Meditație asupra ritmurilor timpului, a vacuității și a planurilor ființei

Stau în mijloc. Oriîncotro mi-aș întoarce privirea — în jos, prin lentila microscopului, către lumea celulei și a atomului, ori în sus, prin lunetă, către sistemele solare și roiurile de galaxii — întâlnesc aceeași imensitate. Nu două imensități, ci una singură, care se deschide în amândouă direcțiile deopotrivă. Omul nu este nici mare, nici mic: el este cumpăna dintre infinituri. Stă, cum spunea Pascal, suspendat între două prăpăstii, între nimicul din care abia s-a desprins și totul care îl depășește din toate părțile, un punct de mijloc care nu poate cuprinde nici capătul de jos, nici pe cel de sus al lucrurilor. Aceasta este, poate, cea dintâi măsură a omului: nu o mărime, ci o poziție. Locul de unde se privește către orizonturi infinite.

Și ce văd, de aici, din locul acesta? Văd că viața nu se desfășoară pe un singur palier, ci este așezată pe niveluri de mărime care coexistă simultan, cuibărite unul în altul ca niște lumi încastrate. În palma mea trăiesc colonii întregi; în picătura de apă, un imperiu; în mine însumi, miliarde de gospodării celulare care se nasc și mor fără ca eu să bag de seamă. Iar deasupra mea, orașul, neamul, specia, biosfera, planeta — toate sunt, la rândul lor, niște trupuri mai mari, în care eu nu sunt decât o celulă trecătoare. Nu există un nivel privilegiat, un etaj „adevărat” al realității față de care celelalte ar fi doar metafore. Toate sunt la fel de reale și toate sunt locuite.

Ceea ce deosebește însă aceste paliere unul de altul nu este, în fond, mărimea — căci mărimea e relativă, e doar raportul dintre observator și obiect. Ceea ce le deosebește cu adevărat este ritmul: viteza cu care curge timpul. Și aici se află, cred, taina cea mai frumoasă. Cu cât un sistem este mai mic, cu atât timpul lui curge — din perspectiva mea — mai repede; cu cât este mai mare, cu atât curge mai încet. Inima unei vrăbii bate de zece ori în răstimpul în care a mea bate o dată; o galaxie se rotește o singură dată în vreme ce s-au scurs sute de milioane din anii mei. Privit dinspre nivelul meu, timpul pare a se accelera coborând spre mic și a încetini urcând spre mare, ca și cum fiecare ordin de mărime și-ar avea propriul orologiu, bătând diferit, în funcție de mărimea catedralei.

De aici, iluzia tristeții. Pentru că, măsurat cu ceasul meu, omul trăiește o sută de ani, câinele douăzeci, furnica două luni, o bacterie câteva zile. Cu cât scade ordinul de mărime, cu atât viața pare mai scurtă, mai grăbită, aproape o scânteie. Și mă pomenesc înduioșat de furnică, eu, cel care zăbovesc un veac, privind-o cum își trece viața în vreme ce o privesc.

Dar aceasta este o eroare de perspectivă — eroarea de a-mi proiecta orologiul meu peste viața ei. Căci pentru furnică, din lăuntrul furnicii, timpul nu curge grăbit. El curge la fel de domol cum curge al meu pentru mine. Cele două luni de viață ale ei nu sunt o clipă: sunt o viață întreagă, plină, încăpătoare, cu dimineți și amurguri, cu primejdii și împliniri, cu o tinerețe și o bătrânețe la fel de plină de evenimente ca și a mea. Experiența ei este la fel de deplină ca a mea, pentru că durata trăită nu se măsoară în secunde, ci în desfășurare. Timpul subiectiv nu este o cantitate absolută, ci un raport între ritmul propriu și conținutul vieții. Fiecare ființă își locuiește durata până la margini, fiindcă, la nivelul ei, timpul i se scurge tot atât de lent pe cât mi se scurge mie al meu. Nimeni nu trăiește puțin. Toți trăiesc o viață întreagă — atât cât încape o viață. Iar concluzia este că simți că ai trăit doar atunci când timpul tău a fost plin de experiențe.

Iar dacă regula aceasta ține în jos, ține și în sus. Să urc, deci, dincolo de marginea omului.

Tradiția vedică vorbește despre planul zeilor, al devași-lor, ale căror vieți, măsurate cu anii noștri, sunt amețitor de lungi: o singură zi a lui Brahma cuprinde ere peste ere, eonii se rotesc ca niște anotimpuri, un kalpa înghite miliarde din anii pământești. Privit de jos, dinspre om, zeul pare aproape nemuritor. Și totuși — iată simetria perfectă — pentru deva, din lăuntrul planului său, timpul nu se târăște într-o veșnicie monotonă. El îl trăiește firesc, ca pe o viață obișnuită, cu măsura lui proprie, întocmai cum furnica își trăiește cele două luni ca pe o viață împlinită. Mileniile noastre sunt clipele lui; clipele lui sunt, pentru el, ceasuri și ani, o desfășurare deplină. Raportul rămâne același, doar că de astă dată eu sunt furnica.

Imaginarul nostru a păstrat aceeași intuiție în chip de basm. În tărâmul celălalt — în lumea zânelor în care pătrunde Făt-Frumos, ca în întreaga noastră mitologie a celuilalt tărâm — o zi petrecută acolo este cât un an de aici. Eroul se însoară cu zâna, zăbovește, după socoteala lui, doar câteva zile fericite, și când se întoarce află că pe pământ au trecut secole întregi, că toți cei pe care i-a știut s-au prefăcut în țărână. (Tot așa, în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, dorul de casă măsoară timpul cu totul altfel decât îl măsurase nepăsarea fericirii.) Basmul nu este o naivitate copilărească ci ascunde înțelepciunea relativității timpului. El spune, în limba lui, exact ceea ce spune și știința, și Vedanta — că fiecare plan al existenței își are propriul curs al timpului, și că trecerea dintr-un plan în altul este, înainte de toate, o trecere dintr-un ritm în altul.

Și totuși, pe măsură ce privesc astfel — în jos spre furnică, în sus spre zeu, înlăuntru spre celulă, în afară spre galaxie — se petrece în mine ceva tulburător. Cu cât țin mai mult ochii deschiși asupra acestei suspendări între cele două infinituri, cu atât simt cum se clatină tocmai certitudinea de la care plecasem: senzația de concretețe a lumii în care mă aflu. Masa pe care mă sprijin, mâna care scrie, podeaua care mă susține — tot ceea ce îmi părea solid, închegat, „real” în sensul tare al cuvântului — începe să-și piardă consistența. Nu pentru că ar dispărea, ci pentru că, urmărit cu privirea până la capăt, niciun obiect din câmpul percepției mele nu se mai dovedește a avea o existență de sine, o substanță proprie, intrinsecă, care să stea în picioare prin ea însăși.

Căci ce este masa? O adunare de fibre, fibrele — de molecule, moleculele — de atomi, atomii — de un gol străbătut de sarcini, golul — de ceva ce nici nu mai are nume. Fiecare „lucru” pe care îl ating se desface, la o privire mai apropiată, într-un roi de alte lucruri; iar fiecare dintre acelea ascunde, în microcosmosul ori în macrocosmosul lui, alte și alte miriade de universuri, la nesfârșit, în jos și în sus, fără temelie ultimă și fără bolta de pe urmă. Nu există atomul-cărămidă, indivizibil, pe care s-ar sprijini totul. Nu există nicăieri un fund al lucrurilor. Concretețea era o convenție a scării la care priveam — un acord tacit de a nu privi nici prea de aproape, nici prea de departe, fel precum curcubeul de pe cer pare real, până când te apropii, încercând să-i deslușești capătul sau locul.

Atunci se prăbușește senzația de soliditate, și în locul ei se ivește acel sentiment pe care tradiția budistă l-a numit vacuitate — śūnyatā. Nu nimicul, nu neantul care neagă; ci constatarea senină că niciun lucru nu este real prin sine, că tot ce există, există numai în relație, prin raport, prin sprijinul reciproc al tuturor celorlalte, ca într-o plasă în care fiecare nod oglindește toate nodurile și nu este nimic în afara oglindirii. Lumea nu se dovedește falsă; se dovedește fără fund. Și e un vertij curat în asta — clipa în care observatorul, suspendat între infinitul mic și infinitul mare, simte că pierde pământul de sub picioare fiindcă înțelege, dintr-odată, că pământul de sub picioare este el însuși o altă lume suspendată, fără sprijin, ținută doar de relația cu tot restul.

Aici, în pragul acestei vacuități, m-aș putea opri — și meditația ar sfârși în vertij, într-o senzație metalică de nihilism rece, în care infinitul cu gust metalic nu-ți trezește decât disperarea lipsei de concretețe a realității. Dar tocmai în pragul acesta poezia a văzut, dintotdeauna, nu o prăbușire, ci un izvor. Căci golul de la temelia lucrurilor, lipsa lor de existență de sine, nu este neantul: este starea dinaintea timpului, aceea în care timpul însuși nu se născuse încă. Iar despre starea aceea cea mai veche mărturie a omenirii este Imnul Creațiunii din Rigveda — Nāsadīya Sūkta — care își începe cosmogonia tocmai de dincolo de cele două infinituri, din punctul în care nici marele, nici micul, nici ființa, nici neființa nu se desprinseseră încă unele de altele: atunci nu era nici neființă, nici ființă; nu era nici moarte, nici nemurire; nu era nici noapte, nici zi. Era doar Unul, respirând fără suflare, prin propria-i putere, în întunericul ascuns de întuneric.

Amita Bhose, în Eminescu și India, urmărește pas cu pas cum tocmai acest imn vedic a pătruns în viziunea eminesciană. Eminescu deslușise — observă ea — o legătură tainică între filozofie și științele exacte, și se documentase în amândouă, din anii Berlinului, ca să dezlege enigma începutului lumii. Iar rezultatul acestei îndelungi strădanii se vede limpede în Rugăciunea unui dac, în Glossă, în Luceafărul și, mai presus de toate, în cosmogonia din Scrisoarea I, unde imnul Rigvedei se aude aproape cuvânt cu cuvânt:

La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, Pe când totul era lipsă de viață și voință, Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns… Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.

Între vacuitate  și „eterna pace” din care „umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface” nu există nici o diferență, ele apar diferit din nou, doar datorită poziției referențiale a observatorului. Din perspectivă non-referențială, ubicuă, ele sunt una și aceeași stare. Și abia de acolo, din acel preaplin nemișcat, „deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur” — și odată cu mișcarea se naște și timpul. Timpul nu este, așadar, scena pe care se petrece creația; el este făptura ei, întâiul născut al mișcării. Iar la celălalt capăt al poemului, când universul se stinge, când „ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”, Eminescu rostește versul în care se cuprinde toată meditația esența meditației budhiste sau advaitiste:

Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie.

Iată întreaga relativitate a timpului strânsă într-o singură imagine: timpul, care curgea altfel pe fiecare palier al ființei — repede în furnică, lin în om, amețitor de încet în zeu — nu este o curgere absolută, ci o desfășurare care se naște din veșnicie și, la capăt, se culcă înapoi în ea. Ritmurile felurite ale lumilor sunt doar chipurile schimbătoare ale aceleiași singure veșnicii nemișcate.

Și tocmai pentru că este așa, există un plan în care timpul nici nu a început să curgă. La el ne duce Luceafărul — și aici Bhose vede confluența cea mai adâncă dintre Eminescu și gândirea indiană despre cele două ordini ale ființei. Hyperion, astrul nemuritor, cere să fie dezlegat din veșnicia lui ca să poată iubi și muri ca oamenii; iar Demiurgul îi răspunde tăind dintr-o vorbă hotarul dintre planuri:

Ei doar au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaștem moarte.

„Nici timp, nici loc” — adică tocmai cele două infinituri între care stăm noi, cei muritori, suspendați. Planul cel mai înalt nu este acela în care timpul curge cel mai încet, ci acela în care timpul nu mai există deloc, fiindcă acolo s-a întors în izvorul lui. Iar omul, cu cei o sută de ani ai lui, cu „stele cu noroc și prigoniri de soarte”, este ființa care trăiește pe muchie: destul de adâncită în timp ca să-l simtă curgând, destul de trează ca să-i bănuiască izvorul fără timp.

Cum se poartă atunci înțeleptul față de această curgere? Glossa dă răspunsul, și el este, deopotrivă, răspunsul Upanishadelor și al lui Buddha: nu să oprești roata, ci să stai în osia ei nemișcată în vreme ce ea se învârte:

Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate… De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece.

Aceasta este detașarea celui care a înțeles relativitatea timpului: nu nepăsare, ci seninătatea de a privi toate ritmurile lumii — al furnicii și al galaxiei, al omului și al zeului — fără a te lăsa târât de niciunul, fiindcă le recunoști pe toate drept valuri ale aceleiași mări.

Încununarea poetică a acestei experiențe am regăsit-o în poezia lui Rabindranath Tagore, ultimul mare rishi al mamei India. Regăsim în versurile lui legătura dintre poezia lui Eminescu și Upanishade prin aceleași analogii profunde pe care le regăsim la poeții patriei indieni — de la autorii imnurilor vedice la Kālidāsa.

La Tagore,  timpul nu mai este nici măcar adversarul de care trebuie să te ferești: el devine însuși jocul prin care veșnicia se dăruiește clipei. Eternul nu locuiește dincolo de timp, undeva, ci în fiecare răsărit, în fiecare boare, în fiecare întâlnire trecătoare — fiindcă fiecare clipă, oricât de scurtă măsurată cu orologiul, este plină până la margini de infinit, exact așa cum cele două luni ale furnicii sunt o viață întreagă.

Și aici se închide cercul. Ceea ce am numit la început relativitatea timpului — faptul că pe fiecare palier al ființei ceasul bate altfel — se dovedește a fi, în lumina acestei paralele dintre Vede, Upanishade, Eminescu și Tagore, un singur adevăr văzut din mai multe unghiuri: că timpul este relativ pentru că este născut, iar tot ce este născut poartă în el, ascunsă, veșnicia din care a ieșit. Furnica și zeul, picătura și galaxia, clipa și eonul — toate sunt măsurate altfel doar de afară; pe dinăuntru, fiecare este plină de același nesfârșit.

Iar măsura omului tocmai aceasta este. Nu lungimea vieții lui, prinsă la mijloc între prea-scurt și prea-lung. Ci faptul că el este ființa în a cărei conștiință — ca în gândul „bătrânului dascăl” care, sub „a lui întinsă și bătrână carte”, cuprinde dintr-o singură mișcare a minții nașterea și stingerea lumii — se pot întâlni toate ritmurile timpului deodată. Omul este punctul în care durata se poate privi pe sine și își poate aminti de unde vine. Și poate că tot dorul acesta — al lui Eminescu către „nici timp, nici loc”, al rishi-lor către Unul ce există în Eternitate ca o respirație ce pătrunde totul, spontan suspendată între două clipe, al lui Tagore către eternul ascuns în secundă — este, cum bănuia Amita Bhose, semnul unui fond comun de simțire, dovada că sub deosebirea limbilor și a meridianelor omul, oriunde, măsoară aceeași singură veșnicie.