Omenirea se scufundă, de mai bine de un an și pentru o perioadă nedeterminată, într-o criză de sănătate care depășește cu mult cazurile de Covid. S-a vorbit deja despre morțile cauzate de alte boli care nu au putut fi tratate. Cifrele, chiar aproximative, sunt impresionante și medicii cu un minim simt al responsabilității atrag atenția- cu riscul de a fi lapidați de către apostolii Covid-ului de toate profesiile, de la epidemiologi și urgentiști la politicieni sau jurnaliști, pentru care etica a devenit un accesoriu – asupra crimelor care se petrec în văzul și auzul tuturor.
Dar, oricât de mare ar fi numărul morților de Covid sau de alte maladii neglijate, există o crimă și mai mare, pentru că ea este îndreptată împotriva tuturor, iar consecințele pe termen lung nu pot fi evaluate.
Un medic militar francez, Henri Laborit, dezvolta, pe la mijlocul secolului trecut, o teorie despre „inhibiția acțiunii” și care se referă la efectele dezastruoase asupra psihicului și sănătății fizice ale unui individ supus unei astfel de traume.
Profesorul Philippe Bobola (doctor în fizică cuantică, biolog, antropolog și psihanalist Adlerian), pe care l-am intervievat asupra acestui fenomen, spune că „un individ dezvoltă dezordini psihice și fiziologice dacă este confruntat pe termen lung cu o situație asupra căreia nu are nici o putere, nici să riposteze, nici să fugă”. Henri Laborit numește această situație inhibiția acțiunii.
Laborit a studiat acest fenomen până la moarte, în 1995, dezvoltând și punând la punct teoria care, veți vedea, este aplicabilă multor situații, inclusiv celei pe care o trăim acum.
Studiul s-a făcut cu șoareci de laborator care au fost puși în următoarele situații (în care, adaug, ne regăsim și noi de-a lungul vieții…)
Un șoricel, în excelență formă fizică, este introdus într-o cușcă de sârmă cu două compartimente separate de o portiță, care poate fi închisă sau deschisă.
SITUAȚIA 1: Portița este închisă și șoricelul este supus unor descărcări electrice la intervale aleatorii, pentru a nu se putea pregăti psihic atunci când se aplică următoarea descărcare electrică. Neputându-se refugia în cel de-al doilea compartiment, animalul se pune în inhibiție de acțiune și se ghemuiește într-un colț, prostit. În primele trei zile, șoricelul devine agresiv cu cercetătorul, după care se epuizează și plonjează într-o stare de prostrație. După 8 zile de „tratament”, șoricelul este în hipertensiune și dacă tratamentul persistă face ulcer, ulcer perforat și poate chiar muri după 8-14 zile de „tratament”. Imunitatea sa scade și animalul devine foarte sensibil la orice tip de infecție.
SITUAȚIA 2: Dacă portița este deschisă, șoricelul se poate refugia în al doilea compartiment la fiecare descărcare electrică și se găsește, deci, „în acțiune”. El nu va prezenta în timp nici un fel de tulburare. Faptul că are posibilitatea să acționeze îl ajută să scape stării de inhibiție de acțiune.
SITUAȚIA 3: Doi șoricei se află închiși în primul compartiment (amândoi) și supuși aceluiași tratament (descărcări electrice aleatorii). Ei vor avea reacții diferite: șoricelul dominant îl va agresa pe cel slab și se va afla, deci, în acțiune; el nu va dezvolta nici o tulburare. Cel de-al doilea se află în inhibiție de acțiune și va dezvolta tulburările descrise în situatia 1.
SITUAȚIA 4: Un șoricel este închis singur în primul compartiment în care se află plasată o roată. Făcând-o să se învârtă, șoricelul care va suporta același tratament cu șocuri electrice nu va dezvoltă inhibiția de acțiune.
Acest experiment ne arată că înainte de a fi făcut să gândească, creierul este făcut să acționeze.
Omul poate agresa și/sau fugi ca orice alt animal, însă el posedă o altă facultate, aceea de a se refugia, nu doar în spațiu ci și în imaginar, datorită neocortexului. Acest tip de fugă poate lua formă unei depresii, a unei nevroze, a unei psihoze, a unei fobii, a unui delir sau a altor patologii psihice.
Un individ care nu poate nici agresa, nici fugi în spațiu sau în imaginar se va găsi în inhibiție de acțiune și se auto-agresează (agresiune endogenă). Omul aflat în inhibiție de acțiune doarme prost, este hipertensiv, prezintă tulburări digestive, are imunitatea scăzută, care poate evolua până la cancer.
Ieșirea din inhibiția de acțiune, spune Philippe Bobola, presupune acțiune: fugă, agresiune, declanșarea violenței.
Agresivitatea, conform psihologului Alfred Adler este, în aceste condiții, o tendința pozitivă care permite individului să își mențină echilibrul fiziologic și să scape de consecințelor inhibiției de acțiune. Însă, în societățile noastre moderne și evoluate, un individ care exprimă agresivitate, violență sau orice act delictuos este pedepsit sau închis fără ca societatea să se intereseze asupra a ceea ce traversează într-un anumit moment istoric și care poate justifică astfel de fapte.
Pentru a ne apropia de subiectul care ne interesează, adaug că printre nevoile fundamentale psihologice, definite încă din anii 1940 de psihologul Abraham Maslow, nevoia de securitate, de a evolua într-un mediu stabil și previzibil, fără crize și fără anxietate este inconturnabilă. Criza pe care o traversăm acum creează tocmai o tulburare față de viitorul care a devenit extrem de nesigur, angoasant, și care ne plonjează în inhibiție. Unele grupuri umane găsesc o scăpare într-o creștere a agresivității, mișcări sectare și radicale. Imposibilitatea de a anticipa viitorul este, deci, în inima crizei și are un impact, incontestabil, devastator.
Făcând o paralelă cu experimentul lui Laborit, suntem supuși continuu unor șocuri imprevizibile și orice posibilitate de scăpare ne este suprimată. Nu putem fugi, nu putem acționa în nici un fel, ni se cere să stăm închiși și să suportăm. Evadarea culturală a fost și ea suprimată. Mișcările violente de stradă, care sunt expresia nevoii de a scăpa de inhibiția de acțiune și de a păstra integritatea psihică și sănătatea fizică, sunt reprimate. Nicio cale nu există pentru noi în acest moment.
Care vor fi consecințele pe termen lung? O societate deprimată, măcinată de boli, cu imunitatea distrusă, aflată într-o stare de prostrație în care, de la o vreme, orice împotrivire a dispărut. Cum să nu te întrebi dacă este o întâmplare sau un program pe termen lung?…
