Repere ale originii romanilor

    “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europã, o entitate culturalã cuprinsã între 6.500-3.500 î.e.n., axatã pe o societate matriarhalã, teocraticã, paºnicã, iubitoare ºi creatoare de artã, care a precedat societãþile indoeuropenizate, patriarhale, de luptãtori din epocile bronzului ºi fierului”. Marija Gimbutas Spaþiul sud-est european este considerat vatra vechii civilizaþii europene. În acest areal s-a consolidat un bloc cultural cu identitate ºi rãdãcini proprii, care a stat la baza unei înfloritoare civilizaþii neolitice, simultanã ºi echivalentã celei din Mesopotamia, precedând-o, în schimb, pe cea sumerianã. Vechea Civilizaþie Europeanã, cum o numeºte Marija Gimbutas, sau civilizaþia danubianã, cum o menþioneazã André Martinet în studiile sale, a cunoscut scrierea (plãcuþele de la Tãrtãria ºi figurinele gravate de la Turdaº, vasele cu inscripþii de la Vinèa sau alte obiecte de uz casnic cu semne liniare gravate, descoperite la Fafos, Kosovska Mitrovica sau Gradeºniþa, lângã Vraþa), a cunoscut aºezãri urbane, a avut temple ornamentate, înainte ca triburile migratoare indoeuropene sã pãtrundã în acest spaþiu. Dunãrea – leagãnul civilizaþiei europene Leagãnul civilizaþiei europene se gãseºte în arealul marcat de Munþii Carpaþi ºi Munþii Balcani, ºi este definit dupã cursul mijlociu ºi superior al Dunãrii. Începând cu mileniul 7 î.Chr., populaþia denumitã danubianã înfloreºte în acest areal, iar influenþa ulterioarã asupra întregii Europe este imensã. Cursurile marilor fluvii au oferit toate elementele necesare vieþii ºi dezvoltãrii comunitãþilor umane. Toate marile civilizaþii au înflorit pe vãile unor mari fluvii ºi în special la gurile de vãrsare ale acestora: cea egipteanã pe Nil, cea mesopotamianã, între Tigru ºi Eufrat, cea indianã, pe Indus ºi Gange, cea chinezã, pe Fluviul Galben, iar cea europeanã, pe valea Dunãrii (Istrului, Dunarisului) ºi în zona deltei acesteia. Acesta este leagãnul adevãrat al civilizaþiei protoeuropene, în strãvechea vatrã tracicã a Carpaþilor, a Dunãrii carpatice. Prima civilizaþie europeanã s-a dezvoltat pe ambele maluri ale Dunãrii, dovadã acestei realitãþi constituind-o prezenþa la nord ºi sud de Dunãre a tracilor (pelasgilor), care mai târziu au fost numiþi români – dacoromâni sau, mai exact, tracoromâni. De-a lungul neoliticului (mileniile VI-V î.Hr) pe teritoriul românesc sunt numeroase dovezi cã factorii perenitãþii au devenit tot mai persistenþi. Mãrturii arheologice În Transilvania, în localitatea Tãrtãria din judeþul Alba, între Alba Iulia ºi Orãºtie (fãcând parte din cultura Turda, asemãnãtoare culturii Vinca), cercetãtorul clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în 1961, trei tãbliþe de lut, dintre care douã sunt acoperite cu reprezentãri stilizate de animale, copaci ºi diferite obiecte. Cea de-a treia, de forma discoidalã, cuprinde patru grupuri de semne, despãrþite prin linii. Observând similitudini între tãbliþele gãsite la Tãrtãria ºi scrierile de pe tãbliþele sumeriene de la Uruk ºi Djemdet Nasr, cele din urmã datând de la sfârºitul mileniului IV ºi începutul mileniului III î.Hr., specialiºtii români au luat în considerare ipoteza conform cãreia ºi tãbliþele de la Tãrtãria ar fi vestigii ale unei scrieri strãvechi.  Aºadar, tãbliþele de la Tãrtãria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene, fiind datate din prima jumãtate a mileniului IV î.Hr. Astfel, dacã se admite cã ele reprezinta într-adevar scrieri, tãbliþele de la Tãrtãria sunt cele mai vechi scrieri gãsite pânã în prezent. Tãbliþe asemãnãtoare au fost gãsite în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, într-un nivel neolitic, dar acestea corespund mileniului III î.Hr. Tãbliþele de la Karanovo sunt reprezentate de câteva sigilii de lut dintre care unul – rotund, cu diametrul de 6 cm – are gravate semne pictografice ºi este împãrþit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tãbliþa discoidalã de la Tãrtãria. ªi la Gracianiþa, localitate din nord-vestul Bulgariei, s-au gãsit doua platouri de dimensiuni reduse; pe fundul unuia dintre ele se poate recunoaºte reprezentarea schematicã a unei fiinþe omeneºti sau divinitãþi, iar cel de-al doilea relevã o decoraþie care ar putea fi o formã de scriere apropiatã de cea de pe sigiliul de la Karanovo ºi de una din tãbliþele de la Tãrtãria. La Schela Cladovei a fost descoperitã cea mai veche aºezare umanã a Europei, cu o vechime de aproximativ 10.000 de ani. Aici au fost construite primele case din Europa, au fost facute primele înmormântãri, au fost cultivate primele plante ºi au existat primele unelte de lucru. Tot aici cunoastem ºi urmãrile primelor manifestãri rãzboinice. Este prima aºezare omeneascã distrusã prin conflict armat. Cultura Schela Cladovei, aºa cum au numit-o istoricii, este datatã în jurul anului 7.200 a Ch.  Cultura Hamangia este o culturã a neoliticului mijlociu din Balcani a cãrei evoluþie se plaseazã în a doua jumãtate a mileniului VI î.H. Ea s-a dezvoltat în Dobrogea, sud-estul Munteniei ºi nord-estul Bulgariei, aparþinând unui curent cultural care cuprinde ºi culturile Vinèa, Dudeºti ºi Karanovo III. Cultura Hamangia se caracterizeazã printr-un pronunþat conservatorism. La Parþa (judeþul Timiº), Rast (judeþul Dolj) sau Tãrtãria (judeþul Alba) au existat autentice reºedinþe tribale ºi de uniuni tribale având trãsãturi ierarhico-militare, cu tendinþe atât „defensive” (ºanþurile de apãrare), cât ºi „ofensive”, în scopul mãririi teritoriilor controlate, folosite pentru cultivarea plantelor sau creºterea animalelor. Uniunea de triburi de la Iclod (judeþul Cluj) ºi-a amenajat ateliere proprii pentru realizarea uneltelor din piatrã ºlefuitã ori din aramã, aºa cum este toporul tip „calapod”, mai uºor de folosit datoritã perforãrii ºi înmãnuºãrii. Necropolele de inhumaþie de aici erau diferenþiate dupã poziþia social-economicã ºi militarã a acelor decedaþi dovada fiind inventarele sãrace ºi bogate, cele din urmã cuprinzând ºi obiecte din aur. În lucrarea „Dacia înainte de Dromihete” (1988) autorii Vladimir Dumitrescu ºi Alexandru Vulpe susþin cã în neolitic locuitorii din acest spaþiu geo-uman erau organizaþi, din punct de vedere social-administrativ, în ginþi, alcãtuite dintr-un numãr de familii cu strãmoº comun, ºi în triburi, compuse din mai multe ginþi înrudite, formând astfel un adevãrat sistem preistoric. Asemenea exemple, împreunã cu multe altele, reliefeazã o adevãratã „administrare piramidala” numitã anterior „dispoziþionalã”. În cadrul acesteia, drepturile conducãtorilor familiilor, ginþilor, triburilor sau uniunilor de triburi au prevalat comparativ cu ceea ce exprimau ceilalþi componenþi ai structurilor social-economice neolitice, impunându-se reguli de convieþuire, obligaþii militare diviziuni ale muncii. Tracii sunt cei mai vechi locuitori ai spaþiului carpato-balcanic Prototraci sunt consideraþi purtãtorii culturii Cucuteni-Tripolie, culturã care a existat circa 1500 de ani (sfârºitul mileniului V-începutul mileniului III a.Chr ) pe un teritoriu vast de la Carpaþi ºi pânã la Nipru. La cumpãna mileniilor II-I î.Chr., odatã cu începutul epocii fierului, în spaþiul Carpato-Balcanic se cristalizeazã lumea tracã. La prima vârstã a fierului, posibil sub influenþa valurilor Kurgan, de populaþii aºa-zis indoeuropene, s-a produs procesul de individualizare ºi consolidare a lumii tracice, care popula spaþiul de la Marea Egee (numitã iniþial Marea Tracicã) ºi peninsula Anatolicã – la sud, ºi pânã la râul Nipru – la nord; din Morava – la nord-vest – ºi Tisa Superioarã – la vest, pânã la Marea Neagrã – la est. Sãpãturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la ivealã multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunãre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc., care prezintã un ansamblu de culturi înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate aparþinând lumii trace. La cumpãna mileniilor II-I î.Chr. tracii înregistreazã o maximã extindere teritorialã, cea menþionatã mai sus. Spaþiul imens ocupat de ei a favorizat apariþia diferenþierii lor lingvistice ºi culturale. Ca urmare, pe parcursul primei jumãtãþi a mileniului I î.Chr., tracii timpurii s-au divizat în cei situaþi la sud de Munþii Balcani (Haemus) – tracii de sud (meridionali) ºi cei de la nord de aceºti munþi – tracii de nord (septentrionali). Arborele tracic Iatã ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilor sale, din paragraful 3: „Dupã indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacã ar avea o singurã conducere ºi ar fiuniþi în cuget, ei ar fi, dupã pãrerea mea, de neînfrânt”. Aceasta este o mãrturie care vine sã contrazicã afirmaþia unor cercetãtori bulgari, conform cãreia Tracia se întindea doar pe teritoriul Bulgariei de azi ºi în sudul României. În realitate, Tracia era un þinut vast care se întindea de la Carpaþii Pãduroºi pânã la Adriatica ºi Marea Egee, ºi din Morava pânã la Nipru. Dupã Mircea Eliade, arborele tracic numãra peste 200 de triburi, cele mai cunoscute fiind cele ale dacilor, geþilor, ramanilor, bessilor (metalurgiºti), latinilor etc. Herodot (425 î.d.H.) considera cã „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume; tracii au multe nume, dupã regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaºi la toþi”. La sud de Balcani, autorii antici au menþionat urmãtoarele triburi: odriºii,  brianþii, coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii, besii etc. Dintre triburile balcanice, o organizaþie statalã au reuºit sã formeze odriºii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 î.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkos (440-424 Î.Chr.). Istoricul grec Tucidide (460-398 Î.Chr.) scria cã „întemeierea regatului odrid a creat o forþã care nu era întrecutã decât de sciþi”. Regatul dispunea de 150.000 de luptãtori, dintre care o treime erau cãlãreþi. La nord de Balcani locuiau geþii (pe ambele maluri ale Dunãrii), dacii, în zona intermontanã a Carpaþilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tyrageþii (la gurile Nis­trului), carpizii (în centrul ºi nordul Moldovei), sciþii (între Bug ºi Nipru), panonii (Câmpia Panonicã) etc. La mijlocul mileniului I î.Chr., în viaþa tracilor de nord se produc schimbãri esenþiale cu caracter economic, politic ºi cultural, generate de factori interni, precum ºi de influenþa civilizaþiei eline, a tracilor de sud ºi a sciþilor. În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geþilor, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munþii Carpaþi ºi Marea Neagrã. În acest spaþiu au fost descoperite 345 de monumente ce le aparþineau, majoritatea cãrora (242) erau situate la est de Carpaþi. Culturã ºi civilizaþie Tipul principal de aºezare a tracilor era satul, alcãtuit dintr-un numãr restrâns de locuinþe. Casele construite la suprafaþã aveau pereþi din bârne, împletite cu nuiele ºi unse cu lut. Mai rar se foloseau locuinþe sub formã de colibi ºi bordee. Multe localitãþi erau amplasate pe locuri înalte, fiind înconjurate cu ºanþuri umplute cu apã. Localitãþile întãrite serveau drept reºedinþe ale cãpeteniilor de triburi (asemenea reºedinþe erau la Butuceni (Orhei), Rãcãtãu (Bacãu), Otomani (Bihor), Sãrata Monteoru, Babadag etc.) Tracii, conform izvoarelor istorice, ºi mai ales imaginilor de pe Tropeaum Traiani (din Dobrogea), erau oameni de staturã potrivitã, puternici, aveau un termperament aprins, erau luptãtori experimentaþi în multe conflicte militare. Mediul natural în care trãiau ºi modul de viaþã care îl duceau le asigurau o viaþã lungã. Ei se îmbrãcau în cãmãºi lungi încinse cu brâie, purtau pantaloni (iþari) din cânepã sau in ºi iarna, cojoace. Persoanele din mediul aristocraþiei tribale (numiþi tarabostes sau, în latinã, „pileaþi”) purtau pe cap cãciuli de postav, pe când oamenii de rând (numiþi comaþi sau, în latinã, „capillati”) erau cu capul descoperit, iar la necesitate îl acopereau cu o glugã. Femeile purtau cãmãºi croite din materialul întreg, catrinþe (fuste), iar pe cap o basma. Acest port se aseamãnã cu portul naþional al þãranilor români de astãzi din multe zone ale României,la românii din afara graniþelor þãrii, chiar ºi la valahii din Cehia. Tribul era forma principalã de conveþuire a tracilor. Fiecare trib avea un teritoriu propriu. Conducãtorii rãzboinici ºi slujitorii cultelor religioase (sacerdoþii) aveau un rol deosebit în organizarea tribului. Posibil cã pe lângã conducãtorul tribului exista un sfat al bãtrânilor, reprezentanþi ai aristocraþiei tribale. Aceastã parte activã a membrilor comunitãþii capãtã posibilitate de a acumula bunuri materiale, ceea ce va duce la o stratificare socialã. Ocupaþiile tracilor au progresat continuu, având la bazã agricultura, creºterea animalelor, meºteºugurile. Agricultura primitivã se practica cu brãzdarul din lemn sau corn de cerb. În secolul al V-lea î.Chr, în agriculturã se generalizeazã unelte de fier. O ocupaþie de bazã era ºi creºterea animalelor. Spre sfârºitul mileniului al II-lea î.Chr., tracii foloseau calul domestic în activitatea gospodãreascã ºi militarã. Dintre meºteºuguri cele mai importante era metalurgia (prelucrarea bronzului, apoi a fierului, a metalelor preþioase) ºi ceramica. Arta tracilor ºi-a gãsit întruchiparea în ornamen­tarea ceramicii, în figuri zoomorfe ºi antropomorfe din lut ars, în podoabe de bronz, aur, argint, decoruri pe unele arme. Aceste opere mãrturisesc despre un gust frumos ºi o tendinþã de a reda cu multã fidelitate realitatea. Influenþele externe (greceºti, scitice etc.) se îmbinã armonios cu elementele locale.   Getodacii La sfârºitul mileniului I Î.Chr, izvoarele istorice tot mai des îi pomenesc tracii în rând cu geþii ºi pe daci. Pentru prima datã ei sunt menþionaþi de Caesar în lucrarea „De bello galico”, la mijlocul secolului I î.Chr. în istoriografia modernã pentru denumirea tuturor triburilor nord-dunãrene este folositã denumirea de getodaci. Aceastã denumire þine cont de diferenþierea regionalã a triburilor, deoarece geþii locuiau în regiunea de ºes de la sud ºi est de Carpaþi ºi pe ambele maluri ale Dunãrii de jos, iar dacii – în regiunea intermontanã din Carpaþi. Pe de altã parte, aceastã denumire exprimã unitatea etno-lingvistica ºi culturalã a acestor triburi. Se presupune cã denumirea „dac” provine de la daos – „lup” în limba înruditã a tracilor frigieni, stãpâni ai Troiei. Despre aceasta par sã mãrturiseascã stindardele dace de pe Columna lui Traian, care erau prezentate în formã de balaur cu cap de lup în unele izvoare se folosea denumirea de geþi pentru daci de cãtre greci ºi de daci pentru geþi, de cãtre romani. Deci, scriitorii greci ºi romani au folosit aceste denumiri pentru triburi sau uniuni tribale care etnic nu se deosebeau ºi vorbeau aceeaºi limbã. Tentativele unor istorici de a diviza tracii de nord în douã grupuri separate: cei de vest – geþii, ºi cei de est – dacii, nu se bazeazã pe niciun fel de materiale arheologice sau scrise ºi se aflã în contradicþie cu totalitatea izvoarelor istorice ºi lingvistice. Unitãþii etnoligvistice a getodacilor, mãrturisitã de scriitorii antici, îi corespunde ºi unitatea de culturã materialã, rãspânditã pe întreaga arie a vieþuirii tracilor de nord. Din secolele II-I î.Chr. se consolideazã unitatea de culturã geto-dacã, cãreia îi corespunde o comunitate unitarã etnicã, ajungând la o treaptã nouã de organizare politicã – cea a constituirii statului. Din punct de vedere spiritual, strãmoºii dacogeþi erau practicanþii unui cult al soarelui, al luminii, iar zeitatea supremã era Zalmoxis, care i-a învãþat credinþã în nemurirea sufletului. Scopul cuceririi Daciei Consideratã un Eldorado al antichitãþii, Dacia a atras atenþia Imperiul Roman datoritã bogãþiilor pe care le oferea subsolul: aur, argint, sare etc. Astfel, cele douã rãzboaie de cucerire duse de împãratul roman Traian împotriva dacilor (101-102 ºi 105-106) au avut ca singur scop jefuirea Daciei. Pornirea spre Cetatea Eternã a convoiului greu încãrcat cu armele ºi aurul dac îl putem vedea înfãþiºat ºi în una din metopele Columnei înãlþate în Forum. Aceastã pradã de rãzboi cuprindea pe lângã pepitele mari de aur masiv, lingouri de aur în forma de vârf de sãgeata ºi numeroase monede dacice, vase ritualice ºi podoabe de aur ºi argint. Faptul cã prada luatã de legiunile romane a fost imensã o demonstreazã mãreþele edificii publice înãlþate la Roma ºi în alte colþuri ale Imperiului, în anii imediat urmãtori cuceririi Daciei. S-au construit temple ºi apeducte, forul ce poartã numele lui Traian, au fost ridicate statui de bronz poleite cu aur. Inscripþii în piatrã menþioneazã cu stãruinþã cã toate acestea „din avuþia dacilor învinºi au fost fãcute”. Dupã cucerire, Traian hotãrãºte suprimarea tuturor datoriilor, scutirea tuturor contribuabililor de impozitul pe un an ºi – mai mult decât puteau visa cetãþenii Romei – fiecare cap de familie primeºte 650 de dinari. Jocurile romane („panem et circensis”) au durat 123 de zile în ºir, 10.000 de gladiatori înfruntându-se cu arma în mânã în circuri. Aceste imense cheltuieli se fãceau dupã ce, cu puþinã vreme înaintea încheierii campaniei din Dacia, se instituise o comisie de notabili în vederea stabilirii unor mãsuri de severe economii, tezaurul imperial fiind aproape inexistent. Tracii alcãtuiesc baza etnicã a poporului român Aceastã credinþã o întemeiem pe urmãtoarea argumentare: grosul populaþiei din Dacia Traianã l-au format dacii. Cu toate pierderile suferite în cele douã rãzboaie, cu tot numãrul însemnat al coloniºtilor de limbã latinã, ei au pãstrat preponderenþa. Fiindcã dacii erau locuitorii satelor ºi, oricât de numeroase au fost oraºele din noua provincie, satele le întreceau cu mult. Unii autori antici au catalogat rãzboaiele daco-romane drept rãzboaie fratricide, ipotezã în sprijinul cãreia vin afirmaþiile care susþin cã latinii erau trib tracic, iar tracii vorbeau limba latinã veche, vulgarã, latina priscã. Cu siguranþã, au existat influenþe latine  asupra limbii tracilor nord sau sud-dunãreni, þinând cont de diversitatea triburilor acestora ºi, implicit, de dialectele vorbite, inclusiv cel latin. Romanii au ocupat aproximativ un sfert din teritoriul dacic, dar limba tracilor ºi obiceiurile lor au rãmas aceleaºi. Dacoromânii au fiinþat fãrã întrerupere pe teritoriile originare. Poporul român nu este continuator al romanilor – termenul de roman a fost folosit iniþial pentru a-i denumi pe locuitorii Romei, apoi s-a atribuit tuturor cetãþenilor imperiului cu punctul de pornire în aºezarea menþionatã mai sus – deoarece se deosebesc de aceºtia prin cultura moºtenitã de la strãmoºii traci, folclorul ºi porturile populare constituie un exemplu elocvent în acest sens, iar caracterul poporului român este ºi a fost întotdeauna unul paºnic, nicidecum cuceritor ca al romanilor. Românii au purtat rãzboaie pentru apãrarea pãmântului strãmoºesc, moºtenit de la traci, niciodatã pentru cucerirea de teritorii care nu le aparþineau. Dupã retragera aurelianã, sec al III-lea e.n., unii aºa-ziºi istorici au contestat drepturile românilor de a stãpâni teritoriul pe care se aflã ºi azi, aducând, ca argument principal, inexistenþa documentelor vreme de aproape 900 de ani. Secolele urmãtoare, al IV-lea ºi al V-lea, sunt evident marcate de retragerea în munþi ºi printr-o îndârjitã luptã împotriva barbarilor, dacii fiind organizaþi acum dupã legile gentilice, care n-au anulat luptele pentru apãrarea libertãþii – viaþa, transhumanþa de-o parte ºi alta a Carpaþilor n-a încetat. O altã dovadã este faptul cã limba românã este aceeaºi peste tot, chiar ºi în zone care nu au intrat în componenþa Imperiului Roman. B.P. Haºdeu, în lucrãrile sale „Strat ºi substrat”, „Genealogia popoarelor balcanice”, vine cu ipoteza prin care aratã cã în urma amestecului dintre latinã ºi limbile autohtone din sud-estul Europei, în locul numeroaselor dialecte tracice, s-au constituit trei mari grupe dialecte: 1. dacolatina (în Carpaþi) 2. mesalatinã (în Balcani) 3. ilirolatina (pe teritoriul din apropierea Mãrii Adriatice) ªi din studiul lui B.P. Haºdeu, se poate trage concluzia certã cã atât tracodacii, cât ºi românii, urmaºii celor dintâi, au obârºie comunã din punct de vedere cultural-arheologic, antropologic ºi lingvistic, dar evenimentele i-au îndepãrtat, ca apoi sã-i apropie pe un mare spaþiu, dupã mai bine de 1000 de ani de trãire separatã ºi alt mediu, dar care spaþiu nu s-a suprapus decât în parte, deci era firesc ca limba românã sã fie continuarea limbii latine vulgare vorbite cu 3000 de ani î.e.n. (prototracolatina). În întãrirea afirmaþiei savantului român, majoritatea lingviºtilor ca: Alf Lombard, profesor la Universitatea „Jean Moulin” din Lyon (Franþa) ºi Gaston Iouaillon, profesor la Universitatea din Grenable (Franþa), sunt de pãrere cã limba strãmoºilor noºtri direcþi -tracodacii – era cea mai apropiatã de limba europeanã primitivã ºi de faptul cã din teritoriul lor de formare: Nipru, Vistula, Carpaþii-Nordici, Cadrilaterul Boemiei, Dunãrea de Mijloc, Marea Adriaticã, Marea Egee (Tracicã), Marea Neagrã, au roit popoarele indoeuropene, începând cu sfârºitul mileniului IV î.e.n., în toate direcþiile unde ulterior s-au aºezat. Care sunt urmele etnice ale acestui mare popor? Prezentând aria de rãspândire a tracodacilor ºi evocând întinderea statului în timpul lui Burebista, se pune logic întrebarea: care sunt urmele etnice ale acestui mare popor? Rãspunsul poate fi dat de argumentele istoriografice, care atestã continuitatea elementelor autohtone de culturã ºi civilizaþie tracodacã în spaþiul carpato-danubiano-pontic, etapã importantã a formãrii unitãþilor statale româneºti, dar ºi informaþii despre câteva milioane de etnici români din statele ce fac graniþã cu România ºi nu numai. Deci, spaþiul de formare al poporului român a fost în graniþele actuale ale României, dar ºi dincolo de aceste graniþe, în unele zone ale statelor vecine, care fac graniþã cu România, iar diferitele forme de manifestare ale vieþii materiale ºi spirituale sunt transmise ºi continuate pânã în timpurile noastre, ele formând trãsãturile distincte ale poporului român din acest vast teritoriu european. Denumirea de vlah   Din antichitate ºi pânã târziu în epoca modernã, vlahii sunt consemnaþi cu denumiri apropiate, în funcþie de aparatul fonator al vecinilor: aviii, lahii, laii volcae balaci, felahi, bolaci, bellovaci belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos ºi enumerarea ar mai putea continua. Istoricii ºi cercetãtorii s-au întrebat care este etimonul comun tuturor acestor etnonime. Unii spun cã e imposibil a gãsi acesta, alþii se rezumã a declara cã termenul se constatã pur ºi simplu la un moment dat. V.Kernbach, în „Universul mitic al românilor”, menþioneazã afirmaþia conform cãreia termenul vlah – valah ar fi numele românilor medievali, dinainte de slavi, ºi i s-a atribuit etnonimul germanic walach. Mai departe, acelaºi autor declarã ferm: „nu ºtim cum se autodenumeau strãromânii; etnonimul de azi e o generalizare târzie”. O altã ipotezã susþine cã originea termenului se gãseºte în limba vorbitã de protoromâni, limba latina vulgarã sau latina priscã, numitã sau caracterizatã de celelalte popoare ca fiind vlahã. De asemenea, la acestea se adaugã filiaþia slavã a cuvântului vlah – vlac – volc, vâlc (în limbile slave), care se traduce prin lup, animal totemic la tracodaci, reprezentat ºi pe stindardul acestora – lupul cu trup de ºarpe – pãstrat astãzi ca obiect artizanal la aromânii din Pind ºi nu numai. Astfel, românilor din Ucraina li se spune ºi volohi, celor din Ungaria, ºi valahi, celor din Serbia, Croaþia ºi Bulgaria, vlahi sau vlasi, iar celor din Grecia, vlahoi. „Valahii” sunt întâlniþi ºi în Cehia, în provincia autonomã Valahia, ce numãrã peste 500.000 de suflete, care pãstreazã ºi azi portul tradiþional românesc, tradiþii, obiceiuri ºi multe cuvinte din limba românã. Denumirea veche a Þãrii Româneºti era Valahia, iar astãzi, termenul este folosit izolat de o comunitate etnicã cu origini încã neelucidate, numitã rudari (localizatã în sudul ºi sud-vestul României, judeþele Dolj, Gorj, Caraº Severin ºi Mehedinþi), pentru a-i denumi pe români, care pentru ei sunt vlahi. Românii sunt menþionaþi în sec. al VI-lea în vremea împãratului Iustinian – sub denumirile de lai-lahi, termeni înrudiþi cu cel de vlah – pe Muntele Sinai. În secolul al VIII-lea, mai precis în anii 726-727, sunt menþionaþi într-un document de la Muntele Athos. Existã date cuprinse tot într-un manuscris de la acelaºi munte, care se referã la prezenþa vlahilor aici ºi în sec al IX-lea, respectiv anul 885. Vorbim, deci, de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea, al X-lea al XI-lea, al XII-lea; în secolele urmãtoare, date despre vlahi gãsim în documentele vremii ale bizantinilor, ale ungurilor ori ale slavilor ºi nu numai. Aºadar, încercarea unora de a crea o linie falsã de demarcaþie între termenii „român” ºi „vlah” este sortitã eºecului, ea neavând o bazã realã ºi argumente care sã o þinã în picioare. http://strabunii.wordpress.com/]]>