Greșeala anumitor empirici este aceea de a crede cã paranormalul lor este superior științei experimentale. Însã acum, necunoscutul misterios apare ca un factor comun al celor douã metode de cercetare a unor fenomene. Savantul nu se opune fantasticului, ba chiar din contrã, putem spune cã credința lui în miracole este chiar mai solidã decât cea a empiricului. Empiricul crede în gnomi, în fantome, în deochi, în Nostradamus și Cagliostro și în vindecarea cancerului prin panaceul unui șarlatan. Pe de altã parte, savantul crede în covorul zburãtor, formula magicã ce deschide peșterile și în toate posibilitãțile spirituale ale omului, inclusiv aceea de a deveni invizibil, de a se micșora sau de a atinge o mãrime colosalã. El știe cã descoperirile în biologie vor depãși toate miracolele imaginate pânã acum. Știe, ca și Villiers de L’Isle-Adam, cã „nu existã vise”. În acest sens, cazul rusoaicei Rosa Kuleshova este mai ieșit din comun și mai incredibil pentru un ocultist decât pentru un biolog sau un fizician.
Rosa s-a nãscut în 1941 la Nijnii Taghil, localitate situatã în inima Munților Urali, între Perm și Sverdlovsk. Mai mulți membri ai familiei sale sufereau de cecitate congenitalã [orbi din naștere], așa cã, în mod firesc, dupã ce venea de la școalã, în timpul lungilor seri petrecute cu familia încerca și ea sã citeascã cu degetele în alfabetul Braille. Dar, dupã cum avea sã se descopere în curând, Rosa, deși dotatã cu o vedere perfect normalã, putea vedea și cu vârful degetelor și chiar cu fiecare fibrã a pielii sale. Se nãscuse ea cu o genã aparte care-i provoca aceastã anomalie fiziologicã? Era oare aceastã abilitate determinatã de un fel de mutație geneticã? Iatã ce întrebãri își puneau medicii de la Institutul de neurologie din Moscova care, în 1963, studiau cazul Rosei Kuleshova, internatã acolo din cauza unei crize de epilepsie.
Medicul Isaac Goldberg a constatat cu stupoare cã Rosa citea cu vârful degetului arãtãtor nu numai caracterele Braille imprimate în relief, dar și textele scrise cu cernealã sau imprimate într-o carte tipãritã sau un ziar. Ca urmare a descoperirii acestui fenomen, au fost inițiate o serie de teste, efectuate sub controlul medicilor de la institut, pentru a se asigura cã nu e vorba de vreo scamatorie. Astfel, ochii fetei au fost acoperiți cu cea mai mare grijã cu un fular, verificându-se sã nu existe nici cel mai mic spațiu între fular și obraji, șmecheria obișnuitã a iluzioniștilor. Apoi, Rosa, atingând fiecare rând cu degetul, a citit cu voce tare, mai întâi titlurile unui ziar așezat în fața ei, și apoi, lent dar fãrã pauze, a descifrat întregul text al unui articol.
Testul a fost revelator: nu era vorba de nicio înșelãtorie. Atunci, o bunã parte dintre participanții la experiment s-au gândit cã degetul Rosei era probabil neobișnuit de sensibil, așa încât, prin atingerea paginii, percepea relieful infim al literei, creat de cernealã. Pentru a elimina și aceastã posibilitate, cercetãtorii au așezat peste ziar un geam transparent și au îndemnat-o pe Rosa sã încerce sã citeascã. În aceste condiții, ea n-a mai putut citi caracterele mici (de mãrimea 8 sau 10), dar a citit fãrã greșealã titlurile scrise cu caractere mari, spațiate.
Concluzia a fost unanimã: era vorba de vedere prin piele, și nu de o sensibilitate extremã a unei epiderme dotatã cu o rețea nervoasã excepționalã. Dovada a devenit și mai evidentã atunci când i-au fost puse sub degete o serie de fotografii, pe care Rosa le-a descris în detaliu:
– Vãd niște soldați care merg printr-o piațã publicã. Poartã caschete și puști. Deasupra lor, pe cer, zboarã avioane… Aceastã a doua fotografie reprezintã niște oameni care iau masa pe malul unui râu… În aceasta vãd un bãrbat în vârstã. Are o mustațã mare, iar pe piept are prinse trei decorații.
Rosa a mai descris cu fidelitate o fotografie în culori, arãtând cu degetul verdele copacilor, albastrul cerului, roșul și griul unor costume. În continuarea testului, ea a identificat cu ușurințã culorile unor foi de hârtie divers colorate, ce i-au fost puse sub degete:
– Pagina asta e albastrã, asta e roz, asta galbenã… albã, neagrã, maro, roșie, verde…
Testul a fost la fel de probator și cu lumini de diferite intensitãți, proiectate pe un ecran. Rosa a demonstrat cã poate sã vadã nu numai cu degetele, ci și cu pielea feței și a corpului ei, și chiar mai nuanțat decât viermii de pãmânt, care sunt în mod natural privați de ochi, și care disting prin piele lumina și intensitatea acesteia. Alte experiențe au arãtat cã fata putea sã citeascã sau sã deosebeascã culorile și cu vârful nasului sau cu limba, iar cu degetul mare de la picior ea citea la fel de fluent ca și cu degetul arãtãtor al mâinii.
Toate aceste fenomene puteau fi explicate în douã feluri: fie Rosa citea cu pielea ei, care era dotatã cu terminații nervoase necunoscute, sensibile la luminã, fie Rosa „vedea” în jurul ei extrasenzorial, precum mediumii și clarvãzãtorii. În oricare din cazuri, un factor necunoscut, misterios, intra în ecuație, fie cã era vorba de „ochii” unor celule ale epidermei, fie de „cel de-al treilea ochi”. Oricum, cazul Rosei Kuleshova nu este unic în lume, de-a lungul timpului fiind înregistrate fenomene asemãnãtoare. De pildã, într-un spital din Bangkok, Tailanda, tinerii orbi sunt învãțați sub hipnozã sã distingã conturul obiectelor prin receptarea directã de imagini-luminã pe pielea obrajilor.
Astãzi, biologii încearcã sã demonstreze cã fiecare celulã din corpul uman este un microcosmos care are puterea de a se specializa pentru toate destinațiile posibile și de a funcționa ca atare. Tot mai mulți savanți întrevãd în viitorul apropiat o lãrgire a științei experimentale. Pentru biologi, a vedea printr-un ecran opac, a citi gândurile, a comunica la distanțã, a trimite și a primi mesaje telepatice și chiar a ghici rezultatul unei operații matematice sunt realitãțile de mâine. Am convingerea cã viitorul minunat al științei va consta într-o îmbinare a fenomenelor naturale, ce pot fi experimentate, cu cele supranaturale, subtile, care, deși existã, nu pot fi dovedite prin experiențe de laborator. Fãrã îndoialã, acesta este destinul fantastic al științei.
Sursa: Robert Charroux – Histoire inconnue des hommes depuis cent mille ans, R. Laffont, 1968 via frumoasa verde
]]>
