Interacționez destul de mult cu oameni de toate categoriile și pregãtirile. De la infractori cu 2 clase la polițiști, gardieni însoțitori de convoi pentru arestații plimbați pe la instanțe – și pânã la oameni cerebrali, cu doctorate și studii solide în spate.

Deoarece sunt un tip curios din fire, atunci când vin în contact cu oamenii și avem timpi morți, am tendința sã deschid tot felul de fronturi de discuții, pe teme cât mai variate, fiind interesat sã vãd cum mai gândește lumea.

Unele discuții sunt atât de savuroase prin originalitea abordãrii și umorul – de multe ori involuntar al interlocutorilor – încât îmi pare rãu cã nu am la mine în permanențã niște ochelari de filmat de genul google glass, cu care sã imortalizez spre slava geniului balcanic surprins de Caragiale, umorul de situație neaoș românesc.

Îmi este și greu sã redau în scris dialogurile respective cãci nu am geniul literar al unui Caragiale sau Bãieșu, însã țin sã vã asigur de un lucru: cã poporul român are o rezervã inepuizabilã de prostie mucalitã, din care umorul de situație izvorãște spontan și liber. Secretul acestei redutabile revãrsãri de prostie veselã își are sursa în convingerea de nezdruncinat a românului cã se pricepe la orice.

Aceastã unicã rãmãșițã a divinitãții sufletului românesc, care este omnisciența, se manifestã în români cu maximã putere atunci când vine vorba de datul cu pãrerea, iar rezultatele sunt cu atât mai amuzante și mai spectaculoase cu cât subiectul în dezbatere este mai îndepãrtat de cunoștiințele interlocutorilor.

Probabil cã aceste manifestãri spontane de exprimare sunt și rezultatul deceniilor de cenzurã comunistã, în care românii erau forțați sã-și punã frâu limbii, însã cert este cã nici acum, dupã 26 de ani de libertate, șuvoiul de prostii și aberații debitate cu o siguranțã de sine maximã nu dã semne sã scadã în debit, semn clar de vivacitate a genei noastre naționale.

Vrei sã ai o conversație veselã, spumoasã cu niște oameni pe care nu îi cunoști și cu care nu ai nimic în comun, doar ca sã mai treacã timpul ?! Nimic mai simplu: aruncã în discuție un subiect gen: Dictaturã vs. Democrație, Creștinism vs. Yoga, indigestia la sugari sau codul bunelor maniere la recepțiile oficiale. Și observi pe fețele interlocutorilor cum se adunã norii cei groși ai gândirii, frunțile care se încruntã a scremere din sfincterii intelectului iar apoi brusc, fulgerul iluminator al atot-științei îi ilumineazã iar șuvoiul de vorbe înțelepte începe sã se reverse din nimic, de pe buzele lor.

De aceea mi-e dragã România. De-asta tragem cu toții spre patrie și ne plictisim de moarte printre strãini. Pentru cã ne lipsește fantasticul, absurdul conversației cu cei de teapa noastrã. Strãinii sunt previzibili și plicticoși precum volumele acelea din librãrii, pe lângã care trecem cu aere de superioritate, de parcã le-am fi citit deja de mult.

Și chiar și când suntem în afara țãrii, ne adunãm între noi pentru a ne conserva autosuficiența și prostia, cãci numai așa ne simțim bine: valorizându-ne reciproc, aruncând în malaxorul conversației picãturi de cunoaștere laolaltã cu șuvoaie de inepții.

Însã existã și o laturã bunã a acestei atitudini. Românul este de un optimism incurabil, plin de încredere în geniul sãu național. Chiar dacã el nu a realizat mai nimic în viața lui de cãcat, simte cã trãiește pe deplin prin intermediul marilor personalitãți naționale. Se umflã de mândrie când machedoanca Simona Halep câștigã turneul de la Montreal; e fericit cã sasul Tesla care a inventat electricitatea moca, s-a nãscut în România. Simte cã toate aceste realizãri îi aparțin doar pentru faptul cã s-a nãscut în aceeași arie geograficã cu respectivii. Nu-i trebuie ascensiunea anevoioasã, efortul cunoașterii, ci doar aburii îmbãtãtori ai succesului – chiar dacã acesta nu îi aparține. Știu cã vor sãri mulți ca arși, dupã ce vor citi aceste rânduri. Vor spune cã am trãdat cauza cea sfântã a naționalismului românesc, cã mi-am pierdut fiorul patriotic. Nimic mai neadevãrat. Doar cel care își iubiește neamul are curajul de a-i vedea lipsurile, de a-i critica metehnele. Îi invit pe toți cei ce cred cã exagerez în analiza mea, sã poarte conversații cu cei din jur, pe teme mai puțin cunoscute. Veți observa un fenomen straniu: cu greu vor gãsi mãcar un român care sã recunoascã cu bun simț cã cã subiectul respectiv îl depãșește și nu are o opinie pe acea temã.