Profit de scurta vacanțã de Paște, pentru a continua mica povestire alegoricã, ce nu ar trebui sã aibã nici o legãturã cu realitatea, și mai ales cu unele persoane, coincidențele și asemãnãrile dintre persoanele reale și cele din povestioarã fiind absolut ne-ântâmplãtoare.   În prima parte a poveștii, spuneam deci cã regele cel pribeag și-a amintit din nou, la greu, de voinicul care îl salvase prima oarã, și trimisese un curtean, viclean copil de casã, ce-odinioarã dãruia parfumuri mici, prințeselor, în masã. Acest curtean cu nume popesc, a fãcut în așa fel încât a oprit plata voinicului cu inimã de leu, pentru serviciile pe care acesta trebuia sã le aducã regelui fugar. Perfidul curtean însã și-a dus la capãt misiunea salvãrii regelui în alt chip, trimițând o minunatã prințesã cu nume de arhanghel, la un influent scutier dintr-o tabãrã de tãietori de fruze la câini, ce aveau pe scut drept emblemã un trandafir ușor însângerat. Acest scutier, în schimbul unor anumite promisiuni, a intervenit pe lângã țesãtoare iar aceasta a “greșit” lucrãtura la odgonul menit sã îl înlãnțuie pe rege, astfel cã la finalizarea funiei, s-a descoperit cã aceasta îl lãsa pe rege… liber. Astfel, s-a descoperit cã unele fibre ale funiei erau prea vechi pentru a mai putea ține prins fugarul, iar altele pur și simplu nu se potriveau în țesãtura lațului. Furioși, barbarii, au trimis funia cea prost lucratã mai sus, în breasla țesãtorilor, astfel cã în curând, doi țesãtori s-au apucat din nou de lucru la funia menitã sã îl înlãnțuie pe rege. Între timp, însã, pentru a-i mai rãsplãti o datã binele fãcut, cu rãu, voinicului cu inimã de leu, și care își rãdea înmod teribil dușmanii, slugoiul pop-ã a pus o micã pisicuțã sã zgârie pe un rãvaș destinat țesãtoarei, o semnãturã ce semãna cu a regelui fugar, prin care acesta îl acuza pe voinicul cu inimã de leu cã acesta a încercat sã intervinã în lucrãtura țesãtoarei cu scopul de a face mai trainicã funia, și nu pentru a-l scãpa pe rege. Rãnit în mândria și onestitatea sa, voinicul a ripostat, trimițând și el breslei țesãtorilor o scurtã informare despre cum stau lucrurile în realitate, însã fãrã nici un folos, cãci scutierul cel influent, din tabãra trandafiriilor însângerați, a așternut o mare batistã pe țambalul țesãtoresc, dând și câteva ordine ce au redus la tãcere pe menestrelii și toboșarii care de obicei îl ocãrau pe rege la fiecare nod de funie pe care îl lucrau țesãtorii. O liniște și o pace “socialã” s-a așternut așadar peste povestea funiei menite sã prindã regele, iar timpul a trecut, regele acomodându-se bine mersi cu exilul, în cetatea turnului de fier, înconjurat de domnițe frumoase, pe care le chema la el din cele 4 zãri, ori de câte ori avea chef. Și ce chef avea !!! Cãci avea odãile pline de femei, menite sã îi alunge plictisul, tristețea și dorul de țarã. De altfel, trebuie spus cã decãderea regelui tot femeilor din odãile sale, s-a datorat. Acesta se învãțase sã își tot trimitã slujnicuțele la corvoadã, prin țara soarelui rãsare, unde acestea îmbiau la bãuturã prin hanuri cavalerii cu ochi oblici, cântându-le cântece de pahar, pentru câțiva galbeni, galbeni care ajungeau în vistieria regelui. De unde și invidia barbarilor, pe avuția regalã dobânditã prin munca și sudoarea multor molatece trupuri femeiești… Revenind acum la regele auto-exilat, acesta, lipsit de caracter regal, se distra copios poruncind scribilor lui sã împroaște cu noroi numele cavalerului ce îi salvase viața, denigrându-l pe acesta, acuzându-l cã de fapt acesta nu a încercat sã îl salveze – ultima datã când a apelat la serviciile lui – ci sã îl dea pe mâna barbarilor ! Așa se face cã pe unul din pereții palatului regal, unde de obicei se afișau hrisoavele împãrãtești, cu poruncile regale sau snoave pentru popor, micii scribi ai regelui au început sã afișeze cuvinte de ocarã la adresa voinicului cu inimã de leu, astfel ca tot poporul sã citeascã și sã își râdã de “nemernicia” voinicului. Pentru cã rãutatea regelui, provenitã din frustrare, nu mai avea limite, a dat poruncã pe furiș, ca acele vorbe de ocarã sã fie puse și pe alte ziduri, aparținând caselor unor alți curteni devotați lui, pentru a-i distruge definitiv reputația voinicului ce fãcuse imprudența sã îi salveze regelui nerecunoscãtor viața și libertatea. Astfel, s-a adeverit vorba din bãtrâni, cã “pe cine nu lași sã moarã, nu te lasã sã trãiești” ! Povestea aș fi încheiat-o aici, însã ce fel de poveste ar mai fi și asta, așa, cu final neterminat, în care, dupã toate aparențele bunãtatea și adevãrul sunt învinse de rãutate și minciunã ?! Cãci orice poveste adevãratã are și o învãțãturã pe care o dãruiește celor ce o ascultã. Cu ajutorul ascuns al scutierului trandafiriu, regele fugar a reușit sã mai obținã încã o funie destrãmatã, jumãtate putrezitã, de la cei doi țesãtori ce primiserã poruncã sã refacã lațul pentru rege. Neândurãtori, barbarii au recurs atunci – în ultimã instanțã, la serviciile a TREI MARI MEȘTERI ȚESÃTORI, recunoscuți în tot regatul pentru destoinicia lor, iar de aceastã datã, pentru a fi siguri cã funia destinatã regelui va fi trainicã, le-au adus acestora, pe când se pregãteau sã încheie lațul, cu un ultim nod, o sumedenie de fire trainice, ce fuseserã “uitate” din greșealã la urzeala inițialã. Spre disperarea curtenilor regali, cei trei țesãtori au decis sã desfacã complet funia cea putredã și rãu fãcutã de prima țesãtoare și ceilalți doi țesãtori ne-dibaci, și sã o refacã, cu noile fire aduse de barbari. În zadar au apelat curteanul pop-ã și minunata arhanghelițã la serviciile scutierului trandafiriu. Acesta nu le-a mai rãspuns la… “toboșar”, supãrat cã respectivii curteni nu și-au ținut cuvântul cu prilejul alegerilor noilor scutieri din regatul devenit portocaliu. Rezultatul este unul previzibil: se va da în mâinile barbarilor o funie pe mãsura aroganței, nemerniciei și obrãzniciei majestãții sale, ce semna mereu folisind pluralul regalitãții. De unde și concluzia cã atunci când oamenii greșesc, indiferent de cât de regi sunt, “Dumnezeu nu bate cu parul”, ci le dã tuturor, dupã faptele lor. În povestea noastrã, voinicul cel viteaz, cu inimã de leu, a cãrui singurã avere era vitejia lui, și bunul renume câștigat printre cei apãrați de el, a fost cel ce a pierdut – ÎN APARENȚÃ. În realitate, Bunul Dumnezeu, regizorul și scenaristul tuturor poveștilor omenești, a dat fiecãrui personaj “de poveste”, posibilitatea sã își arate firea cea adevãratã, cãci rãsplata ultimã, definitivã și irevocabilã, vine întotdeauna, DOAR LA FINAL ! Și-am încãlecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa (c-am participat la ea). Și-am încãlecat pe-o roatã, cã nici nu v-am spus-o toatã…]]>