Gata, Campania Electoralã pentru alegerile locale s-a încheiat oficial, însã facebook-ul colcãie în continuare de materiale electorale ale diverșilor candidați, în ideea de a convinge pe ultima sutã de metri acel segment majoritar de nehotãrâți sau apatici care de obicei nu ies la vot.

Și cum, datoritã blogului și activitãții mele anterioare civice și politice sunt perceput ca un vector de opinie, sunt mulți oameni care mã sunã și mã întreabã ce îi sfãtuiesc, cu cine sã voteze.

Dacã Daniel Fenechiu și PND-ul ar mai fi fost în cursa electoralã pentru București, aș fi indicat fãrã nici o ezitare cãtre Partidul Național Democrat și Daniel Fenechiu. Chiar faptul cã a ales sã nu falsifice liste cu semnãturi pentru a ajunge pe buletinele de vot îmi demonstreazã cã ar fi fost candidatul potrivit, pentru care este mai importantã verticalitatea moralã și corectitudinea decât pofta de putere, al cãrei preț penal ar fi fost falsul și uzul de fals.

Este însã lãudabil și UNIC în politica româneascã, gestul lui Daniel Fenechiu ca lider al Partidului Național Democrat, de a face turul tuturor filialelor partidului, pentru a susține candidații PND, fãcându-le campanie electoralã PERSONAL, chiar dacã el însuși nu avea nimic  de câștigat din acest lucru.

Asta înseamnã altruism, solidaritate și camaraderie ! Oamenii cu adevãrat mari sunt mari pânã și în lucrurile mici.

Deci, dacã aveți pe liste, pe unde sunteți prin sectoarele Capitalei sau prin țarã, PND-ul și candidații lui pe liste, votațiii cu încredere, cãci au dovedit deja cã sunt oameni integri, conduși de un lider autentic.

Așa cã în lipsa lui Daniel Fenechiu și a echipei lui pe București, mã vãd forțat sã aleg, ca de obicei, rãul cel mai mic. Și nu, nu voi alege între Firea și cine mai e dat în sondaje pe locul 2.

La primarul Capitalei, voi vota pentru independentul Cãtãlin Berenghi, în ciuda disensiunilor pe care le am cu el.

Va fi un vot nu pentru el, ci împotriva clicii politice ce constituie alternativa la Primãrie.

Evident, vor fi unii care vor sãri, naivi sã întrebe: bine, dar de ce nu Nicușor Dan ?

Bãi, voi ați vãzut campania lui Nicușor și a USB-ului ? Nu mai poți sã vezi un clip pe youtube fãrã sã îți aparã o reclamã electoralã a individului. Pe ãia de la facebook cred cã i-a îmbogãțit, la ce reclamã a bãgat ! Și dacã te uiți la prieteșugurile individului cu zona neo-marxistã (a așazișilor hippsteri) și la modul în care evitã orice întrebãri incomode legate de familie, moschee și poponari, realizezi cã e omul Sistemului într-un mod mult mai nasol decât sunt furãcioșii din PSD și PNL.

Alții ori sã mã bâzâie cã ar fi de votat Bogdan Diaconu cu PRU-ul sãu. Hai sã fim serioși ! Diaconu nu este decât un fost PSD-ist care probabil cã a primit misiunea ingratã de a-l înlocui pe Vadim, cu retorica lui flamboiantã, plinã de exagerãri, care duce în derizoriu ideea de naționalism echilibrat, curat, de care avem nevoie cu toții. Ãsta este blestemul neamului nostru, ca securiștii neo-comuniști care conduc din umbrã România, sã lanseze mereu și mereu petarde naționalistoide penibile de genul lui Diaconu, care demonetizeazã și aruncã în penibil ideea de patriotism și naționalism, la fel cum Gregorian Bivolaru a aruncat în derizoriu ideea de yoga în România, asociind-o în mintea oamenilor cu sexul cu minore și urofilia. Pãcat ! CÃci, exact ca și în cazul lui Bivolaru, cei care l-au cunoscut îndeaproape pe DIaconu în activitatea politicã mi-au confirmat cã omul e gãunos moralmente, fãrã respect pentru oamenii care muncesc doar pentru el și partid, doar gura e de el. Deci iese din discuție.

Așa cã mã întorc la Berenghi. Îl votez pentru cã este singura variantã rãmasã în joc, apropiatã de votul anti-sistem.  Alternativa ar fi fost sã nu ies la vot deloc, pentru a nu legitima minciuna numitã “alegeri locale”.

Este același tip de vot pe care l-am dat la prezidențiale, când am votat orice altceva decât Ponta. Atunci s-a nimerit sã fie Johannis, un papagal manipulabil de gașca de mafioți PNL-iști din jurul lui.

Așa cã mâine, eu și ai mei îl vom vota pe Berenghi, chiar dacã nu cred în el, nici ca om și nici ca Primar. Argumentele le voi da dupã ziua de mâine, ca sã nu zicã cã îi fac anti-campanie. Însã nici nu vreau sã creadã cã e sat fãrã câini.

Per final, preiau de pe anacronic.ro un articol de mare ținutã intelectualã – pe tema inutilitãții gestului de a vota, care meritã citit și recitit cu atenție:

Problema votului ºi soluþia boicotului privat

Articol publicat inițial pe 19 noiembrie 2004 pe Mises.ro Murray Rothbard ar începe aºa: „Vin sã îngrop alegerile, nu sã mã închin înaintea lor!” Mã aºez ºi eu pitic pe umeri de gigant ca sã mã rãstesc cu toatã puterea la idolul cumpenei dintre milenii: procedura aºa numitului „vot democratic” sau,horribile dictu, „alegerile libere”. Aº dori sã fac lãmurit însã de la bun început cã prin asta nu vreau decât sã mã rãstesc la cel mai mare ºi mai mare dintre idolii prezentului: statul. Adicã nu gãsesc cã „votul democratic” reprezintã o problemã autonomã ºi nici nu mã aplec, pragmatic, asupra ei în speranþa de a da soluþii „punctuale”. Mai degrabã aº dori ca discuþia despre aflarea electoralã în treabã sã fie numai începutul unei lungi serii de dezvãluiri cum cã „împãratul este gol” nu numai la vot, ci ºi în problemele educaþiei, producþiei de monedã ºi sectorului bancar, justiþiei, integrãrii europene, ”dezvoltãrii” durabile, impozitãrii, serviciilor de aºa-numitã utilitate publicã ºi toate celelalte pretexte de a-ºi mai bãga nasul în trebile noastre pe care mãria sa statul (democratic sau nu) a gãsit de cuviinþã sã le speculeze.

Un ocol, aºadar

Înainte de a scruta mult supralicitatul mecanism democratic al votului, se impune, credem, un pas înapoi, de distanþare – cam aºa cum fac filozofii cu întrebãrile la care în cele din urmã nu mai catadicsesc sã rãspundã – pentru o mai bunã apreciere a contextului general în care toþi (sau mulþi, prea mulþi), ca niºte animale de circ bine dresate, trecem pe la urne. Unde mergem aºadar când mergem la vot? Care e contextul? La ce participãm? ªi ce semnificaþie poate avea acþiunea noastrã? Contextul general al votului este statul, aparatul statal ºi ideologia etatistã, iar participarea la vot echivaleazã cu o incursiune prin „holurile” acestuia. De ce o exprimare metaforicã, vã veþi întreba? Din pricina stranietãþii situaþiei. Cãci a vota nu înseamnã nici a te angrena efectiv în aparatul de stat, dar nici nu þine în esenþã de participarea la cooperarea socialã, la societate. ªi iatã cã am atins deja o primã problemã importantã pentru prezentul articol: distincþia întrestat ºi societate. E cu neputinþã a înþelege problemele social-politice ale lumii contemporane (ºi nu numai) fãrã aceastã distincþie. Pusã în aceºti termeni de Albert J. Nock în Our Enemy, the State, distincþia are la bazã o alta, cel puþin la fel de importantã, a lui Franz Oppenheimer [1] : aceea între mijloacele economice ºimijloacele politice de dobândire a avuþiei. Mijloacele economice se rezumã la apropriere originarã [2] , producþie, schimb ºi cadouri (inclusiv moºteniri ºi donaþii), implicit fiind recunoscut ºi faptul primordial al proprietãþii asupra propriilor resurse corporale. Mijloacele politice se rezumã la un singur lucru: deposedarea prin forþã a celor care au acumulat bunãstare pe cãi economice. Cu alte cuvintejaful, prãdãciunea. Cum bine au înþeles Spooner, Oppenheimer, Nock sau Rothbard, statul este organizaþia mijloacelor politice; iar societatea a mijloacelor economice. Sau, altfel spus, statul este agentul jafului, societatea fiind agentul cooperãrii paºnice. De-ar fi lucrurile clare în aceºti termeni, nu ar fi atât de departe izbãvirea. Aburi intelectuali groºi estompeazã însã distincþia în mintea celor mai mulþi dintre contemporani. ªi-n locul uneilupte deschise cu statul, societatea nu mai face decât sã-l poarte în spinare ca pe un mãdular ce-i aparþine, neînþelegând cã a încetat sã mai lupte ºi cã gãzduieºte, fãrã a realiza, un parazit. Aceastã mantie ideologicã a statului îl transformã din simplã agresiune în agresiune instituþionalizatã: adicã agresiune care nu mai e perceputã ca atare, ci ca ceva necesar, firesc, util sau chiar dezirabil; ºi, ceea ce e cel mai rãu, legitim. Mantia intelectualã a statului – ideologia pro-etaticã – este un compozit de eroare intelectualãºi rea intenþie ºi întreþine un astfel de compozit. Existenþa unei cãi agresive (într-un anumit sens mai facilã) spre prosperitate sau spre sporirea oricât de neînsemnatã a acesteia, neperceputã ca atare – ca agresivã – îi plaseazã pe supuºii statului într-o tragedie a comunelor. Cei care o uziteazã cel mai puþin pierd; sunt nevoiþi sã þinã pasul în „utilizarea” statului. Se naºte chiar o concurenþã pãguboasã în acest sens [3] . De aici rezultã ºi caracterul necesarmente dinamic al statului ºi al relaþiei sale cu societatea (ceea ce numim intervenþie,intervenþionism), cãci dacã aparatul statal existã ºi e bine, conform „mantiei intelectuale”, sã fie utilizat, de ce sã nu fie folosit ºi extins? Iar dacã avem dubii în legãturã cu extinderea statului într-o nouã problemã, de ce n-am avea dubii ºi asupra dimensiunii actuale – rezultat al unor extinderi anterioare[4] ? Primul pilon al statului, cel care îi circumscrie inconfundabil natura, este taxarea,impozitarea. Iar caracteristica principalã, fundamentalã a impozitãrii este caracterulnon-voluntar, agresiv; se înscrie între mijloacele politice, ale jafului. Al doilea pilon este monopolul asupra utilizãrii violenþei într-un teritoriu anume. Acest monopol vine o datã cu monopolul asupra sistemului care desemneazã când e legitimã utilizarea violenþei – justiþia, ºi, de asemenea, cu cel asupra aparatului de implementare a deciziilor justiþiei – poliþia. Cu aceºti doi piloni statul e formal „complet” [5] . Sub aspectul conþinutului mai sunt încã multe de spus. Stãpân al legii, statul oblitereazã ideea existenþei unor principii etice generale pentru evaluarea propriilor prestaþii legislative ºi transformã pe nesimþite legea în legislaþie: adicã legea e ceea ce emanã de la el, bunã, proastã, cum o fi. Pasul urmãtor îl constituie utilizarea prerogativei legislative pentru diverse „proiecte publice”. De pildã, statul legifereazã cã toþi pãrinþii sunt incompetenþi în ceea ce priveºte educaþiapropriilor copii, prin urmare instituie un sistem public de învãþãmânt. De reþinut cã acest sistem e finanþat prin taxe ºi cã e obligatoriu. De asemenea, eventualii antreprenori educaþionali privaþi (universitãþile private) trebuie sã îndeplineascã niºte condiþii (sub aspectul dotãrii ºi programei – deci aideilor promovate) impuse de cãtre acelaºi stat, prin Ministerul Educaþiei. Tot statul ajunge la concluzia cã ºi producþia de monedã ar fi, pânã la urmã, o prerogativã a sa ºi monopolizeazã sectorul. Mai mult, dupã pomenita monopolizare, substituie vechea monedã marfã adoptatã de piaþã cu propriile hârtii pe care le poate produce la discreþie, cu costuri infime. κi adaugã astfel o sursã de finanþare mult mai flexibilã decât „tradiþionala” impozitare. Ca stãpân al tiparniþei, statul poate taxa „pe ascuns” populaþia prin expansiunea monetarã (crearea de monedã), deci prin inflaþie. Nu mai e decât un pas pânã la controlarea strictã a sectorului bancar: bunul tranzacþionat îl dã statul, regulile le dã tot el. Se naºte firesc o alianþã etatist-bancarã, în care bãncile acceptã exigenþele statului în schimbului privilegiului de a opera cu rezerve fracþionare (posibilitatea de a da cu împrumut mai departe mai mult decât s-a atras în depozite pe termene ferme plus resursele proprii) ºi de a avea la nevoie acces la sprijin din partea bãncii centrale, creditor de ultimã instanþã (Împotriva mijloacelor fiduciare, Degenerarea banilor ºi a creditului). (Credem cã e limpede de ce-ºi permite aceastã bancã acest rol: graþie privilegiului de a fi producãtor discreþionar de monedã). Statul a infantilizat pãrþi ale societãþii, smulgând deciziile investiþionale din mâinile consumatorilor ºi a antreprenorilor privaþi atenþi la dorinþele acestora, într-o serie de alte sectoare economice: transporturi (aerian, urban, feroviar), agriculturã (Politica Agricolã Comunitarã, de pildã; dar ºi programele americane de susþinene a fermierilor), energie, etc. Chiar atunci când deciziile investiþionale pomenite nu sunt smulse direct, prin naþionalizarea sectoarelor cu pricina, intervenþia e prezentã prin standarde (ca-n cazul Pieþei Unice Europene ºi problemei armonizãrii; în problema mediului) sau reglementãri (vezi cazurile porcul, mãgarul sau viþa de vie ne-nobilã, concurenþa etc.) Membrii societãþii nu sunt „competenþi” nici în ceea ce priveºte asigurarea propriilor bãtrâneþi. Nici familia, nici prietenii, nici Biserica ºi nicidecum eventualele asigurãri private n-ar fi în stare, în viziunea etatistã, sã asigure prosperitatea în aceastã perioadã a vieþii. De asemenea serviciile medicale: ºi ele par predestinate a fi prilej de împotmolire pentru iniþiativa privatã. Curios cum, în general, noi oamenii simpli (consumatori ºi antreprenori) suntem capabili sã ne gestionãm fãrã probleme necesarul de eugenii sau apã mineralã, de pildã, dar nu ne duce mintea sã fim atenþi ºi cu cele necesare pentru sãnãtate, despre care ºtim toþi „cã-i mai bunã decât toate”. Apoi caritatea. Nici ea n-a scãpat de naþionalizare. Nu mai poate omul fi milostiv pe cont propriu ºi dupã mãsura virtuþii ºi puterilor date lui de Dumnezeu, ci trebuie sã participe cu forþa la sistemul socialist (ºi falimentar) de aºa-zisã caritate al asigurãrilor sociale – la diversele programe asistenþiale (ºomaj, ajutoare la întreþinere, cornul ºi laptele etc.). Prima instituþie atacatã de aceastã fagocitare a milei din societate de cãtre stat este Biserica. A devenit ºi ea un departament de stat. Este „sector bugetar”. ªi multe altele. Cãci cu greu aº putea identifica vreo sferã a vieþii sociale în care statul sã nu-ºi fi bãgat nasul. Rostul acestui ocol a fost acela de a puncta „în ce ne bãgãm” atunci când votãm. Numai introducând ºi elementul hãului de sub, are cel care merge pe sârmã peisajul complet al posibilelor consecinþe ale faptelor sale. Iar cele de mai sus n-au fost decât o încercare de a ne înzestra, în vederea discutãrii problemei votului, cu conºtiinþa „hãului” din spatele ideii de vot.    

Pe scurt, despre vot în general

Nu ideea de vot ca atare, indiferent de context, e cea luatã la rost în articolul de faþã. Cãci votul într-un cadru privat este neproblematic. Un club sau o firmã, în care intrarea ºi ieºirea sunt libere, poate propune ca modalitate de adoptare a deciziilor interne procedura votului (cu diferite tipuri de majoritãþi). Cei care aderã la club sau devin acþionari la firmã ºtiu de la bun început în ce intrã. Mai mult, dacã pe parcurs considerã cã obiectivele iniþiale ale respectivei organizaþii au fost „trãdate”, o pot pãrãsi fãrã consecinþe dramatice. Votul din cadrul acestoragregate sociale voluntare nu poartã decât asupra celor care au subscris în mod voluntar la aceastã procedurã. Nimic în neregulã aici. Votul din cadrul sistemului electoral este însã diferit. Agregatul statului naþiune estenon-voluntar. Nu existã opþiunea de a „ieºi” din joc (adicã de a secesiona de unul singur cu persoanã ºi proprietãþi cu tot) în cazul în care acesta oferã numai alternative problematice (cu consecinþe agresive, de încãlcare a drepturilor de proprietate legitime ale unei pãrþi a membrilor societãþii). Existã posibilitatea de alegere (între Bãsescu ºi Nãstase, de pildã) dau nu existã libertate (de a nu fi nevoit sã alegi – sau sã te supui deciziilor pe care cel ales cu echipa sa le vor lua). ªi m-aº bucura nu atât sã pot alege între a muri spânzurat sau a muri împuºcat, ci sã pot sã rãmân în viaþã.

Votul nu constituie agresiune

Oricât am vrea sã tranºãm într-un anume sens problema votului, trebuie spus rãspicat cã votul nu reprezintã, per se, o agresiune. Nu este încãlcatã, cu alte cuvinte, prin simpla participare la un scrutin electoral proprietatea legitimã a nimãnui. Deci n-am putea spune cã cei care aleg soluþia (corectã, în opinia noastrã) de a boicota privat votul sunt îndreptãþiþi la mai mult de atât – adicã la utilizarea forþei pentru a-i împiedica pe cei ce vor sã voteze s-o facã, de pildã. Trebuie înþeles însã faptul cã simpla existenþã a mecanismului electoral aºa cum îl cunoaºtem azi semnaleazã existenþa unor agresiuni, încãlcãri ale libertãþii ºi proprietãþii, persistente: (în plus faþã de mecanismul etatic concret) o lege electoralã de acest tip survine numai ca urmare a monopolului etatic agresiv asupra justiþiei; existenþa unor structuri precum Biroul Electoral Central sau secþiile de votare presupune finanþarea lor prin mãsura de asemenea agresivã a impozitãrii; ce sã mai vorbim de cazul în care existã o lege ce prevede obligativitatea – sub pedeapsa cu amenda – a participãrii la vot. A trece pe la vot ar echivala, însã, cu a te preocupa de dotarea ºi programul sãlii de sport în care s-ar antrena o cunoscutã bandã de tâlhari.

Votul nu este o „datorie”

Nu puþini sunt cei care asociazã ideii de participare la vot caracterul de datorie; de datorie vãzutã în fel ºi chip: cetãþeneascã, legalã, eticã sau moralã. Nulitatea votului ca datorie cetãþeneascã rezultã din însãºi nulitatea noþiunii de cetãþean. Cãci ce înseamnã a fi cetãþean? Înseamnã a fi supusul, subiectul unui aparat etatic agresiv – deci încãlcãtor al principiului minimal al non-agresiunii împotriva proprietãþii ºi persoanei, necesar pentru cooperarea socialã. Iar „datoria de cetãþeneascã de a vota” s-ar asemãna cu „datoria” unei victime a unei tâlhãrii de a-l saluta respectuos pe tâlhar. Votul ca datorie legalã nu existã, slavã Domnului, în România. Dar chiar ºi acolo unde existã prin lege datoria de a vota, lectura corectã a situaþiei ar fi aceea cã avem de-a face cu o lege proastã ce trebuie abolitã deoarece îi sileºte pe cetãþeni sã dea o altã utilizare resurselor rare proprii deþinute în mod legitim: timp (dacã merg la vot de frica repercursiunilor) sau bani (dacã aleg sã nu participe ºi sã achite amenda aferentã stabilitã prin lege). E limpede din cele de mai sus cã votul nu poate fi nici o datorie eticã. A spune cã un individ are un comportament etic echivaleazã cu a afirma cã el nu datoreazã nimãnui nimic; mai precis cã nimeni nu e îndreptãþit sã utilizeze forþa pentru a obþine vreo restituþie („datoria”) de la el. ªi ce datoreazã omul simplu statului? Nimic. Dar confraþilor, semenilor? Poate bani sau alte bunuri ºi servicii; nicidecum votul. Dacã ceva e limpede din capul locului, atunci acest lucru e cã votul nu e nicidecum odatorie moralã. Dimpotrivã, datoria moralã a indivizilor ar fi aceea de a nu participa la vot – procesul penibil de selectare a viitorilor spoliatori – ci de a-l boicota în mod privat. De a nu avea de-a face nici cât negru sub unghie cu cei ce gestioneazã, fãrã zgârcenie, fãrãdelegea. Simpla funcþionare a unui viitor guvern ales se va baza pe prelungirea ºi continuarea spolierii unora dintre semeni. Ce sã caute indivizii cumsecade la alegerea acestui „pluton al jafului” care e guvernul ºi statul în general?

E votul un drept?

Da, este. Dar, întâi de toate nu este unul dat nouã de stat, ci izvorãºte din natura noastrã de persoane umane ºi legitimitatea (deci ºi dreptul de a le comite) acþiunilor noastre care nu sunt direct ºi demonstrabil vãtãmãtoare. ªi, mai important, nu e decât un drept la „nesãbuinþã”; la nesãbuinþa de a comite aceastã „victimless crime” (crimã fãrã victimã) a aflãrii în treabã pe la urne, similarã deciziei de a-l ajuta pe unul ca Stalin sã decidã cu ce fel de funii sã-ºi sugrume deþinuþii politici: de in sau de cânepã. Pãstrând în minte ºi accentuând ideea cã dacã putem vorbi de vot ca de un drept, atunci nu e, de regulã, decât un drept la nesãbuinþã, trebuie totuºi sã admitem posibilitatea – cu totul excepþionalã – a existenþei unui rost pentru mersul la vot. Uneori poate apãrea un candidat cu un veritabil program de reforme menit a apropria considerabil regimul „republican” actual de o ordine a proprietãþii private. Ar putea fi oportun votul atunci. Nu ar lipsi însã problemele ºi acestea n-ar fi mici. De pildã, este credibil candidatul în promisiunile lui? Dacã este credibil, va putea pune în aplicare programul sãu, o datã ajuns în frunte? Dacã are în vedere reforma integralã (instaurarea ordinii proprietãþii private) ºi a ajuns la putere promovând-o, ar fi un caz fericit. Dacã este însã un gradualist (sau, mai rãu, doar un intervenþionist mai moderat) ºi a ajuns la putere fãrã a-ºi expune strategia pe termen lung, douã sunt pericolele, la fel de mari: dacã lucrurile merg prost, direcþia reformei e discreditatã; dacã merg bine, ºi nivelul de trai sporeºte ca urmare a unor reforme parþiale, s-ar putea încetãþeni opinia conform cãreia nu e nevoie de reforme complete ci doar de conducãtori competenþi ºi mãsuri înþelepte ca în cazul nostru. Revenind la o comparaþie utilizatã mai sus, s-ar putea ca cineva sã poatã avea o înrâurire de bun augur (în sensul sabotãrii) asupra sãlii de antrenament a unei bande de tâlhari datoritã metodelor pe care le stãpâneºte de a-i extenua, dopa cu substanþe moleºitoare, convinge (eventual) de caracterul greºit, agresiv ºi imoral al acþiunilor pentru care se pregãtesc ºi pe care le comit sistematic, etc. Cred cã e de la sine înþeles însã de ce plasez situaþia în sfera excepþionalului.

Votul nu e un contract

Sunt mulþi care discutã problema electoralã în termeni contractuali. Cu alte cuvinte între alegãtori ºi aleºi se creeazã o relaþie de tipul mandant-mandatar. Se încheie un soi de „contract social” care face din câºtigãtorii loteriei urnelor „reprezentanþi” legitimi ai populaþiei. Juristul american Lysander Spooner a lãmurit o datã pentru totdeauna cã toate acestea sunt baliverne. Exigenþa juridicã minimã cere ca un contract sã aibã pãrþi clar identificabile, sau obiect. Or, în cazul alegerilor nu se cunosc ambele pãrþi: votanþii nu sunt consemnaþi nicãieri. ªi nu doar cã nu sunt consemnaþi în scris ci chiar voteazã „în secret”. Cine poate demonstra cã l-a votat pe candidatul X? ªi deci cã l-a mandatat? Apoi obiectul, sau obligaþiile ºi drepturile pãrþilor. Totul e în ceaþã. La ce se angajeazã (presupunând cã ar vota trecându-ºi numele pe lista publicã a candidatului cutare) votantul? Dar alesul? E limpede cã ar fi nevoie de anexe stufoase ºi precise la „contractul electoral”. Papagalicirea limbajului juridic în descrierea fenomenului electoral devine manifestã o datã ce e luatã în calcul relaþia candidat X (învingãtor) – votanþii candidaþilor Y, Z…(pierzãtori). Numai printr-un contorsionism mental l-am putea numi pe primul „reprezentant” al ultimilor. Ce sã mai vorbim de cei care n-au participat la vot! Sau de cei fãrã drept de vot! De asemenea, societatea modernã care pretinde a þine toleranþa ºi nediscriminarea la rangul de valori supreme este intolerantã ºi discriminatorie în chiar procesul electoral al votului democratic pe care îl impune, într-un fel sau altul, generaþiilor care ajung succesiv la „vârsta legalã”. Elementul de discriminare apare între cei care au „înfiinþat” mecanismul votului ºi care-au avut un cuvând de spus în privinþa lui, ºi cei care îl aplicã ulterior ºi care nu mai au de ales. Murray Rothbard a lãmurit ºi faptul cã simpla promisiune nu constituie un contract. ªi asta pentru cã omul nu îºi poate înstrãina la un moment dat voinþa prevenindu-o a se rãzgândi pe perioada „derulãrii contractului”. (Acest fapt ar echivala cu o sclavie temporarã). Pentru a depãºi aceastã dificultate s-ar impune o clauzã penalãcare, nedând dreptul la elemente inalienabile precum voinþa, ar îndreptãþi totuºi o parte la contract la plata unei anumite despãgubiri în cazul în care partenerul nu presteazã un anumit serviciu sau o anumitã activitate. Introducând în discuþie promisiunile electorale ale candidaþilor, ce statut au ele? De simple promisiuni, evident. ªi deci proclamarea lor nu echivaleazã, în absenþa unei clauze penale ºi a unui mecanism de punere în execuþie a acesteia, cu asumarea vreunei obligaþii. ªi ar fi ridicol sã numim „posibilitatea retalierii la vot peste patru ani” drept „clauzã penalã”. Ar fi ca ºi cum am considera neproblematicã relaþia cu un partener care a devenit violent ºi ne administreazã câte o bãtaie zilnicã, în virtutea faptului cã în termen de ºase luni avem posibilitatea de a încheia relaþiile contractuale cu el. În concluzie, votul este orice altceva decât un contract.

Încheiere

N-a fost în intenþia articolului de faþã sã analizeze comparativ seturile de promisiuni sentenþios denumite „programe” ale diverselor formaþiuni politice, cel puþin din douã motive: nu avem de-a face decât cu versiuni de intervenþionism (un fel de „socialism spãlãcit”) sau, mai pompos, „social-democraþie”; orice putere viitoare va avea de ascultat (mai mult sau mai puþin selectiv, dupã puteri) comandamentele Uniunii Europene, în vederea integrãrii. Nu s-ar putea spune, prin urmare cã ar fi ceva de ales. Chiar dacã lucrurile n-ar sta aºa, tot am avea toate motivele sã stãm acasã. Singura cale eficientã ºi onorabilã de raportare la problema votului rãmâne boicotul privat: neparticiparea la vot. Prea puþine se câºtigã participând, ºi prea multe se pierd în acelaºi timp. ªi de-ar fi vorba numai de legitimitatea pe care participarea masivã la vot o conferã procesului ca atare, ºi tot ar fi prea mult cedat statului. Pânã la urmã soluþia problemei votului în contextul actual a dat-o Steinhardt atunci când a spus cã atitudinea creºtinului faþã de Satana trebuie sã fie de aºa naturã încât, chiar dacã lucrul pe care acesta îl cere este aparent inofensiv sau chiar benefic (el vorbea de semnarea unei declaraþii comune cum cã Dumnezeu existã), nu trebuie sã-i fie acordat. Nici un compromis. ]]>