Uitarea ca sindrom al omului ”modern”

Uitarea este ca o mică moarte. Oameni cu atenția distributivă inexistentă, asemenea câinelui care uită de cârnat când vede ciolanul, trăiesc pe suprafața existenței ca niște păduchi, țopăind dintr-o clipă în alta a existenței lor, pierzând firul continuității memoriei.

Dovadă sunt mormintele neîngrijite ale celor dragi (de care ne amintim din ce în ce mai rar, cu auto-reproșuri), promisiunile nerespectate, jurămintele de dragoste veșnică încălcate.

Practic întreaga Umanitate pășește orbecăind înspre un viitor pe care nu-l vede, stingând în urma ei reperele memoriei, precum acele holuri lugubre din hotelurile ieftine, unde luminile cu senzori se aprind când pășești în dreptul lor și se sting în urma ta.

Trăim în orașe ale uitării, cu întemeietori despre care n-am auzit, locuind pe străzi cu nume de oameni morți despre care nu știm mai nimic, cărora nu le mai înțelegem relevanța.

Am devenit incapabili de memorie deoarece lucrurile pe care le considerăm relevante nu mai au legătură cu reperele trecutului. Trăind mereu proiectat în viitor, oscilând între teama și speranța zilei de mâine, omul modern își pierde în mod accelerat reperele trecutului, rădăcinile istorice, caruselul accelerat al rutinei unei vieți trepidante dar repetitive lobotomizându-l de funcția memoriei.

Ne lăsăm impresionați de emoții ale unor momente din prezent, dar nu prea tare, nu suficient cât să le păstrăm și mâine în amintirea zilei de ieri, ci doar cât să ne dovedim nouă înșine că am rămas totuși umani și nu ne-am transformat complet în mașinării fără conștiință, cu reacții mecanice.

Ca efect al acestei uitări tot mai rapide, reperele noastre morale devin tot mai difuze, ecourile evenimentelor zilei, chiar abominabile, nu ne mai impactează atât de profund încât să le mai dăm importantă mâine și de aceea, cei ce conduc această lume de năuci își permit să comită, cu o lejeritate ce ar trebui să rămână scandaloasă, crime în serie la adresa Umanității, care din păcate, mult prea repede nu ne mai trezesc nici un fior.

Sub impactul șuvoiului neîncetat de impresii  caleidoscopice ce ne inundă prin rețelele de socializare, trecutul devine difuz, nu ne mai putem aminti nimic clar, chipuri, date, evenimente, trăind anesteziați, inerți, incapabili să ne revenim în fire, să ne amintim de întreaga noastră personalitate, de dimensiunea ei reală.

Acest stil de viață, în semi vis, sub vraja audio-vizualului ce ne menține într-un soi de transă hipnotică, trăim sferturi de existență, suntem semi-vii, semi-conștienți, abulici, semi-oameni, amestecând de multe ori evenimente din realitatea virtuală cu cele din lumea reală, alunecând îngrijorător tot mai mult în fanteziile unei vieți vegetative, în imaginarul colectiv al internetului.

Avem nevoie de o cură de solitudine, de o odihnă a ochilor, de o pauză între filmele proiectate neîncetat pe ecranul minții. Renunțarea pe perioade din ce în ce mai lungi la tehnologie este o soluție de avarie, căci dependența de tehnologie nu mai este doar un moft ci o necesitate socială deoarece multe din mijloacele profesionale și de supraviețuire financiară și socială depind din ce în ce mai mult de rețeaua lumii virtuale.

Iar pentru noile generații este tot mai rău, căci tinerii nu au cunoscut epoca tranzistorului și a telefonului cu fir, ca să înțeleagă sublimul liniștii și tihnei, iar o adaptare socială a tinerei generații la poluarea virtuală nu pare încă să se manifeste.

Omul viitorului, dacă va dori să trăiască din nou o existență plenară iar nu sferturi de viață visată de alții, va trebui să se trezească. Adică să devină Buddha, căci buddha înseamnă în limba sanskrită ”cel ce s-a trezit”.

Va trebui să ne trezim nu doar din visul existenței lumești ce pare atât din reală, ci și din suprapunerea onirică a vieții digitale ce tinde să înghită Umanitatea. Practic, trăim într-o dublă capcană iar trezirea noastră este de două ori mai grea decât a omului pre-tehnologic. Echilibrarea prin revenirea la Esență, la legătura cu Dumnezeu devine în mod evident singura cale salvatoare din această capcană a uitării accelerate de sine, dar și singura cale de salvare din capcana Noii Ordini Mondiale a Globalismului de tip totalitar impus de cei ce vor să conducă lumea.