Radu Gyr – imnograf al temnitelor romanesti

Când noaptea mã prindea de caraulã, însângerat de-al dorurilor ºir, Iisus venea la mine în celulã, adus de mucenicul Radu Gyr. (Andrei Ciurunga) Suflet de mucenic, Radu Gyr a trãit martiric pãtimind ani de temniþã în secolul celei mai cumplite prigoane împotriva creºtinismului. A avut binecuvântarea de a fi închis pentru o poezie. Binecuvântate vremuri în care creºtinii ºi-au vãrsat sângele din dragoste fierbinte pentru Hristos ºi Evanghelia Sa! Doctor în Litere, conferenþiar universitar, cu o vastã activitate literarã, Radu Gyr a îmbrãþiºat cu dãruire crezul generaþiei sale, pentru care a ºi fost condamnat în mai multe rânduri la ani grei de închisoare. În 1944 este trimis din Aiud pe front pentru „reabilitare”, iar la întoarcerea în þarã e arestat din nou. În 1956 este eliberat la intervenþia preºedintelui Indiei, rugat în acest sens de Mircea Eliade, dar nu pentru multã vreme. În 1958 este condamnat la moarte pentru poezia „Ridicã-te, Gheorghe, ridicã-te, Ioane!”, socotitã a fi un „manifest legionar-anticomunist”. Este dus la Aiud, unde cu „slove de gând” (cãci hârtia ºi creionul nu existau, iar scrisul cu paiul pe bocancul prãfuit era o crimã aspru pedepsitã) a fãurit mii de versuri – hranã, hainã ºi cãldurã pentru deþinuþii flãmânzi, goi ºi îngheþaþi. Deºi regimul comunist l-a discreditat în închisoare ºi dupã eliberare, silindu-l sã-ºi renege crezul, poetul a lãsat o „mãrturisire de credinþã” care-i slujeºte ca pledoarie de dincolo de mormânt: „Eu am avut o credinþã. ªi am iubit-o. Dacã aº spune altfel, dacã aº tãgãdui-o, dumneavoastrã toþi ar trebui sã mã scuipaþi în obraz. Indiferent dacã aceastã credinþã a mea apare astãzi bunã sau rea, întemeiatã sau greºitã, ea a fost pentru mine o credinþã adevãratã. I-am dãruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufãr azi, când o vãd însângeratã de moarte. Prãbuºiri de idealuri, nãruiri de aspiraþii înregistrãm cu toþii. ªi, poate, uneori greºim tocmai în credinþele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greºit ºi unde nu”. Cu lanþuri la mâini ºi la picioare „Om cald, suflet sensibil, minte inspiratã, caracter frumos ºi trup plãpând; un mare poet, care a încrustat în trupul sãu ºi a cântat în poezia sa toatã pãtimirea unei generaþii; un munte de suferinþã, de demnitate ºi de disperare: acesta este Radu Gyr. Bolnav, cu lanþuri la mâini ºi la picioare, poetul a fost þinut aproape un an de zile la Jilava, în aºteptarea executãrii pedepsei cu moartea. O aripã întreagã a Jilavei era atunci ocupatã de «morþi», cum le plãcea temnicerilor sã-i rãsfeþe. «Hai, morþilor, a sosit moartea!», li se striga zi de zi, ceas de ceas. Nedreptatea ºi umilinþa erau strigãtoare la cer, cãci nici unul dintre condamnaþi nu era vinovat, nu de moarte, dar nici mãcar de temniþã. Ei reprezentau cu adevãrat sufletul neamului ºi neamul întreg vibra în jurul lor…” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana) Cu Radu Gyr eram bogaþi „Pe lângã rugãciune, lumina poeziei lui Radu Gyr a fost liantul care a legat inimã de inimã, suflet de suflet, ca zalele lanþurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trãia. Era pentru noi hainã ºi hranã, apã ºi cãldurã. O strofã – douã ne luminau ziua, ne încãlzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogaþi. Binecuvântatul calorifer era firul de telefon care lega celulã de celulã, om de om. Era un zumzet ca de stup. Scarã la cer a fost þeava caloriferului, pe care circula ºuvoiul poetic ce întrema ºi întãrea speranþele obidiþilor veacului! Punte salvatoare peste prãpãstii, care a salvat vieþi, a vindecat rãni. Cum sã-þi mai fie foame sau frig, când sub frunte se instala lumina: Pe-o sprânceanã de luminã, Lângã-o lacrimã de rai, Verdea culme carpatinã Rotunjeºte dulce plai… ªi plecam pe vechile culmi carpatine, însoþiþi de Iancu Jianu, de ciobanii Mioriþei, de «clopotarul din stele», de «iconarul de lângã rai» ºi de mulþimea de eroi din baladele sale. Pãrãseam celula, fugeam din iad ºi ne retrãgeam acolo sus, unde aripile sufletului se desfãºurau în voie, în libertate, în toatã mãreþia lor. Aceasta a fost opera lui Radu Gyr pentru cei mai mulþi dintre noi. Pluteºte în ea duhul creºtin, patriotismul neamului nostru spãlat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi”. (Ilie Tudor, Un an lângã Cãpitan) Iisus în celulã Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulã. O, ce trist ºi ce-nalt pãrea Hrist ! Luna venea dupã El, în celulã ºi-L fãcea mai înalt ºi mai trist. Mâinile Lui pãreau crini pe morminte, ochii adânci ca niºte pãduri. Luna-L bãtea cu argint pe veºminte argintându-I pe mâini vechi spãrturi. Uimit am sãrit de sub pãtura surã: – De unde vii, Doamne, din ce veac? Iisus a dus lin un deget la gurã ºi mi-a fãcut semn ca sã tac. S-a aºezat lângã mine pe rogojinã: – Pune-mi pe rãni mâna ta! Pe glezne-avea urme de cuie ºi ruginã parcã purtase lanþuri cândva. Oftând ºi-a întins truditele oase pe rogojina mea cu libãrci. Luna lumina, dar zãbrelele groase lungeau pe zãpada Lui, vãrgi. Pãrea celula munte, pãrea cãpãþânã ºi miºunau pãduchi ºi guzgani. Am simþit cum îmi cade capul pe mânã ºi-am adormit o mie de ani… Când m-am deºteptat din afunda genunã, miroseau paiele a trandafiri. Eram în celulã ºi era lunã, numai Iisus nu era nicãiri… Am întins braþele, nimeni, tãcere. Am întrebat zidul: nici un rãspuns! Doar razele reci, ascuþite-n unghere, cu suliþa lor m-au strãpuns… – Unde eºti, Doamne? am urlat la zãbrele. Din lunã venea fum de cãþui… M-am pipãit… ºi pe mâinile mele, am gãsit urmele cuielor Lui. Ridicã-te, Gheorghe, ridicã-te, Ioane! Nu pentru-o lopatã de rumenã pâine, nu pentru pãtule, nu pentru pogoane, ci pentru vãzduhul tãu liber de mâine, ridicã-te, Gheorghe, ridicã-te, Ioane! Pentru sângele neamului tãu curs prin ºanþuri, pentru cântecul tãu þintuit în piroane, pentru lacrima soarelui tãu pus în lanþuri, ridicã-te, Gheorghe, ridicã-te, Ioane! Nu pentru mânia scrâºnitã-n mãsele, ci ca sã aduni chiuind pe tãpºane o claie de zãri ºi-o cãciulã de stele, ridicã-te, Gheorghe, ridicã-te, Ioane! Aºa, ca sã bei libertatea din ciuturi ºi-n ea sã te-afunzi ca un cer în bulboane ºi zarzãrii ei peste tine sã-i scuturi, ridicã-te, Gheorghe, ridicã-te, Ioane! ªi ca sã-þi pui tot sãrutul fierbinte pe praguri, pe prispe, pe uºi, pe icoane, pe toate ce slobode-þi ies înainte, ridicã-te, Gheorghe, ridicã-te, Ioane! Ridicã-te, Gheorghe, pe lanþuri, pe funii! Ridicã-te, Ioane, pe sfinte ciolane! ªi, sus, spre lumina din urmã-a furtunii, Ridicã-te, Gheorghe, ridicã-te, Ioane! Scrisoarea tatii Fiule, fiule, ce lungã e calea! Ca-n basm, pân’ la tine sunt mãri ºi þãri, trenuri, pãduri, jandarmi ºi ocãri ºi stele ce nu ne ºtiu jalea. Dorul de tine mi-e aºa, ca o furcã proptitã cu dinþii în beregatã. Din fundul Aiudului ochii tãi urcã pe cer, ca doi luceferi de piatrã. Mãnânc: eºti în lingura mea. Fac un pas: ºchioapeþi alãturi, în fiare. Aprind o fãclie la iconostas: cad lacrimile tale din lumânare. Noaptea vine lanþul tãu, blestematul, Cu lungi tânguiri sã mã scoale. Eu strig: – Lanþule, lanþule, lasã-mi bãiatul, ferecã-mi mie gleznele goale! Cu paºi de umbrã, din þintirim, uneori, noaptea, maicã-ta vine: – Ia-þi plânsul, bãtrâne, ºi vino cu mine temniþa-n lacrimi sã o topim!… Cântec deplin N-ai dezmierda de n-ai ºtii sã blestemi. Surâd numai acei care suspinã. Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sã gemi, de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi luminã. ªi dacã singur rana nu-þi legai, cu mâna ta n-ai unge rãni strãine. N-ai jindui dupã frânturi de rai, de n-ai purta un strop de iad în tine. Cã nu te-nalþi din praf, dacã nu cazi cu fruntea jos, în pulberea amarã. ªi dacã-nvii în cântecul de azi e cã mureai în lacrima de-asearã. Psalm Sunt, Doamne, copt pentru cules, nu cã mi-s anii grea recoltã, cât mi-este inima o boltã de crengi, sub rodul tot mai des. Sunt, Doamne, copt pentru cules… Sunt numai fructe ºi balsam. Cu cât adun pe trup ruginã, cu-atât mi-e sufletul grãdinã, ºi-i toatã roade, ram de ram. Sunt numai fructe ºi balsam… http://www.familiaortodoxa.ro