dedicatã lui Neil Gaiman ºi Zeilor lui Americani  John pãºi în încãperea  întunecoasã a sãlii muzeului alungat de soarele torid al amiezii, cãutând împreunã cu alte sute de turiºti rãcoarea umedã a zidurilor groase ale British Museum. Ochilor le trebuirã câteva clipe pentru a se obiºnui cu lumina difuzã din interior, cernutã cu zgârcenie de ferestrele înalte ºi înguste ce dãdeau încãperilor un aer medieval. În acel moment de tranziþie de la orbitor la penumbrã, avu – mai degrabã sentimentul decât senzaþia – cã distinge o anume radiaþie misterioasã ce umple încãperea în care intrase. Era un soi de prezenþã magicã, ocultã, ce se impunea precum un murmur sau zgomot de fond – pe care nu îl percepi decât dacã atenþia ta îl cautã. Se opri uimit în mijlocul unei sãli plinã de exponate. Erau acolo statuete ale personalitãþi istorice laolaltã cu reprezentãri ale puzderiei de zeitãþi ce au bântuit ºi bântuie încã visele omenirii din copilãria ei ºi pânã la noi. Închise ochii ºi respirã adânc, cãutând sã perceapã mai intens prezenþa invizibilã ce scãlda încãperea, aprofundând starea aceea pe care oamenii – vizitatorii o denumesc “atmosferã de muzeu”. Muzeele au o caracteristicã comunã cu bisericile. În ele resimþi acea tãcere plinã de semnificaþie, opusã senzaþiei de spaþiu gol. Este o tãcere specialã încãrcatã de misterul unui lucru ascuns pe care parcã îl ºtii dar despre care ai sentimentul cã l-ai uitat ºi îþi scapã, pe care nu þi-l poþi aminti asociindu-l cu ceva exact. Ajuns în starea aceea, John simþea cã se deschide cu toþi porii cãtre mesajul misterios al fiecãrui exponat, intrând în “atmosfera” acestuia, lãsându-ºi privirea ghidatã de aceastã percepþie subtilã cãtre anumite elemente sau amãnunte cei întregeau puzzle-ul ºi dezlegau în final misterul respectivului obiect, spunându-i povestea acestuia. Evident, de ajutor în aceastã decriptare erau ºi explicaþiile scrise mãrunt pe cartonaºele ce însoþeau fiecare exponat, însã nu de puþine ori John descoperise cu surprindere cã “aflase” povestea unui anume exponat – prin aceastã deschidere cãtre atmosfera tãcutã a obiectului – înainte de a-i citi descrierea afiºatã lângã acesta. Înviorat deci de precedentele trãiri, John se pregãtea sã se afunde din nou în atmosfera de muzeu, absorbind-o cu toatã fiinþa lui. Când era pe cale sã atingã plenitudinea acestei comuniuni, simþi pe umãr o mânã viguroasã care îl scutura cu putere. Deranjat, se întoarse ºi descoperi cã cel ce îl zguduia era un bãtrânel cu moacã de irlandez, roºu la faþã de indignare. Surprins, dãdu sã spunã ceva, când respectivul bãtrânel îl prinse zdravãn de mânã ºi îl trase în penumbra unul col al încãperii, ºuierându-i la ureche: – Hoþule ! Canalie ! – Mi-e teamã cã mã confundaþi cu o altã persoanã – îngãimã John, încercând sã îºi retragã mâna din strânsoarea de fier a bãtrânului. Însã bãtrânul era mai puternic decât pãrea la prima vedere. Îl tîrî în colþ, bodogãnind ºi îl împinse pe o bancã, blocându-i retragerea. – Sã nu îndrãzneºti sã negi ! Te-am mai vãzut ºi cu alte ocazii ! – Eu ?! Când ?! – reuºi sã întrebe John, sub noianul de acuze. – Cum ? Vrei sã spui cã nu eºti tu acela care se înfruptã în casa mea ? – se rãsti bãtrânul – Eu nu am luat niciodatã nimic din muzeu. Recunosc, vin destul de des aici, dar nu am furat niciodatã nimic – se apãrã John. – Hai sã îþi reamintesc – spuse bãtrânul, cu ochii sclipind de mânie. Acum o lunã, într-o vineri, tot tu ai fost, pungaº ºi ticãlos ce eºti. Sã furi din munca de o viaþã a unui om ! – Am fost într-adevãr, luna trecutã la muzeu însã nu am atins nici mãcar un exponat – se dezvinovãþii John, întrebându-se mirat cum de l-o fi remarcat atunci bãtrânul între miile de vizitatori care fuseserã în acea zi. Venindu-ºi un pic în fire, John începu sã observe þinuta interlocutorului sãu. Un bãtrân ciudat, cu pielea feþei întinsã, grãsuliu la faþã, îmbrãcat în niºte haine vechi, demodate. Era ceva ciudat la acest bãtrân, cãci fizic prezenta un aer tineresc. Nu avea riduri, se þinea drept ºi dovedise o forþã fizicã cu mult peste cea a oamenilor de vârsta lui. Atunci îºi dãdu seama cã nu putea spune ce vârstã avea individul din faþa lui, care la urma urmei, la o analizã mai atentã, nu pãrea prea bãtrân. ªi totuºi, nu înþelegea de ce – prima impresie pe care i-o fãcuse fusese cea a unui om foarte bãtrân… Fãrã a-l slãbi deloc din tirul de acuze, bãtrânul îl apostrofã din nou, acuzându-l de furt. Enervat deja, John se pregãtea deja sã strige în ajutor unul din paznicii muzeului, când bãtrânelul cel ciudat îi oferi o explicaþie stranie: – Tu eºti cel care se înfruptã din energia exponatelor mele, hoþule ! John se pregãtea deja sã dezmintã iarãºi acuzaþia, când îºi reaminti ce fãcea în momentul în care bãtrânul îl deranjase ºi se opri, încurcat, preþ de o clipã. – Cu ce vã deranjeazã totuºi faptul cã intru în atmosferã… ? – încercã John o întrebare. – Ce intrare în atmosferã ?! Dumneata consumi de-a dreptul, ca un hulpav ce eºti ! – se rãsti bãtrânul. De ce nu poþi fi ºi dumneata, ca toþi ceilalþi, un simplu vizitator care se holbeazã la exponate ? Hai, pleacã de-aici, ºi sã nu te mai vãd cã mã furi ! – Dar cu ce vã inoportuneazã prezenþa mea ?! – încercã sã afle John, aþîþat. Bãtrânul îi aruncã o privire directã, apoi se aºezã lângã el ºi începu sã povesteascã. – Eram cândva un tânãr ca ºi tine, înzestrat cu o curiozitate ascuþitã cu care decojeam Natura ºi Viaþa de secretele lor. Am observat cã lumea este un bâlci în continuã miºcare, ce avea doar câteva elemente fixe de decor dotate cu o putere perpetuã: soarele, stelele, marea. Apoi, într-o zi, am realizat cã ºi în lumea oamenilor existã astfel de repere. Fiind un pasionat colecþionar, am descoperit cã zecile ºi sutele de obiecte sacre din diferite civilizaþii, aveau viaþa lor proprie. Secolele, mileniile de adoraþie ferventã din partea mulþimilor le încãrcaserã, le transformaserã în forþe vii, nesfârºite, ce strãbãteau veacurile precum niºte adevãrate corãbii ale timpului, nealterate de acesta. – Mi-e teamã cã nu vã înþeleg, bâigui John. Bãtrânul însã continuã, ca pentru sine: – Concentrându-le în spaþii mici, laolaltã, am descoperit cã aceste obiecte venerate mii de ani creeazã o atmosferã energeticã unicã, un vortex intens de transcendenþã activã precum cel obþinut de cãtre egipteni în centrul piramidelor faraonice. Am învãþat sã ascult, sã mã deschid, sã mã hrãnesc, sã înþeleg, sã mã împãrtãºesc cu aceastã hranã dãtãtoare de Eternitate. Rezultatul îl vezi ºi tu: trãiesc de mai bine de 300 de ani ºi mã simt la fel de în putere ca la 30 de ani ! – Imposibil ! – exclamã John – Nimic nu e imposibil, dragul meu John – rãspunse bãtrânul. Dacã nu ai nimic împotrivã, te-aº ruga sã pãstrezi aceastã tainã doar pentru tine. Dar oricum, dacã ai spune cuiva, cine te-ar crede, în lumea nebunã de afarã ?! Societatea modernã a pierdut ºi bruma de trãire a sacralitãþii pe care o mai avea încã pe vremea generaþiei mele. – ªi totuºi, cu ce v-a deranjat prezenþa mea ? – Vezi tu, aceste rezervoare de energie sacrã nu sunt inepuizabile, spre deosebire de cele din Naturã. Eu le consum, mã hrãnesc cu ele zi de zi, pentru a mã menþine aºa cum mã vezi. Ele se reîncarcã – ce e drept – prin atenþia acordatã lor de fluxul neâncetat de vizitatori – acesta este ºi principalul motiv pentru care primesc oamenii în casa mea, însã resursele lor pãlesc de la un an la altul. Oamenii nu mai ºtiu sã se mire, sã resimtã fiorul misterului în faþa vestigiilor sacre ale înaintaºilor. ªi atunci ei nu mai dau atenþia cuvenitã exponatelor, statuetelor odinioarã obiect al rugãciunilor ºi meditaþiilor. Tu eºti printre foarte puþinii care a venit direct, hrãnindu-se cu nesaþ din hrana mea magicã. Iar când te-ai întors, am ºtiut cã nu ai fãcut-o întâmplãtor, ci eºti pe cale sã afli secretul. De aceea, am sã te rog sã pleci, ºi sã nu mai revii decât în calitate de vizitator, nu ca ºi consumator. Cãci vezi tu, în aceste sute de ani am acumulat o cunoaºtere imensã, cu mult peste cea accesibilã oricãrui muritor. Poate cândva, când munca mea se va încheia iar drumul Cunoaºterii va ajunge la capãt, voi împãrtãºii Umanitãþii rezultatele studiilor mele. Munca mea este mult prea importantã pentru a fi ruinatã de un diletant ca tine. Îmi consumi resurse esenþiale, fãrã nici un sens. ªi chiar de ai avea un scop pentru care sã merite sã trãieºti mai mult, tot nu ai ºtii cum sã o faci concret. Eu am avut la îndemânã papirusurile cu secretele egiptenilor, dar tu eºti de o ignoranþã înfiorãtoare. Întoarce-te deci la viaþa ta obiºnuitã ºi trãieºte-o din plin. Nu ai nici o emisiune de urmãrit la TV !? – încheie ironic bãtrânul. Buimãcit, John se ridicã de pe bancã ºi se îndreptã spre ieºirea din muzeu, condus de bãtrân. Când ajunse în holul de la intrare, observã cã acesta dispãruse. Dãdu sã iasã când, observã pe peretele din stânga intrãrii, un portret cu o figurã familiarã. Se apropie ºi citi: “portretul întemeietorului British Museum, Sir Hans Sloane (1660-1753)”. Din tablou îl privea rece, bãtrânul.    ]]>