Mai am un an ºi împlinesc venerabila vârstã de 40 de ani. Schimb prefixul, cum se zice în popor. Iar treaba asta mã îndeamnã la cugetãri adânci despre starea mea ca individ, dar ºi starea naþiunii. Un pic de analizã proiectivã nu stricã. Adâncindu-mã deci în istoricul meu ca individ, rememorând toate activitãþile mele familiale, sociale, profesionale ºi chiar spirituale ºi trãgând linia, pot spune cã am trãit pânã acum niºte vremuri… interesante (vorba unui vechi blestem chinezesc: “fie sa primeºti tot ce iþi doreºti si sa trãieºti vremuri interesante…). Nu doar eu personal, ci noi toþi românii, ca popor am fost condamnaþi de Istorie sã trãim vremuri „interesante”. Istoria noastrã modernã, de dupã 1945 se aseamãnã cu un scenariu post-apocaliptic. Cade o bombã, un asteroid, ceva, iar civilizaþia dispare, supravieþuitorii fiind reduºi la animalitatea ºi primitivismul societãþii începuturilor Umanitãþii. La fel ºi la noi, a cãzut peste biata Românie bomba comunismului, ºi ne-a dat cu câteva milenii înapoi. ªi tot încercãm sã revenim la civilizaþie, de 24 de ani încoace. Auzeam pe unii, întorºi de prin Vest, luând în derâdere pe românii cei înapoiaþi. Oameni care au uitat de unde au plecat. Fãceau miºto de poporul care stã ore interminabile la cozi sã pupe moaºte ºi icoane, popor care se calcã în picioare sã ia agheasma mare, în ziua de Boboteazã. Socoteau credinþa ca pe un semn de primitivism, de înapoiere socialã. Cum, în epoca marilor descoperiri, când ºtiinþa a despicat atomul iar oamenii au pãºit pe Lunã, sã mai crezi în sfinþi, îngeri, draci ºi moºi cu barbã !? În Occident, bisericile sunt aproape pustii chiar ºi de sãrbãtori, sau au devenit obiective turistice, muzee sau sãli de concert. Poate cã acesta este ultimul lucru frumos care ne-a rãmas, ºi pe care comuniºtii nu au reuºit sã ni-l smulgã din suflete: credinþa în Dumnezeu, în valorile creºtine. ªtiu cã sunã desuet, însã fãrã Dumnezeu nu suntem nimic, iar cei ce râd, pot sã râdã în continuare liniºtiþi, ca niºte sãrmani în haine rupte, ce îºi închipuie cã sunt regi în straie de aur, în faþa celorlalþi. Cãci românii, în disperarea ºi sãrãcia lor, cautã mai degrabã alinare ºi izbãvire de necazuri de la Dumnezeu decât de la autoritãþile pãmânteºti, rude, familie sau prieteni – societate în general: („Ajutorului omenesc nu ne încredinþa pe noi, Preasfântã Stãpânã, ci primeºte rugãciunile robilor tãi, cã scârbele ne cuprind ºi nu putem rãbda sãgetãrile diavolilor; acoperãmânt nu ne-am agonisit nicãieri unde sã scãpãm noi, pãcãtoºii, pururea fiind biruiþi; mângâiere nu avem afarã de tine, Stãpâna lumii. Nãdejdea ºi folositoarea credincioºilor, nu trece rugãciunile noastre, ci le fã de folos. Nimeni din cei ce aleargã la tine nu iese ruºinat, Nãscãtoare de Dumnezeu Fecioarã; ci, cerând dar bun, primeºte dãruirea cea cãtre cererea cea de folos. Prefacerea celor scârbiþi, izbãvirea celor neputincioºi fiind, izbãveºte pe robii tãi, Nãscãtoare de Dumnezeu Fecioarã, pacea celor din rãzboaie, liniºtea celor înviforaþi, singura folositoare a credincioºilor.“ (tropare din Paraclisul Maicii Domnului)) ªi nu pot spune cã aceºti oameni greºesc. Credinþa lor se întemeiazã pe miracole, acele miracole zilnice, mici, pe care Dumnezeu le face pentru ei, în viaþa de zi cu zi: o vindecare de boalã, un examen de ºcoalã luat, un copil care ºi-a revenit ºi s-a lãsat de droguri, un soþ care a lãsat bãutura, gãsirea unui loc de muncã. Iar Dumnezeu lucreazã de multe ori prin oameni, cãci Îi place sã rãmânã anonim. Am cunoscut nenumãrate poveºti de viaþã, multe de-ale clienþilor mei, cu astfel de miracole. Iar ele sunt de naturã sã întãreascã credinþa oamenilor în Dumnezeu, în Mântuirea prin Hristos. De aceea dau oamenii nãvalã la agheasmã cãci, „din zilele lui Ioan Botezãtorul pânã acum, Împãrãþia cerurilor se ia cu nãvalã, ºi cei ce dau nãvalã, pun mâna pe ea.” –   (Matei 11:12). Dacã Occidentul a cunoscut secole de bunãstare materialã, acest lucru le-a scãzut oamenilor nevoia de Dumnezeu, de ajutorul Lui. Întrebarea pe care mi-o pun este dacã totuși nu se poate realiza un echilibru între Credințã și bunãstare… Chiar suntem condamnați sã trãim în aceastã veșnicã lege a compensației, în care nu le poți avea pe amândouã deodatã… ? Oricum, revenind la societatea noastrã și, mai ales la politica din România, am înțeles dupã 20 de ani de acțiuni, proteste, demonstrații, cã lucrurile nu se pot schimba fãrã schimbarea mentalitãții. E bine cã serviciile secrete occidentale furnizeazã SRI-ului informații despre afacerile veroase ale politicienilor români corupți, iar sub presiunea americano-europeanã, Justiția românã a început sã se miște de câțiva ani. Dar nu este suficient. Nu este suficient sã îl anchetezi pe baronul Mazãre al județului Constanța, sã îi arestezi pe baronii PSD-ului din județele țãrii, înainte de alegeri, pentru a-i împiedica sã mai fure la urnã. Trebuie sã le și dai românilor posibilitatea sã aleagã o alternativã. Care la acest moment nu existã în politica româneascã. Aștept momentul în care milioanele de români cu drept de vot, plecați la muncã în Europa cea bogatã, care au vãzut cã se poate trãi civilizat și demn, sã se mobilizeze la vot și sã dãrâme cãruța cu proști care ne conduce aiurea, pe coclaurii sãrãciei. Însã proștii care ne conduc nu sunt chiar imbecili. Au sesizat pericolul românului educat în valorile occidentale, care nu mai poate fi cumpãrat cu un kil de ulei sau de zahãr în prag de alegeri. Și atunci guvernanții au lansat ideea de a lua dreptul de vot românilor care nu locuiesc în țarã. S-a iscat scandal, și au renunțat la idee, însã au limitat în alt mod dreptul de vot al românilor din strãinãtate. Au redus numãrul de locații în care se poate vota, mizând pe faptul cã oamenii nu vor merge sute de kilometri distanțã pentru a vota. Chit cã acești români refuzați de propria lor patrie aduc acasã în fiecare an în jur de 37 de miliarde de euro ! De 20 de ani încoace tot vãd un mic numãr de idealiști, care viseazã la reinstaurarea monarhiei în România. Ar fi minunat sã avem un monarh la cârma țãrii, cãci exemplul oferit de celelalte monarhii europene existente demonstreazã cã aceastã formã de stat oferã cel mai înalt nivel de trai cetãțenilor sãi. Din pãcate, monarhia rãmâne un vis irealizabil cãci asta ar însemna ca stãpânii jocului politicii românești, comuniștii și copii lor, sã piardã controlul. Deci, numai dacã îi dãm afarã cu șuturi în cur din Parlament, Guvern și instituțiile statului, am putea reinstaura Monarhia. Adicã niciodatã. Ne rãmân gesturile teatrale, extreme, de protest. Umorul, geniul și inventivitatea româneascã, capacitatea inepuizabilã a românului de a face bãșcãlie de politicianul român. De a-i arãta cã, chiar dacã ne mãnâncã viețile, nu a reușit sã ne prosteascã. În aºteptarea miracolului naþional, pânã va apãrea o opțiune, o schimbare, ne resemnãm mioritic-ortodox, muncim pe-afarã, oftãm dupã țarã și familie, ne creștem copii, îi înjurãm pe politicieni și, mai ales, ne rugãm la Dumnezeu sã ne ajute.]]>