Cuvântul lui Vladimir Bukovski în cadrul dezbaterii despre “Cartea neagrã a comunismului”
Întrebare din salã: Sunt curios sã aflu care este opinia domnului Bukovski legatã de legea lustraþiei, de faptul cã ºi în România, ºi în alte þãri foste comuniste, aceastã problematicã mai dã de lucru democraþilor. E vorba de trecutul foºtilor sau actualilor demnitari de stat. Cum preocupã aceastã problematicã cercurile occidentale, sub ce forme?
Vladimir Bukovski: Cred cã ceea ce trebuie sã vã explicãm de la bun început este cã, spre deosebire de situaþia de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial (când victoria Occidentului asupra Germaniei naziste a fost deplinã, nazismul a fost distrus ºi sistemul a fost dezmembrat, iar liderii naziºti judecaþi), la sfârºitul Rãzboiului Rece nimic nu a fost distrus în regimul comunist. N-a existat o victorie completã asupra comunismului; sistemul nu a fost dezmembrat, liderii nu au fost judecaþi, iar arhivele au rãmas secrete.
Aceasta s-a întâmplat din pricina unei rezistenþe însemnate din partea elitei, în Vest ºi în Est. Drept rezultat, mai avem încã rãmãºiþe ale sistemului comunist în Rusia, iar acum în multe alte þãri est-europene comuniºtii se întorc la putere; comuniºtii n-au fost niciodatã învinºi pe deplin. Am fãcut tot ce ne-a stat în puteri pentru a-i aduce în faþa instanþelor de judecatã în Rusia. Eu însumi îmi amintesc cum am venit la Moscova în 1991, chiar dupã prãbuºirea guvernului comunist, ºi cum am stat de vorbã cu liderii ruºi – ar trebui sã spun cã ei mã cunoºteau cu toþii foarte bine, fiindcã am fost deþinut politic timp de mulþi ani, apoi expulzat din Uniunea Sovieticã, aºa încât mã cunoºteau cu toþii – ºi am încercat sã-i conving cã singurul mod definitiv de a sfârºi cu sistemul comunist este judecarea liderilor comuniºti sovietici, la fel cum s-a procedat cu naziºtii la Nürnberg. Aproape cã i-am convins pe toþi, cu excepþia lui Elþîn; Elþîn a refuzat sã facã asta ºi a spus cã sunt mari presiuni asupra lui din partea þãrilor occidentale – Statele Unite, Germania, Marea Britanie ºi aºa mai departe – ca sã nu deschidã arhivele. ªi din moment ce comuniºtii n-au fost terminaþi în 1991, pânã în 1992 ei s-au regenerat ºi au intrat în ofensivã. L-au dat chiar în judecatã pe preºedintele Elþîn la Curtea Constituþionalã a Rusiei, acuzându-l de a fi interzis în mod ilegal Partidul Comunist. Aºa cã a avut loc o audiere în instanþã; în acest punct, guvernul lui Elþîn s-a speriat. ªtiau cã pot sã piardã procesul, ceea ce ar fi însemnat un dezastru: ar fi fost nevoiþi sã le înapoieze comuniºtilor toate proprietãþile, banii, o mulþime de lucruri… jumãtate din þarã. ªi asta ar fi însemnat sfârºitul. ªi atunci consilierul lui Elþîn m-a sunat ºi mi-a cerut sã vin sã-l ajut cu acest proces, iar eu am spus: “Voi veni sã vã ajut, însã cu o condiþie: trebuie sã deschideþi arhivele, pentru cã pânã nu deschideþi arhivele nu aveþi argumente pentru proces”.
Aºa cã au fost de acord; au deschis arhivele Comitetului Central numai pe durata ºi în scopul acestor audieri în instanþã la Curtea Constituþionalã a Rusiei. Iar eu am avut acces la aceste documente. Acum, eu ºtiam dinainte cã nu mã vor lãsa sã copiez nimic; îmi dãdeau voie sã vãd, în vederea pregãtirilor pentru proces, dar nu-mi dãdeau voie sã copiez nimic. Aºa cã ce-am fãcut? Mi-am cumpãrat un computer ºi un scanner.
La acea vreme scannerul era o noutate; era în Occident, dar în Rusia nimeni nu auzise cã existã aºa ceva. Aºa cã am început sã scanez toate materialele secrete; în mijlocul tribunalului erau judecãtorii, erau foºtii membri ai Biroului Politic ºi ai Comitetului Central aºezaþi de o parte, un ministru nou de-al lui Elþîn aºezat de cealaltã parte, iar eu stãteam în mijloc ºi scanam 48 de volume de documente. Nici unul dintre ei n-a înþeles ce fac. În timpul pauzei, cei mai mulþi veneau în spatele meu sã se uite la minunata maºinãrie ºi singura întrebare pe care o puneau era “Trebuie sã fie un aparat tare scump”, iar eu ziceam “Da, foarte scump, într-adevãr, da.”
Bineînþeles, ºmecheria era cã, în conformitate cu regulile arhivelor, nu aveam voie sã “xeroxez” materialele; n-au zis cã n-am voie sã le “copiez prin orice mijloace”, fiindcã n-auziserã de scannere. Aºa cã, din punct de vedere legal, n-am încãlcat nici o lege, dar am copiat materialele. De-abia la sfârºitul procesului, cineva dintre participanþi a înþeles ce fãceam, ºi a strigat deodatã: “Dar el copiazã tot!”. S-a lãsat o tãcere de mormânt. Eu m-am prefãcut cã nu-i vorba despre mine ºi am continuat sã copiez – mai aveam câteva pagini, aºa cã am continuat sã copiez – iar dupã o pauzã, el a strigat iar: “Dar o sã le publice acolo!” (adicã în strãinãtate).
Eu am terminat de copiat, mi-am strâns computerul ºi m-am îndreptat spre uºã, înþelegând cã, în asemenea situaþie, cel mai important lucru era sã nu fug, fiindcã, dacã aº fi luat-o la fugã, ar fi luat-o ºi ei la fugã dupã mine. Dar dacã merg încet ºi demn, ei sunt complet paralizaþi ºi nici prin cap nu le trece sã o ia dupã mine. De îndatã ce s-au terminat audierile în instanþã, toate documentele pe care le-am vãzut – toate documentele copiate de mine – au devenit din nou secrete, au fost din nou clasate pentru urmãtorii 30 de ani.
Aºa cã eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, cãci au devenit iarãºi secrete chiar în aceeaºi zi. Ce era atât de secret în legãturã cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vã pot spune; fiindcã din aceste documente reiese în mod clar cã anumite forþe ale unor instituþii occidentale colaboraserã foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodatã în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot sã vã spun, de pildã, cã Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filiera KGB … ºi aºa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru sã iasã la ivealã, deoarece s-ar fi dezlãnþuit o profundã crizã, o crizã politicã. Cel mai uimitor lucru este cã, având aceste documente, când descopeream cã domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, ºi totuºi el este încã primul ministru al þãrii respective, sau preºedintele þãrii respective, mã gândeam cã trebuie sã fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenþiale în Finlanda, iar principalul candidat la preºedinþie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele, colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat sã dau documentele ziarelor din Finlanda; nici mãcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis “Ei, dacã i-am ºti pe toþi care au colaborat cu Moscova…” Aºa cã – ce-am fãcut? – le-am publicat în Suedia, ºi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut cã a fost agent secret, ºi gata. ªi tot aºa de la un stat la altul.
În Germania am încercat sã public documentele despre social democraþi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici mãcar un singur ziar sau o singurã revistã din Germania nu a fãcut-o. În cele din urmã, când am publicat cartea “Judecatã la Moscova”, cei cu adevãrat inteligenþi, foarte deºtepþi, au încercat sã o blocheze prin tãcere. Nu obiectau, nu se supãrau, nu vroiau sã ajungã în instanþã, nu, ei se prefãceau cã n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut ºi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mânã. I-a arãtat un document din anii ’60, scris de Andropov, care arãta cã el a colaborat cu Moscova, ºi l-a rugat sã comenteze. “Aþi vrea sã ne explicaþi despre ce este vorba?” Iar el a zis “Ce documente, ce carte? Eu n-am vãzut-o.” ªi a plecat.
Aºa au fãcut ºi în Franþa, mai mult sau mai puþin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faþã de cele spuse de mine, fiindcã ºtiau cã n-au pe ce bazã sã obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se gãseau în documente purtând semnãtura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aºa cã au pãstrat liniºte deplinã. Când cartea mea a ajuns în Franþa – ºi a ajuns cu doi ani înaintea “Cãrþii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau “da, e o carte interesantã, mda.” Dar ca oamenii sã se intereseze de carte, cartea trebuie sã fie controversatã, dacã nu e controversatã, nimeni n-o citeºte. ªi aºa au fãcut; n-au avut curajul sã mã atace ºi s-au hotãrât sã pãstreze tãcerea.
Doi ani mai târziu Stéphane Courtois ºi colegii sãi au fãcut un sumar al crimelor comunismului mondial în “Cartea Neagrã a Comunismului”. Atunci stânga occidentalã s-a decis sã-i atace; au vãzut cã aveau o bazã documentarã mai puþin solidã decât avusese cartea mea, au vãzut cã ar fi uºor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cãrþi. Iar acest lucru a fãcut cartea extraordinar de popularã – a devenit dintr-o datã bestseller, se vindea ca pâinea caldã, era nemaipomenit de popularã. Deci socoteala lor a fost greºitã.
În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscutã, a devenit best-sellerul nr. 2, dupã atlasul hãrþilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpãrat cartea. De ce? Pentru cã în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marþialã ºi Solidaritatea ºi despre cum sovieticii se pregãteau sã distrugã Solidaritatea. N-ar fi fãcut atâta vâlvã dacã n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a vãzut cartea. ªtia cã poate sã ajungã în închisoare, fiindcã minþise tot timpul, spunând cã ruºii îl ameninþaserã cu o invazie militarã, iar el a trebuit sã aleagã rãul cel mai mic ºi sã introducã Legea Marþialã. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici mãcar nu se discutase. Sovieticii nici mãcar nu plãnuiserã sã-ºi trimitã trupele în Polonia, ºi Jaruselski ºtia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marþiale, el telefonase la Moscova ºi întrebase dacã l-ar putea ajuta cu armatã, fiindcã nu era foarte sigur de propria armatã.
Atacându-mi cartea ºi spunând cã nimic nu este adevãrat (ºi câte ºi mai câte), Jaruselski mi-a fãcut implicit un raport bona fide. Dacã ar fi fost destul de deºtept sã stea liniºtit ºi sã nu spunã nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aºa cum s-a întâmplat (a încercat chiar sã susþinã o dezbatere cu mine la televiziune, ºi desigur a pierdut) a reuºit sã o facã foarte popularã.
Ce spune acest lucru? Spune douã lucruri foarte importante, pe care trebuie sã le þinem minte: oamenii vor sã ºtie. Degeaba ni se spune “sunt chestiuni vechi, nu intereseazã pe nimeni, este istorie…” Aiurea. Oamenii vor sã ºtie. Dacã au ocazia, imediat devin interesaþi. Dar sistemul (conducãtorii, fie din Est, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blocheazã, le blocheazã de câte ori se poate.
O altã carte care a reuºit sã rãzbatã este “Cartea Neagrã a Comunismului”. De aceea este ºi atât de puternic susþinutã. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuºit sã rãzbeascã, a obligat sistemul sã recunoascã unele lucruri sau cel puþin sã le dezbatã. Aceasta este condiþia necesarã acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noºtri duºmani sunt încã la putere ºi ei controleazã totul.
sursa:
De Veghe Patriei
