de Mihai Tociu
Motto: Dacã voi conduce aceastã þarã, în primul rând aº încerca sã îi redau DEMNITATEA.
BUDAPESTA este unul dintre numele care au fost trecute iniþial pe Arcul de Triumf, ºi alegerea nu a fost deloc ușoarã. Justificarea „oficialã”, ºi de necombãtut, a fost faptul cã, în 1919, pe câmpul de luptã militar, armata românã a înfrânt-o pe cea maghiarã, iar în cel ideologic, România a salvat Ungaria de la pericolul comunist.
Totuºi, ca sã spunem lucrurilor pe nume, a avea capitala unui stat vecin trecutã pe Arcul de Triumf reprezintã cu mult mai mult decât localizarea unei victorii militare. Politic vorbind, acesta este simbolul unui raport de forþe imagologic ºi de ascendenþã moralã. Este expresia faptului cã, la scarã istoricã, românii au fost deasupra ungurilor. Și, cu riscul de a pune degetul pe ranã, trebuie spus cã etalonul acestei supremaþii a reprezentat-o, dintotdeauna, Transilavania.
Dacã pentru români Transilvania este un spaþiu originar, în care ei au dat numele Tisei, Mureºului ºi Oltului, pentru unguri Transilvania a reprezentat o obsesie permanentã de demonstrare a apartenenþei sale culturale ºi religioase la Budapesta. Adicã, pentru unguri, „transilvãnenii”, sau „ardelenii”, ar fi un alt fel de români, de care ei se simt responsabili și care ”își pot gãsi liniștea” numai în sânul ”națiunii maghiare”, alipiți teritorial la Ungaria!
Istoria abundã de exemple în care ungurii au dovedit cã pretențiile lor asupra Transilvaniei sunt o constantã transideologicã și transcedentalã: în plinã revoluþie, la 1848, aristocrații unguri, în loc sã se concentreze pe revendicãrile sociale ºi naþionale proprii, supraliciteazã alipirea Transilvaniei la Ungaria, ºi la fel în 1919, comuniștii unguri, în loc sã îºi vadã de schimbarea sistemului politic, îºi risipesc și ei energiile pentru alipirea Transilvaniei. Doar un an mai târziu, în 1920, la Conferința de la Trianon, aceiași unguri, de data aceasta reveniți la sistemul democratic prin intervenția militarã românã, se încãpãțâneazã sã solicite din nou alipirea Transilvaniei la Ungaria, dar pentru un motiv care ar trebui sã intre în Cartea Recordurilor ca dovada maximã de dispreț a unui popor ”european” fațã de altul: delegația oficialã a Ungariei a susținut cã românii sunt ”o rasã cu civilizație inferioarã”!
Acesta a fost contextul istoric în care românii au decis cã sunt îndreptãțiți sã menționeze BUDAPESTA pe Arcul de Triumf din București și, spre meritul lor, toți politicienii români interbelici au aprobat acest gest, de mare curaj politic. A fost anul inaugurãrii Arcului, 1936.
Dar bucuria nu a durat mult… Dreptul de a ne scrie singuri istoria ne-a fost luat în 1953, de cãtre ocupantul-eliberator sovietic, care a decis, prin intermediul marionetelor sale de la București, sã acopere cu ciment inscripția BUDAPESTA. Pentru sovietici nu a contat cã Arcul de Triumf era monument istoric și arhitectonic de cea mai importantã clasã, dupã cum nu a contat nici semnificația emoționalã a gestului lor. Simbolul a o mie de ani de rezistențã a românilor împotriva pierderii identitãții și a bucuriei naționale cã am ieșit câștigãtori în competiția Istoriei a fost acoperit în doar câteva minute cu o mistrie, de un zidar care purta un coif fãcut din ”Scânteia”. În termeni juridici, Arcul de Triumf a fost ”blasfemiat”.
”Vae victis” spuneau romanii, și noi, românii, am simțit cu vârf și îndesat umilința a 45 de ani de dominație sovieticã. Pentru cã sistemul comunist, cel pe care acum pretindem cã-l blamãm, nu a fost altceva decât expresia politicã a aparteneței României la sfera de influențã sovieticã! Numai un naiv, sau un rãu intenționat, poate separa comunismul de Rusia.
Acum 24 de ani am avut o Revoluție, despre care spunem cã a schimbat sistemul politic dictatorial, comunist, de origine sovieticã, cu unul democrat, care reprezintã voința poporului. În numele acestei ”voințe”, de 24 de ani se dau legi care compenseazã material și moral toate nedreptãțile comise în cei 45 de ani de așa-zis comunism, și se retrocedeazã absolut orice proprietarilor inițiali, sau urmașilor lor, în numele reparațiilor istorice.
În tot acest avânt reparatoriu, ar fi fost normal sã se acorde aceeași atenție, dacã nu chiar mai mare, recuperãrii simbolurilor care ne reprezintã pe toți, pe noi ca neam. Este greu de fãcut o ierarhie a acestora, dar 24 de ani este un termen suficient de lung pentru a le termina pe toate.
Și totuși, unul dintre cele mai importante simboluri, dacã nu chiar cel mai important, anume inscripția BUDAPESTA de pe Arcul de Triumf, a rãmas în continuare ”blasfemiat”, la fel ca în timpul ocupației sovietice și la fel ca în perioada dictaturii ceaușiste.
Actualii conducãtori nu au nici mãcar scuza unei erori pentru aceastã omisiune, atâta timp cât sunt ani de zile de când o mulțime de organizații patriotice, dar și simpli cetãțeni, au atenționat toate instituțiile statului despre aceastã nedreptate. Prezidenție, guverne, ministere, primãrii, servicii de informații, Justiție, Senat și Camera deputaților, niciuna nu a rãmas neinformatã, în modul cel mai legal și oficial cu putințã. Și totuși, degeaba… În ciuda faptului cã existã cadrul legal și bugete alocate, ba chiar au existat oferte de finanțare extrabugetarã, și în ciuda presiunii civice, de 24 de ani inscripția BUDAPESTA refuzã sã reaparã pe Arcul de Triumf!
Cum este posibil ca într-un sistem ”democratic”, care reprezintã dorința majoritãții, și pe care l-am câștigat printr-o Revoluție, dramaticã, și pe ai cãrei eroi îi omagiem în fiecare decembrie… deci, cum este posibil ca aceastã dorințã atât de simplã, atât de nevinovatã, atât de necostisitoare, atât de unanimã, sã nu fie îndeplinitã? Cât poate sã coste ridicarea unei schele de 10 metri și îndepãrtarea cu o daltã și un ciocan, de cãtre un meșter priceput, a celor câtorva kilograme de ciment care îngroapã un cuvânt? Deja, este evident pentru toatã lumea cã rãspunsul nu este unul care se mãsoarã în bani.
În loc de explicație, hai sã ne uitãm cine sunt cei care ne conduc de 24 de ani. Deci…
Ca dizident major, simbol al rezistenței, al curajului, al anti-comunismului, al libertãții de gândire, al Revoluției, ni se repetã obsesiv cã ar fi un… maghiar. Adicã, dintre toți românii care s-au opus dictaturii și care și-au distrus viețile spunând NU, nu s-a gãsit niciunul suficient de hotãrât ca sã înceapã Revoluția. Oare?!
Ca reprezentant al României în Parlamentul European și vice-președinte al acestuia este același… maghiar. Democratic vorbind, aceasta reprezintã dorința românilor. Oare?!
”Democrația” nu permite formarea unor partide pe criterii etnice, în schimb echivaleazã, în lupta electoralã, partidele cu ong-urile minoritãților etnice. Aceastã anomalie legislativã, care frizeazã ridicolul, are ca principal beneficiar un ong… maghiar. Dar ea este rezultatul unei Constituții care a fost votatã de majoritatea românilor. Oare?!
Pe post de partid care participã gãlãgios la alegeri și care este perpetuu la guvernare, este acel ong… maghiar. Acesta este rezultatul procesului electoral. Oare?!
Ca aliat politic al tuturor partidelor aflate la guvernare și care primește constant posturi în guvern, este același ong… maghiar. Probabil cã votanții partidelor care câștigã alegerile își doresc aceasta. Oare?!
Parlamentul a legiferat folosirea limbilor minoritãților naționale, de fapt a celei maghiare, în administrația publicã și acum dezbate dacã aceasta sã fie oficializatã și în justiție. Probabil cã parlamentarii considerã cã cei care i-au votat își doresc aceasta. Oare?!
Șeful Inchiziției Gândirii, adicã al Consiliului pentru ”Combaterea Discriminãrii”, este tot un… maghiar. Poate este o întâmplare, și poate este un profesionist echidistant… Oare?!
Timp de patru ani, responsabil suprem pentru monumentul clasã A – Arcul de Triumf, ministru al culturii românilor, a fost tot un… maghiar.
Și aceste exemple pot continua pe pagini întregi… Oare nu este evident cã clasa politicã româneascã a ajuns la un astfel de nivel de josnicie și de venalitate încât este gata sã facã orice concesie minoritãții maghiare doar pentru a se menține la putere?
În aceastã situație, este la fel de evident faptul cã refuzul de a repune inscripția BUDAPESTA pe Arcul de Triumf nu mai este o decizie managerialã, determinatã juridic sau financiar, ci este o decizie strict politicã, o expresie a orgoliului maghiarilor, din România și de pretutindeni, dublatã de lipsa de patriotism a clasei politice care a ajuns sã ne conducã.
Și dacã ar fi vorba numai despre orgoliu, ar fi bine, dar din ce în ce mai mult se vorbește în spațiul public despre autonomie localã, autonomie ”culturalã”, autonomie pur-și-simplu, descentralizare, regionalizare, transilvãnism, secuism, ”m-am sãturat de România”… Iar singurii beneficiari ai acestui discurs sunt… aceiași.
Sunt unul dintre românii obișnuiți, care se simte neputincios în fața acestui val de minciunã și de ipocrizie care, încet-încet, pare sã acopere și sã distrugã aceastã țarã. Am sperat cu tot sufletul meu cã aceastã țarã va renaște dupã înlãturarea ceaușeștilor și cã voi trãi aici la fel de bine și de mândru ca orice alt european, dar totul pare sã fie altfel decât mi-am imaginat. În loc de o țarã prosperã și independentã, România a ajuns la mila creditorilor internaționali și a multinaționalelor, care se comportã aici ca într-o republicã bananierã.
Deocamdatã, nu pot sã fac prea multe pentru a-i schimba destinul, pentru cã așa numitul sistem democratic este o barierã de netrecut pentru ca un grup de cetãțeni care nu face parte dintr-o mafie-oligarhicã sã ajungã sã formeze un partid politic și sã își permitã financiar sã participe la alegeri. Nici Ceaușescu nu și-a închipuit un mecanism politic mai ne-democratic decât cel actual, așa numit ”democratic”.
Dar nici nu pot sã privesc tãcut cum aceastã țarã se duce de râpã iar eu, ca român, sã ajung batjocura și sperietoarea celorlalte țãri europene… Și cum poți sã ai pretenția ca alții sã te respecte dacã tu, la tine în țarã, în care se presupune cã tu îți faci regulile, te lași cãlcat în picioare de cei care declarã cã sunt aleșii și reprezentanții tãi ”legitimi”?
Absența inscripției BUDAPESTA de pe Arcul de Triumf nu mai este demult o banalã nerealizare arhitectonicã. Și nici o dovadã a lipsei de recunoștințã fațã de militarii care s-au jertfit în luptele din Ungaria anului 1919, pentru cã inscripția nu comemoreazã eroii, ci menționeazã Victoria. Faptul cã acceptãm ca acea inscripție sã nu fie repusã la locul ei a devenit deja unul dintre simbolurile lipsei noastre de demnitate, ca popor, și este momentul trecem peste barierele legale cu care ”conducãtorii” noștri ne încorseteazã și sã nu mai acceptãm așa ceva.
Dar, pânã când vom reuși sã îi convingem sã facã aceastã reparație istoricã a Arcului de Triumf, am decis sã facem, eu împreunã cu un grup de prieteni, colegi de ideal, o minimã reparație moralã, prin inscripționarea cu vopsea a cuvântului simbol al demnitãții noastre: BUDAPESTA!
Poate cã modalitatea tehnicã pe care am aleas-o pentru a ne atinge scopul a fost spectaculoasã, sau poate cã mecanismul pe care l-am creeat este ceva inedit, sau poate chiar o invenție. Pãrerea mea este cã partea tehnicã este o chestiune minimalã. Este doar rodul unui hobby și îmi doresc ca românii sã nu judece acest demers numai prin ingeniozitatea sa tehnicã…
Scopul nostru a fost ca acel ”grafiti” sã aducã bucurie și speranțã în inimile tuturor românilor, la acest moment aniversar și de sãrbãtoare.
Foarte probabil cã va urma o bãtãlie juridicã cu cei care vor considera cã, din punct de vedere legal, am alterat un monument istoric, probabil cel mai important monument istoric din România. Toți cei care am participat la aceastã acțiune suntem responsabili și ne-am asumat acest risc din momentul în care am zis Hai!
Noi, cei câțiva care am reușit sã repunem simbolic BUDAPESTA pe Arcul de Triumf, considerãm cã acest demers este unul strict politic și cã vom fi susținuți moral de toți românii care și-ar fi dorit sã le creascã aripi pentru a o face ei înșiși.
SURSA: tociu.ro]]>
