinile altuia. Și astfel, în această stare, a intrat în lumina tulbure a roții renașterii.
Halder a stat în fața aceleiași lumini și a ales cu aceeași revoltă și lipsă de înțelegere a sensului.
Amândoi au plecat mai departe către următoarea renaștere.
Galileea, 1948
Familia Fajnzylber nu mai exista, dar în Lodz supraviețuise un unchi, care în 1946 s-a urcat într-un vapor, iar în 1947, în Haifa, i s-a născut un băiat pe care l-a numit Uri. În viața anterioară fusese Icek, dar nu mai avea nici o amintire a acelei vieți chinuite.
Uri a crescut înalt, ceea ce în familia lui era considerat un fel de răspuns dat cuiva. A crescut cu tăcerile de la masă, cu numerele de pe brațul unchiului, cu certitudinea — corectă, dobândită cu prețul cel mai mare din istorie — că un popor care supraviețuiește unei tragedii renaște mai puternic, învățând din lecția trecutului.
La vremea cuvenită, și-a îndeplinit stagiul militar. Avea nouăsprezece ani când unitatea lui a intrat într-un sat de pe deal, dimineața. Ordinele erau de evacuare. Evacuarea, la ora șase, cu oameni scoși din case în cămăși de noapte, arată exact ca ceea ce este.
O femeie s-a agățat de mâneca lui și a spus ceva în arabă, și el nu înțelegea araba, dar înțelegea foarte bine tonul, pentru că era tonul din propria lui casă când se vorbea despre 1943.
Iar evacuarea s-a transformat în execuție. Când s-a așternut liniștea, siluetele localnicilor palestinieni zăceau însângerate prin tot satul. Uri n-a simțit nici remușcare, nici revoltă. Urmase doar ordinele, reflex, așa cum fusese antrenat să o facă. Și totuși, îi rămăsese pe retină imaginea unui copil de 9 ani, pe care îl prinsese în rafala de mitralieră cu care îi ucisese restul familiei. Simțea ceva nelămurit, ca și cum ceva nu e în regulă.
Deir Sha’ab
În satul de pe deal se născuse în 1946, la patruzeci și nouă de zile după ce un bărbat murise pe un drum din Silezia, un băiat pe nume Yusuf. În viața anterioară fusese soldatul german pe nume Halder.
Nu-și amintea nimic. Nimeni nu-și amintește. Poate că asta e cruzimea vieții și în același timp, frumusețea jocului etern al eternei schimbări.
În 1948 avea doi ani și a fost dus pe jos, în brațele mamei, spre nord. În lagărul de refugiați de lângă Sidon a crescut cu o cheie de casă atârnată de un cui, casă pe care n-o văzuse niciodată. La douăzeci de ani era în tabără. La douăzeci și doi a fost luat prizonier.
L-au ținut într-un complex de barăci, în deșert, iarna. Rațiile erau reduse, regimul unul de exterminare, un regim la fel de nemilos ca atâtea altele. Atunci când presa tace iar lumea nu află de grozăvie, pare că chiar și Dumnezeu uită să privească spre asemenea locuri.
Un rezervist trecea pe lângă gard la ora prânzului cu sandvișul lui. Se așeza pe o ladă și mânca, fără grabă, pentru că avea probleme cu stomacul și fusese sfătuit să mestece bine.
Yusuf, care nu-și amintea Silezia, nici mărul tăiat în opt, nici cei zece metri de zăpadă, s-a rezemat de gard într-o zi și s-a uitat la mâinile omului. Și a gândit, cu o îndârjire care nu era a lui și pe care n-ar fi putut s-o explice: nu tot. Jumătate. Cer doar jumătate.
A murit în februarie, spre dimineață, fără zgomot.
Nimic nu s-a echilibrat. Nu se plătise nicio datorie. Nimeni nu învățase nimic încă.
Roata
Uri a murit în octombrie 1973, într-un tanc, la treizeci de ani, gândind că e nedrept și că el doar executase ordinele.
Următoarea lui naștere a fost în Gaza, la patruzeci și nouă de zile, într-o casă cu pereți de bloc și apă două ore pe zi. A primit numele de Layan.
Yusuf s-a născut la Ashdod, într-o familie care venise din Maroc. I-au dat numele Isac. A crescut în sunetul sirenelor de alarmă și al terorii aferente, cu reflexul de a te ascunde. Și cu ura și disprețul celor care aplaudă armata israeliană, ce ține prizonieri eterni, dincolo de gardul lagărului de exterminare numit Gaza.
Foamea în Gaza era aceeași foame din Birkenau, dar de sute de ori mai rea, căci era dublată de sete, de frica bombardamentelor, a atacurilor de noapte, a lunetiștilor care se distrau împușcând copii care jucau fotbal în rotule, făcând concurs care a zdrobit mai multe picioare. O viață printre ruine, în care nimeni nu-ți garanta că vei mai apuca ziua de mâine.
Layan a murit într-o marți, spre dimineață, fără zgomot. Isac a murit 3 zile mai târziu, într-un bombardament iranian.
