La 19-20 ianuarie, la Londra se anunþã reuniunea summitului statelor din nordul Europei, în cadrul cãreia ar urma sã fie discutatã oportunitatea creãrii unui „mini NATO”, un bloc militar ºi economic, care ar avea drept scop opunerea tendinþelor Rusiei ºi Chinei de a controla resursele minerale din Arctica[1]. Primul aspect care ne atrage atenþia este faptul cã din blocul care urmeazã a fi creat fac parte ºi statele care se declarã neutre din punct de vedere militar (Suedia ºi Finlanda) ºi nu fac parte din Uniunea Europeanã (Norvegia), ceea ce ar presupune cã noul bloc ar dori sã adopte o politicã oarecum separatã de strucurile NATO ºi UE. Al doilea aspect pe care îl sesizãm este faptul cã din eventualul bloc nu fac parte nici Germania, nici Franþa, în schimb, este destul de activã Marea Britanie, stat care între timp a devenit lider continental în exprimarea euroscepticismului. Este ºi de la sine înþeles acest lucru: o eventualã Federaþie Nordicã ar putea deveni un colac de salvare pentru Londra, luând în consideraþie cã vocea acesteia în Uniunea Europeanã a devenit, în ultimul timp, una nesemneficativã, ceea ce este destul de iritant ºi frustrant pentru un stat care a reprezentat în trecut cea mai mare putere economicã din lume. Un alt aspect  care meritã evidenþiat este faptul cã statele care intenþioneazã sã formeze acest „mini NATO” reprezintã Rimlandul[2] de nord al Europei, iar gruparea acestora într-un bloc economico-militar ne-ar aminti de strategia „îmbãþiºãrii anacondei”[3], utilizatã de generalul american  George B. McClellan ºi amintitã destul de des în literatura de specialitate a geostrategilor americani. Procedeul constã în stabilirea controlului asupra zonelor de þãrm (Rimland), care determinã vulnerabilitatea zonei continentale (Heartland). Evident, în cazul nostru este vorba de reducerea influenþei Franþei, Germaniei ºi Rusiei, devenite aliate dupã summitul de la Deauville din octombrie 2010[4]. În pofida faptului cã unii amatori ai informaþiilor publicate în Wikileaks cautã în acest proiect urmele „conspiraþiei americane”[5], totuºi procesul de separare a statelor din nord ar putea face parte dintr-un proces firesc de regionalizare a Europei, dictat de acutizarea crizei energetice, care, indiscutabil, ar fi convenabil ºi Statelor Unite, aflate într-un moment de letargie. De altfel, ºi profesorul american Joel Kotkin a sesizat destul de bine inevitabilitatea apariþiei fenomenului luptei „statelor de frontierã” pentru autonomia sa faþã de zonele concurente de influenþã, ºi formarea unor regiuni autonome, chiar dacã a fãcut o clasificare destul de superficialã a acestor regiuni[6]. Blocul de sud: Iran, Iraq, Siria ºi Turcia Procesul de grupare a statelor din nordul Europei este sincronizat cu formarea unui bloc în zona de sud, unde Iran îºi propune crearea unei alianþe similare cu Iraq, Siria ºi Turcia[7]. Cea din urmã îºi propune sã joace în sud rolul pe care îl joacã Marea Britanie în nord. Ambele fiind frustrate de eliminarea lor din marile jocuri continentale de cãtre „marii grei” – Franþa ºi Germania, încearcã sã-ºi construiascã propria politicã regionalã, stabilind un parteneriat cu statele din vecinãtatea apropiatã, care nu fac parte din nicio structurã supranaþionalã. Trebuie de notat faptul cã în cadrul ultimului summit NATO de la Lisabona din noiembrie 2010, partea turcã s-a opus radical insistenþei Franþei de a califica Iranul drept „o sursã potenþialã de atac nuclear”. Eforturile Ankara nu au fost zadarnice, pentru cã în declaraþia finalã a summitului, Iranul nu a fost inclus în lista potenþialilor inamici ai NATO[8]. Turcia ºi-a demonstrat poziþia ferventã ºi în ceea ce priveºte instalarea scutului antirachetã, insistând ca acesta sã nu fie un instrument al Washingtonului, ci unul comun al statelor din cadrul alianþei nordatlantice. A doua condiþie pe care a impus-o partea turcã a fost insistenþa ca sistemul de apãrare NATO sã nu fie îndreptat împotriva aliaþilor strategici ai Turciei: Rusia, Iran ºi Siria, iar cea de a treia – Turcia sã înceteze a mai fi consideratã o linie de front, aºa cum a fost în perioada rãzboiului rece[9]. Prin jocurile sale în calitate de membru al NATO, Turcia, de fapt, atrage în jocurile sale statele care în trecut erau considerate inamice ale Washingtonului (Iran, Siria), încercuind în partea de sud Uniunea Europeanã ºi Federaþia Rusã. Balcanii – puntea dintre extremitatea nordicã ºi sudicã. O ºansã de excepþie pentru România Între extremitatea nordicã ºi sudicã se aflã principalul nod care uneºte Europa Occidentalã ºi Asia Micã – Peninsula Balcanicã. Prin aceastã zonã urmeazã sã treacã principalele conducte de gaz care urmeazã sã alimenteze zonele industriale din Europa occidentalã cu gaze naturale: Nabucco ºi Southstream. În acest context, Balcanii ar putea deveni un front de luptã pentru influenþã în Europa. O eventualã creare aici a unui al treilea bloc (Uniunea Balcanicã), care s-ar afla în coordonare cu extremitatea nordicã („mini NATO”) ºi sudicã (Turcia, China, Iran, Iraq, Siria), ar putea desãvârºi opera de încercuire a blocului Paris-Berlin-Moscova. În cazul în care ar adopta o politicã independentã de interesele Washingtonului, România ar dobândi unica ºansã în istorie de a se impune în calitate de lider regional ºi un jucãtor important pe continentul european. Pentru aceasta, Bucureºtiul trebuie sã adopte o politicã asemãnãtoare cu cea a Londrei ºi Ankara iniþiind încheierea unui Pact Balcanic sau crearea unei „Uniuni Balcanice”, în care s-ar putea regãsi Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Macedonia ºi Republica Moldova. Toate acestea depind doar de existenþa unei voinþe ºi perspicacitãþi a clasei politice de la Bucureºti. În caz contrar, teritoriul românesc ar putea deveni din nou un teren de luptã dintre marele puteri.