Mi-a plăcut mereu profunzimea acestui simplu vers al formației ”Celelalte cuvinte”, iar acum, el îmi revine în minte în acest moment dintre ani, lăsându-mă suspendat în pauza lui, între trecut și viitor, într-un prezent tăcut, din care parcă nu-mi mai vine să ies.
Nu sunt mereu așa, de fapt în cei mai mulți ani, la final de decembrie îmi este greu să mă opresc din ceea ce am făcut tot anul, pentru a mă bucura de tihna celor câtorva zile de pauză dintre ani. De obicei îmi luam de lucru acasă, finalizam proiecte amânate sau pur și simplu îmi găseam activități în vizite, interacțiuni cu copii, familia și prietenii, pe lângă obișnuitele momente de retragere, reflecție și meditație.
Anul acesta însă este diferit. A fost un an plin de amărăciune, deziluzie și speranțe neîmplinite. Un an frustrant, în care democrația a mai murit o dată în România, un an în care am pierdut multe libertăți civile, inclusiv cea mai importantă – cea de a exprima liber ce gândim, pe orice subiect.
Știu că sunt mulți oameni care fiecare în felul lor, trec prin aceeași traumă a unei societăți în care se instaurează dictatura unui mic și odios grup de ticăloși care ne-au confiscat prezentul și ne amenință viitorul. Și mai știu că nici ei nu au liniște, nu au sărbători și pace în suflet și privesc dezolați la societatea românească, incapabilă de unitate împotriva acestui inamic transnațional care a controlează clasa politică din România.
Iar atunci când la dezolarea produsă de deșertul uman citadin se adaugă și eșecurile personale, prăbușirea iluziilor ce idealizau ”celula de bază a societății” ca formă ultimă de rezistență, capabilă să ofere un climat de iubire în aceasta lume seacă și rece, drama devine cvasi-totală: simți că lumea se învârte amețitor, pământul îți fuge de sub picioare și rămâi suspendat în Neființă, incapabil să te mai agăți de vreun motiv de a trăi.
Khentrul Rimpoche cred că a văzut acest moment de cotitură în viitorul meu, căci mi-a bătut câteva apropouri semnificative, prin care îmi sugera ca într-un astfel de moment de dezolare, să caut să văd și partea pozitivă a dezastrului.
În tot acest timp, am căutat să îi urmez sfatul și să caut să văd latura bună în toate lucrurile rele prin care am trecut în acest ultim an, antrenându-mi mintea în acest sens, iar acest exercițiu m-a ajutat enorm în ultimele zile.
Până la urmă, stă în firea noastră omenească să ne căutăm refugiul în speranțe, așteptări și idealuri, să ne atașăm de cei în care ne-am pus încrederea și să suferim atunci când descoperim efemeritatea naturii umane, caracterizată de schimbare continuă.
Dincolo de furtuna emoțională și cohorta de stări negative, în acest sfârșit de an am învățat multe despre acceptare, ca formă de depășire a conflictului interior. Dacă nu pot schimba circumstanțele exterioare ale vieții mele, deoarece cauzele și condițiile care îmi produc prezentul nu pot fi schimbate, ceea ce pot schimba este viitorul, prin reacțiile mele la ceea ce experimentez în prezent și acțiunile bazate pe aceste reacții.
Ceea ce am descris mai sus este mai degrabă o atitudine mentală decât un plan sau strategie de supraviețuire. În propria mea existență, în acest moment plutesc între un trecut mort și un viitor incert, paralizat de suferința deziluziilor și incapabil să mă mai atașez sau agăț de ceva.
Cu toate acestea, eul meu funcționând pe pilot automat, lucrează la proiecte civice, îndeplinește îndatoririle obișnuite profesionale și familiale, însă incapabil de atașament, deziluzionat de rezultat. Stau undeva pe bancheta din spate a propriei mele existențe, odihnindu-mă absent, dezgustat de lipsa de concretețe a promisiunilor înșelătoare ale Lumii, lăsând lucrurile să curgă natural.
Și nu simt nevoia să mai vorbesc, să mai verbalizez, să mai încerc să schimb ceva. Trăiesc sentimentul inutilității perfecte al oricărui demers, care îmi paralizează din fașă orice inițiativă de a mai ”trezi lumea” sau de a ”contribui” la schimbare. Acesta este și unul dintre motivele pentru care am suspendat conturile de socializare (tiktok, instagram, facebook, etc.)
Relaționarea mea cu ceilalți în lumea virtuală se limitează în prezent la schimb de memeuri, glume și linkuri de articole, pe whatsapp și telegram însă chiar și aici încep să îmi pierd rapid interesul.
Trăiesc într-un prezent amar, eliberat de speranțe și așteptări, văduvit de iluzia iubirii perfecte care învinge totul, care-mi oferea rațiunea de a lupta, suspendat în neantul destrămării iluziilor mele sfărâmate, plutind fără direcție, printre umbre familiare dar lipsite de consistență.
În exterior, singurul lucru care mă mai ține ancorat în propria mea viață este rutina și disciplina pe care mi le-am impus mereu. Ele alcătuiesc coaja ființei mele vizibile, ce demonstrează iluzia faptului că mai exist în această lume trivială.
Mă simt ca un bolnav de cancer în faza terminală, epuizat de decepțiile repetate ale tratamentelor ratate: NU MAI CRED ÎN NIMIC!
Simplul fapt că exist este suficient.
