Îmi place sã las mașina parcatã în centru și chiar dacã am treabã la oarece distanțã, sã o iau la pas pe strãduțe, sã rãtãcesc agale printre clãdirile vechi ce dau atâta farmec orașului.
În drumurile mele, sunt strivit de vechimea zidurilor, de conștientizarea faptului cã ele au supraviețuit existenței lumești a unor generații întregi de oameni care le-au ridicat, le-au locuit, au trãit și iubit între ele, și cã mai mult ca sigur vor rãmâne pe aceleași locuri și dupã ce eu nu voi mai fi.
Și mã opresc uneori și intru în vorbã cu bãtrâni ce se nimeresc sã iasã din astfel de blocuri vechi. Sau cu vânzãtori sau angajați în vârstã ai unor firme vechi. De exemplu, frizerii ascunse la parterul unor venerabile clãdiri, rãmase cu aceeași firmã – și angajați – de pe vremea comunismului. Am mai gãsit în spate la Sfânta Vineri, pe linia de tramvai, o Croitorie cu un croitor bãtrân (cred cã avea 90 de ani), care lucra în acel loc de la vârsta de 16 ani (fusese calfã la vechiul croitor, predecesorul lui).
Oamenii se deschid în fața mea ca niște cãrți. Parcã așteptau ca cineva sã se intereseze, sã-i întrebe, sã le afle poveștile, istoriile, trecutul. Bucureștiul lor este un București magic, în care imaginația plãsmuiește din amintiri vechi drame, personaje și istorii demult uitate. Uneori mã opresc astfel și ascult fermecat poveștile captivante ale acestor oameni, întâlniți întâmplãtor. Iar ei povestesc și povestesc, cu orele. Uneori nici nu mai ajung la destinația pe care mi-o propusesem: o registraturã, un ghișeu. Dar ce conteazã, e și mâine o zi cu program de lucru, nu-i așa ?
M-aș bucura dacã aș putea gãsi o modalitate de a împãrãtãși publicului aceste istorii, poveștile caselor, conacelor, clãdirilor pe lângã care bucureșteanul trece alert, cu capul bãgat adânc între umeri, presat de problemele sale urgente.
Și mai sunt multe case misterioase, închise de când le cunosc. Cu geamuri sparte sau mate, misterioase în tãcerea lor. Nu ai pe cine sã întrebi, de la cine sã afli istoria lor. Ele sunt acolo, strãbãtând mute timpul, precum niște fantome ale trecutului pe care nu le mai bagã nimeni în seamã. Parcã nimeni nu știe ale cui sunt, cine sunt proprietarii. Dacã te interesezi la primãrie (și am fãcut-o, pentru un client), afli cã existã o listã obscurã, cu un conținut incert, a imobilelor pãrãsite, abandonate sau rãmase fãrã stãpân, care au intrat de drept, din lipsã de moștenitori, în patrimoniul Statului, respectiv al Municipalitãții. Dar clãdirile fantomatice goale, acești regi majestuoși ai orașului, se încãpãțâneazã sã ignore furnicile mãrunte numite oameni – ce mișunã pe lângã ele, indiferente la regulile sau pretențiile de proprietate ale acestora.
Pentru mine, farmecul Bucureștiului constã în misterul acestor clãdiri. Al stilului lor arhitectural, al frumuseții unor fațade degradate, mult prea bogate pentru epoca noastrã. Ele vorbesc despre bunul gust, armonia și dragostea de frumos a unei generații demult dispãrute, care le-a construit și iubit. Aceste case vechi transmit post mortem ceva din personalitatea, din felul de-a fi al vechiului proprietar.
Așa se face cã de multe ori zãbovesc visãtor, mângâind cu privirea armoniile ascunse în planurile, în fațada unei case, a câte unui acoperiș sau stucaturi scorojite, încercând sã ghicesc povestea ascunsã, uitatã, a acelei clãdiri.
Am avut uneori norocul sã vizitez și interioarele unor astfel de case boierești. Am înțeles atunci cã înãlțimea camerelor este nu un moft costisitor iarna (cãci se încãlzesc mai greu), ci o necesitate spiritualã a vechiului proprietar – care se simțea incapabil sã trãiascã în vizuinile noastre scunde, numite ”apartamente”. În astfel de camere înalte, te poți bucura de aer, de soarele ce intrã pe ferestrele înalte, uneori vitrate. În astfel de camere spațioase, lumina cade lung în unghiuri imposibile pentru un apartament scund. Pentru astfel de camere existã candelabrele, ale cãror palide imitații, denumite lustre – pe care le folosim noi, le aveau pe vremuri doar servitorii, în cãmãruțele lor.
Decãderea noastrã, decãderea omului modern, se reflectã în micimea spațiilor în care locuim – fațã de înaintașii noștri – mã refer desigur la cei din clasa de mijloc !
Ce mã doare cel mai tare este faptul cã uneori, niște gângãnii negre, cu aparențe umane, pun stãpânire pe acești coloși ai vremurilor apuse aciuindu-se, distrugând, murdãrind cu micimea lor tribalã, frumusețea acestor anahoreți ai orașului.
Nimic nu este mai neplãcut decât sã descoperi cã acolo unde odinioarã era doar tãcerea reverențioasã în amintirea vechilor proprietari – care au construit și au lãsat o pãrticicã din ei între acele ziduri, în acele clãdiri se instaleazã cu tupeu familioane de țigani care ard iarna, din lipsã de lemne mobila, parchetul și lemnãria casei, devalizeazã tocurile și tâmplãria ușilor și ferestrelor, sinistrând memoria nobilã a casei, aruncând-o în mizerie și distrugere.
