Specia

Bătrânul își extinse percepția prin rețeaua morfică și emise ceva asemănător unui oftat mental. Mai aveau atât de puțin timp ! Palpă grijuliu, cu percepția-i extinsă, tinerele conștiințe care abia înmuguriseră și își petrecu apoi restul zilei învățîndu-le cum să-și contureze identitatea de sine, sentimentul de eu fizic și spiritual – în antagonism cu alternanțele reci și calde ale lumii externe.

Zilele treceau în ritmul cunoscut, cu nopți senine, în care meditau asupra înțelesului profund al depărtărilor, ce alternau cu zile însorite sau ploioase, ce aduceau lecția împlinirii și creșterii. Noua generație creștea de la o zi la alta în putere și înțelepciune, înmagazinând avidă experiențele în structurile neuronale individuale și colective, pulsând în ritmurile naturii, căutând să pătrundă tainele Universului într-o căutare meditativ-intuitivă a înțelepciunii, ce se sedimenta în mod natural în toți indivizii speciei, sub forma luminii condensate a materiei lor cognitive, ce reprezenta corpul intelectului lor.

Istoria lor era una pierdută în negura timpului.

Își spuneau sferici, căci în accepțiunea lor, sfera era forma perfectă, ce ascundea în ea esența vieții, misterul ultim al Existenței. Ca specie, abandonaseră de mult percepțiile senzoriale complexe, ca urmare a interiorizării și analizării marilor întrebări ale vieții. Încetaseră să se mai miște, rămânând fixați pe solul fecund al planetei de baștină, colectându-și substanțele nutritive direct din sol, procesându-le într-un mod simplu și direct, cu ajutorul luminii soarelui, ce încălzea din abundență planeta lor.

Toate căutările, toate forțele lor erau îndreptate spre căutarea înțelepciunii, meditând asupra înțelesului profund al Existenței. Prin rețeaua de legături telepatice își împărtășeau unii altora rezultatul căutărilor, înmagazinând experiența colectivă în fiecare individ al speciei, în corpurile lor sferice, de culoare verde.

Existență sau non existență ?! Moartea fizică era pentru ei doar un alt subiect de meditație, ce trebuia pătruns. Nu se lăsau tulburați nici măcar de ideea dispariției fizice a unor membrii ai speciei, căci cei dispăruți își transmiteau cunoașterea celorlalți membri, ce continuau munca înaintașilor, pentru aflarea scopului suprem al Vieții.

Erau totuși presați de timp. La intervale regulate, prădători bipezi, animale brute, ce nu aveau nici o tresărire filosofică în fața misterului vieții, dădeau iama în rândurile lor, masacrând generații întregi de filosofi ai speciei sfericilor, iar prin pierderea unui mare număr de membrii ai speciei, se pierdea și o bună parte din cunoașterea acumulată de aceștia. Astfel că noii membri se vedeau nevoiți să reia mereu și mereu anevoiosul drum al cunoașterii meditative, al reflecției tăcute asupra Existenței, asimilând încet lecțiile inefabile ale tăcerii smerite, refăcând drumul parcurs de înaintașii lor, pe baza semințelor de cunoaștere lăsate de aceștia în memoria colectivă.

Năzuința lor era ca măcar un singur membru al speciei sfericilor să apuce să atingă năzuința supremă a tuturor înaintașilor, Cunoașterea Realității de dincolo de Aparențe, și să apuce să o comunice tuturor, eliberând asfel de ingoranța existenței efemere întreaga lor stirpe.

Și iată că un astfel de moment, așteptat cu emoție de toți, era pe cale să se producă. Condițiile fuseseră favorabile: solul mănos, ploile abundente și soarele blând, nopțile senine, cu stelele sclipind reci în depărtări, toate concuraseră la creșterea și evoluția unui exemplar de excepție, impresionant prin forța sa meditativă, dar și prin aspectul său fizic, ce îi depășea cu mult în mărime pe ceilalți frați ai săi.

Momentul revelației sosise ! În apusul roșiatic al soarelui, într-o străfulgerare de moment, sfericul realiză esența sensului existenței, într-o clipă de beatitudine ce îl străfulgeră și îi umplu întreaga ființă, topindu-i identitatea în uniunea extazului suprem. Și exact în acele momente, în care timpul părea suspendat pe marginea Eternității, înainte să apuce să împărtășească tuturor sfericilor experiența directă a Realității Ultime, o mână brutală de biped îl răsuci, îi reteză legătura cu solul și se trezi ridicat în aer. Până să se dumirească, se trezi despicat în două, ciopârțit iar toată esența condensată a extazului inexprimabil al |Existenței, acumulată în structura sa roșiatic-glucozică, fu înfulecată de un biped care exclamă: mmmmmmm… ce pepene dulce am nimerit !