De ani de zile, bat în lung și în lat țara, cu mașina, pe șoselele patriei. Poveștile de viațã ale clienților mã poartã de colo colo în provincie, la procese sau instituții publice unde trebuie sã le rezolv problemele. Îmi place meseria mea, pentru cã în fiecare zi învãț sau întâlnesc ceva nou. De la chestiuni de profesie și pânã la poveștile de viațã ale oamenilor cu care intru în contact, viața nu înceteazã sã mã surprindã. Un bãtrân îmi spunea odatã cã putem alege sã învãțãm la școala vieții în douã feluri: din experiențele proprii, sau/și din experiențele altora. Evident, e neplãcut sã “dai cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos”, iar în materie de experiențe negative, am considerat întotdeauna cã este mai bine sã tragi învãțãminte din suferințele altora, decât sã le repeți prostește greșelile. Tot acel bãtrân îmi spunea, hâtru cã – chiar și așa, oamenii se împart în douã categorii: unii nu învațã deloc iar alții, niciodatã – pentru cã sfaturile bune sunt date ca sã nu fie urmate. Tocmai de aceea, ascult cu atenție și rãbdare poveștile clienților mei, care uneori nu se rezumã doar la chestiunile juridice, ci și la istorii de viațã personalã care i-au adus în contextul respectiv – iar eu trag propriile mele concluzii și învãțãminte – ce nu au uneori nici o legãturã cu mandatul încredințat mie ca avocat, ci doar îmi îmbogãțesc lista istoriilor posibile și erorilor de evitat. Aceastã manierã de a asculta oamenii constituie pentru mine o veritabilã cale de aprofundare a unei înțelegeri cât mai adânci și cuprinzãtoare asupra vieții – pentru cã uneori îmi oferã o perspectivã de ansamblu și unele concluzii surprinzãtoare… De aceea, mi-am format un bun obicei de a asculta oamenii, fãrã grabã, deschis, cu o curiozitate liniștitã, care îndeamnã la vorbã. E drept nu ascult pe oricine. Evit cronofagii, palavragii și fantasmagoricii care sunt în stare sã îți înșire palavre o zi întreagã, fãrã sã îți spunã practic mai nimic. Ador însã poveștile de viațã, poveștile reale, din alte epoci, ale bãtrânilor cu memorie proaspãtã. Se cunoaște din medicinã cã la bãtrânețe, memoria de lungã duratã este re-activatã – uneori mai intens decât la tinerețe, printr-un miracol chimic – al cãrui rol numai natura îl cunoaște. Probabil cã Dumnezeu a dat omului o ultimã șansã, prin acest dar al rememorãrii vii  trecutului, de a medita asupra lecțiilor învãțate, pentru a trage concluzii și învãțãminte. Bãtrânii (exceptându-i pe cei cu alzheimer) sunt capabili sã își aminteascã, în cele mai mici detalii, evenimente petrecute în urmã cu multe decenii, fãcând deliciul ascultãtorilor prin prospețimea evocãrilor. Nu odatã, m-am delectat cu astfel de istorii, mai vesele sau mai triste – însã toate purtând parfumul epocilor demult apuse – și care au marele dar de a te face sã conștientizezi contextul unei generații – prin detașarea de momentul prezent. “Foamea” de istorii personale te “încarcã” cu experiențele povestitorului, cãci în momentul în care povestitorul își povestește experiența proprie, ceva din el, din înțelegerea și viața lui, ți se transferã ție, ascultãtorului receptiv, printr-un soi de transfuzie psihicã, dincolo de cuvinte. Deci, cum spuneam, sunt un mare “consumator” de poveștii vii, și nu preget sã le caut atunci când am ocazia. Fie cã este un cãlãtor, vecinul din compartimentul de tren, fie un oarecare, la o coadã – dornic de sporovãialã ca sã îi mai treacã timpul – eu îi ascult, absorbind precum o gaurã neagrã, tãcutã, toate frecvențele pe care pot ei emite. Îmi place sã îmi exersez de asemenea studiul fizionomiei, pe care îl asociez intuitiv cu poveștile de viațã ale respectivilor, încercând sã le “citesc” viitorul posibil, așa cum un cititor de cãrți încearcã sã intuiascã sfârșitul unui roman, doar citindu-l pe sãrite, pânã la jumãtate. Însã, unele povești, rare ce e drept, sunt atât de stranii sau de șocante, prin absurdul și ciudãțenia lor, cã nici nu prea știi ce sã crezi, darã-mi-te sã înveți ceva din ele. Iatã un exemplu: mã deplasam cu mașina, zilele trecute, pe drumul ce leagã Autostrada Soarelui de Cãlãrași. Soarele timid încerca sã alunge vãlãtucii de ceațã ce adãstau încã la marginea șoselei, îngițind contuturile câmpiilor și satelor pe care le strãbãteam. Era dimineațã și mânam vioi, dornic sã ajung la timp la un proces. La ieșirea dintr-un sat, la marginea drumului, o siluetã femininã îmbroboditã îmi face semn sã opresc. Trag dreapta, cãci sunt în timp, nu mã grãbesc. De obicei, nu prea iau autostopiști, mai ales bãrbați. Poveștile de viațã ale altora, pãțiți, m-au convins cã e bine sã lași caritatea deoparte, în favoarea siguranței personale. Prea multe jafuri – datorate sãrãciei și disperãrii din mediul rural. Însã uneori, am așa, un impuls de moment, o intuiție fulgerãtoare, care mã stãpânește – și de obicei nu regret alegerea fãcutã. Un astfel de impuls m-a determinat sã opresc și acum. Femeia urcã în dreapta mea și apuc sã o vãd mai bine. Cam la 35-40 de ani, cu chipul tras de obosealã. Tãcutã. Mã roagã sã o duc câteva localitãți mai încolo. Încuviințez tãcut și pornesc. Se cautã în geantã – și intuiesc cã e vorba de banii de autostop. O opresc cu un gest și îi spun: eu nu v-am luat cu mine pentru bani, ci ca sã am cu cine discuta, sã îmi țineți de urât. Se oprește din cãutat, îmi mulțumește, apoi se așterne un moment de tãcere, stânjenitoare. Sparg gheața rapid și îi spun cã vin din București, cu treabã la Cãlãrași. Încurajatã, îmi spune și ea cã locuiește în satul de unde am luat-o, și merge la fratele ei, la 3 sate distanțã. O întreb cum mai e viața pe la ei, la sat, cum au trecut iarna, iar ea, începe ușor ușor, sã își spunã povestea halucinantã de care pomeneam mai devreme. S-a cãsãtorit de tânãrã, cu un bãrbat cu 10 ani mai mare decât ea. S-au luat din dragoste, însã dupã cãsãtorie, el a început sã bea tot mai mult. O acuza cã îl însealã cu alții mai tineri, iar noaptea, când venea de la cârciumã, o snopea în bãtaie. A trãit astfel, resemnatã, ani buni lângã el, pânã iarna trecutã, când într-o noapte, el n-a mai ajuns acasã. L-au gãsit vecinii, spre dimineațã, mort, înghețat bocnã într-un șanț, în drum spre casã. L-a plâns, dar mortul de la groapã nu se mai întoarce. La trei zile dupã înmormântare, pe la miezul nopții, aude poarta scârțâind, pași în curte. Iese afarã dar nu vede pe nimeni. În noaptea aia a visat cã îi venise bãrbatul acasã, îi ceruse de mâncare și i-a dat o palmã peste fațã cã s-a moșmondit prea tare cu încãlzitul ciorbei. Dimineața când s-a trezit, a vãzut în oglindã cã avea o mare vânãtaie pe fațã, în locul unde visase cã primise palma. Speriatã, a mers la preotul din sat, care a venit și a fãcut sfeștanie în casã. Apoi i-a dat de pomanã lucrurile și a mai împãrțit și pe la vecini de-ale gurii,  spre pomenirea mortului și liniștirea lui. Dar degeaba, la câteva zile dupã, în plinã noapte iar aude pași, însã acum ușa se deschide și Vasile, soțul ei, intrã în casã, o ia de pãr și o dã cu capul de pereți, înjurând-o, exact dupã obiceiul lui când venea beat nopțile de la cârciumã. Terorizatã, fuge la vecini, se întorc mai mulți, dar nu gãsesc pe nimeni. Doar urmele ei, și urme de bocanci bãrãbãtești, care se pierdeau în zãpadã spre marginea satului, în direcția cimitirului. N-am apucat sã aflu mai multe, cãci am ajuns la destinație. Îmi face semn sã opresc, îmi mulțumește și coboarã. În treacãt, observ urma de vânãtaie aproape vindecatã din colțul ochiului, și un fior rece îmi urcã pe șira spinãrii. Pornesc mai departe, pândind cu coada ochiului formele vagi, nedeslușite, pe care imaginația mea rãscolitã le întrezãrește la marginea drumului, în ceața ce înghite în fuioare șoseaua în urma mea.  ]]>

CategoryUncategorized
Tags
Write a comment:

Your email address will not be published.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer

                

Share via
Copy link
Powered by Social Snap