Omul modern este manipulat prin educaþie, încã de la cea mai fragedã vârstã, sã se supunã autoritãþii Statului. Nu e o ipotezã sau o teorie, ci o constatare. Sunt lucruri simple, pe care le ºtim cu toþii, le acceptãm deja din obiºnuinþã, fãrã a ne pune mãcar întrebarea fireascã DE CE ?!

Iatã doar câteva exemple:

Încã de la grãdiniþã sau de la ºcoalã, ni se interzice sã intrãm în clãdirea grãdiniþei/ºcolii pe intrarea principalã, sau sã folosim “scara profesorilor”. Acestea sunt pãstrate și pãzite pustii, curate, închise, inaccesibile publicului obiºnuit (din care invariabil, faci parte ºi tu !), pãstrate doar pentru „autoritãþi” gen: directori, profesori, oficialitãþi.

La vârstã maturã, regãsim acelaºi gen de interdicþii la instituþii publice: primãrii, secþii de poliþie, ministere, spitale, tribunale. Pretutindeni, intrarea principalã din faþã, este închisã sau interzisã accesului publicului. În schimb, publicul intrã în clãdire pe lateral sau prin spate, printr-o intrare micã, insignifiantã.

Mai mult, în România cel puþin, întotdeauna birourile pentru lucrul cu publicul sunt plasate cât mai inaccesibil cu putinþã: la etajele superioare sau la capãtul coridorului, parcã pentru a descuraja orice tentativã de a apela serviciile instituþiei respective. Evident, la etajele inferioare sunt birourile ºefilor ºi angajaþilor, ca aceºtia sã nu se oboseascã urcând pe scãri precum cetãþenii (vezi birourile de la Poliþia Rutierã de la Udriºte !), cãci evident, lifturile nu existã, sau dacã existã acestea nu funcþioneazã niciodatã – pentru public.

Lucrurile astea nu sunt întâmplãtoare. Ele au fost gândite de cãtre psihologii Sistemului ºi ele contribuie la menþinerea cetãþeanului în poziþie submisivã în faþa autoritãþii Statului.

Cu acelaºi scop au fost create uniformele poliþiºtilor (ex. ºepcile de miliþian înalte în faþã, sã dea cetãþeanului iluzia cã respectivul poliþist e mai înalt decât el ºi astfel sã se simtã dominat), barierele de acces control în instituþii (la unele instituþii, porþile de acces cu detectoarele de metal  niciodatã folosite, dar care totuºi sunt prezente pentru a-þi aminti cã Statul controleazã cetãþeanul).

 

Interiorul sãlilor de judecatã, al Palatelor de Justiþie îl copiazã pe cel al Bisericilor. În ambele exemple, mãreþia ºi monumentalismul construcþiilor depãºesc scopul iniþial, acela de a creea un spaþiu pentru mulþimi mari. Monumentalismul dezvoltat pe verticalã are un singur scop: acela de a-l face pe credincios, pe cetãþean, sã se simtã mic, insignifiant în raport cu Autoritatea – fie ea Cereascã sau Pãmânteascã.

Odatã fãcute aceste constatãri, concluziile se impun de la sine: de ce are nevoie Statul de cetãþeni timoraþi, dominaþi de autoritatea colectivã !?

Rãspunsul este simplu: pentru cã autoritatea Statului este iluzorie, cãci existã doar în capetele noastre. Ea se bazeazã pe aceastã inoculare insidioasã a respectului autoritãþii de dragul respectului autoritãþii, fãrã un fundament real.

Poliþistul, funcþionarul public, procurorul, judecãtorul, primarul sau ministrul, sunt doar oameni ce exercitã atribuþiile ºi prerogativele puterii Statului. Dezbrãcaþi de iluzia acestei autoritãþi, ei redevin simpli indivizi, guvernaþi de firea omeneascã, supuºi pasiunilor ºi greºelii. Statul însã nu poate greºi. La fel cum Biserica – prin monopolul pe care îl are asupra lui Dumnezeu deþine infaibilitatea în chestiuni de credinþã, la fel ºi Statul – prin monopolul deþinut asupra legii – revendicã infaibilitatea ºi autoritatea în guvernarea vieþilor noastre pãmânteºti.

Între Bisericã ºi Stat, bietul om este forþat sã dea Cezarului ce este al Cezarului, ºi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, fãrã a avea voie sã mai pãstreze nimic pentru el.

Eliberarea de Stat ºi Bisericã pare imposibilã, cãci îndoctrinarea estre mult prea profundã. A distruge fundamentul credinþei în Stat ºi Religie, este pentru majoritatea oamenilor un lucru imposibil, cãci condiþionarea educativã este atât de profundã încât ea face parte din esenþa personalitãþii indivizilor, ne-mai-putând fi disociate.

Nici Statul ºi nici Biserica nu au chip, sau nume. Atunci când dobândesc trãsãturi particulare, ele devin dictaturi, cãci în acele momente împrumutã metehnele umane ale celor ce le întruchipeazã, ºi astfel de vin vulnerabile, putând fi combãtute, atacate ºi distruse. Din acest motiv, cei ce conduc aceste douã mari instituþii guvernatoare ale vieþilor noastre, simt nevoia sã se ascundã sub pulpana anonimitãþii Instituþiei, fie sub aparenþa conducerii democratice, prin votul colectivitãþii (în cazul Statului), fie sub autoritatea de necontestat a Divinitãþii (în cazul Bisericii).

 Adevãrul este însã cã în Istorie, cu excepþia polisurilor greceºti, nici un Stat modern nu a reuºit sã fie cu adevãrat democratic, adicã condus de cãtre o majoritate, în favoarea majoritãþii.

Eliberarea de sub dictatura Statului se poate face la acst moment doar individual. În realitate, autoritatea Statului – prin impunerea de reguli, taxe împovãrãtoare, restricþii – determinã cetãþenii sã caute – ca scop de viaþã – noi ºi noi cãi, modalitãþi ºi mijloace de a eluda, ocoli, fenta, restricþiile impuse de Stat.

Dacã este sã fim sinceri, cu toþii încãlcãm zilnic cel puþin o duzinã de reguli pe care Statul le impune: fie cã mergem cu autobuzul fãrã bilet, fie cã vedem un film pe net fãrã sã îl plãtim, fie cã trecem strada prin loc nepermis, sau nu declarãm tot ce câºtigãm pentru a nu plãti impozite – încãlcãm legea. Iar Statul trece cu vederea neregulile mici, pentru cã nu are ce sã ne facã. Ar fi absurd ºi de-a dreptul imposibil sã ne pedepseascã pe toþi, cãci acest lucru sã-i facã pe oameni sã se trezeascã ºi sã exclame: hei, dar ce naiba se întâmplã ?! În fond, Statul suntem noi, cetãþenii componenþi.

Deci Statul se fereºte sã se manifeste prea fãþiº ca anti-cetãþean, pentru a nu pierde beneficiul acestei false identificãri a cetãþeanului cu Statul.

Ar fi interesant însã de studiat ºi pus în aplicare un alt mod de interacþiune între oameni, fãrã intermedierea datã de autoritatea publicã vizibilã – acestei ficþiuni numite Stat.

Cãci pentru prima datã în Istoria cunoscutã a Umanitãþii, avem la dispoziþie mijloace de comunicare ce permit unor mari colectivitãþi posibilitatea informãrii, consultãrii ºi luãrii deciziilor în timpi tot mai scurþi, datoritã internetului. Dacã vom trece de la etapa aceasta tehnologicã la cea în care vom integra biologic aceste mijloace de comunicare rapidã, am putea funcþiona social dupã modelul stupilor, bancurilor de peºti, stolurilor de pãsãri sau muºuroaielor de furnici: comunicare instantanee, decizii luate, acceptate ºi aplicate de cãtre toþi membrii colectivitãþii, liber ºi fãrã impuneri.

Probabil cã vom vedea avantajele acestui stil de comunicare mai întâi la maºinile noastre. Odatã ce primele autoturisme vor avea implementate pilotarea automatã, ele vor putea fi sincronizate, fãcute sã comunice între ele. Rezultatul va fi o circulaþie optimizatã în oraºe, maºinile se vor miºca la semafoare simultan, fãrã întârzierile datorate factorului uman. Rezultatul imediat va fi interzicerea conducerii autoturismelor de cãtre oameni, în oraºe, pentru a nu scãdea eficienþa defluirii traficului auto.

În acest mod vom reacþiona ºi în domeniul comunicãrii, luãrii deciziilor ºi implementãrii lor la nivel uman. Deja reþelele sociale existente joacã rolul unor regulatori ai societãþii, influenþând tot mai mult “opinia publicã” ºi astfel, evenimentele din lumea exterioarã. Este de aºteptat ca acest impact sã devinã tot mai important, pe mãsurã ce mijloacele de comunicare vor evolua.

Iar atunci, autoritatea Statului va deveni anacronicã, desuetã, ºi va dispãrea precum au dispãrut dinozaurii, cãci nu va putea face faþã deciziilor colective ale cetãþenilor.

]]>