Imaginea zilei: Cum așteaptă bucureștenii metroul

Au început să apară și idei de soluții, pentru ca astfel de tragedii să nu se mai repete. Unii au promovat petiții online pentru amplasarea de porți de acces în metrou pe peronul stațiilor, după modelul londonez, sau de obligare a Metrorex de a conduce metrourile în stație cu viteze mai mici, “la limita evitării oricărui pericol”. Alții dezbat tema nebuniei și cer schimbarea legii sănătății mintale, astfel încât pe viitor persoanele cu tulburări psihice să fie mai atent supravegheate și să nu constituie un pericol pentru cei din jur. Interesant este că de fiecare dată când se pune lupa atenției opiniei publice pe un astfel de eveniment tragic, așa cum au mai fost și în trecut (vezi Colectiv, HexiFarma, etc.) ies la iveală deficiențele societății: lipsa de reacție, de empatie a noastră a tuturor în astfel de momente, corupția, dezinteresul celor ce trebuiau să ia măsuri (polițiști, medici psihiatri, etc.). Dincolo de toate astea, reacția publicului arată o frică sănătoasă de moarte a noastră a tuturor, o redeșteptare a angoasei ancestrale a fricii de aneantizare. Chestie pe care ne vom grăbi să o uităm, exersând mental manevre fulger de salvare din fața metroului (în caz de Doamne-ferește !), liniștindu-ne cu gândul că doar n-om fi noi următorii ghinioniști cărora să ni se întâmple o asemenea grozăvie. Cu acest prilej, nu pot să nu remarc numărul mare de nebuni care umblă liberi pe străzi, făsă să-i bage nimeni în seamă. Începând de la persoane care vorbesc singure, în lumea lor (și nu au căști în urechi și interlocutori ascunși) – și până la cei ce se ceartă în gura mare cu propriile halucinații, străzile Bucureștiului sunt pline de persoane duse cu capul. În marea lor majoritate nebunii zilnici pe care îi întâlnim nu sunt periculoși, nu fac obsesii morbide pe alții, cum a fost situația nefericită de la metrou. Duritatea vieții de zi cu zi, stresul permanent, egoismul general al societății în care trăim alienează indivizii mai sensibili, îi dezechilibrează și decompensează. Psihiatrii au ajuns să pună sub semnul îndoielii chiar ideea de normalitate în sine, căci trăim într-o societate profund bolnavă, iar boala pornește de la vârf. Politicienii care ne conduc sunt printre cei mai bolnavi oameni, dacă includem în categoria bolilor psihice obsesia patologică pentru putere și foamea de îmbogățire cu orice preț. Omul obișnuit a mai păstrat o fărâmă de bun simț și ezită când e vorba să își asigure propriul bine pe seama cadavrelor concetățenilor săi. Politicenii noștii au depășit de mult această barieră a cenzurii morale, iar asta îi transformă în creaturi hidoase, monumente de monstruozitate și anormalitate. Toate lucrurile au o legătură între ele. Dacă cei care ne conduc ar fi mai interesați de binele colectiv decât de al lor personal, nu am mai avea pandemia de hoție care ne distruge ca țară. Legea penală nu este decât un remediu indirect și tardiv, care se dovedește a nu mai fi capabil să vindece de hoție acest popor, începând cu liderii lui. Avem nevoie de un reviriment moral, de exemple de cinste și corectitudine, care să insufle tuturor, la nivelul întregii societăți, o atitudine onestă în raport cu ceilalți. Doar așa putem schimba ceva. Putem începe cu noi, fără să mai așteptăm să vină cineva care să ne dea acel exemplu. Fiecare dintre noi putem fi un exemplu pentru cei din jur, și astfel putem schimba în bine societatea românească. Iar în final, hoții din politică nu vor mai avea loc într-o astfel de societate schimbată, iar țara se va schimba în bine.]]>