Ei sunt aici !

Ei sunt aici ! Dar nu în forma și pentru scopurile pe care ni le imaginãm noi. Teoriile conspirației abundã în presupuneri, una mai fantezistã ca alta, despre ce fac ei aici: sunt aici sã ne salveze, de noi, de prostia noastrã, sau sunt cei ce formeazã guverne mondiale din umbrã, vânãtori de oameni, experimente genetice, exploatarea secretã a resurselor planetei, extragerea din oameni a unei substanțe vitale necesare pentru revigorarea unei, sau unor rase extraterestre decrepite, ce trag sã moarã. Ei bine, ultima presupunere enumeratã se apropie cumva de adevãr, însã nu cum ne-am imagina noi. Universul – Galaxia noastrã a dat naștere, precum un copac în rod, unui fluviu întreg de civilizații de ființe dotate cu conștiințã și rațiune. Cine poate numãra picãturile dintr-un fluviu ? În vreme ce el curge prin timp, are loc un fenomen osmotic între picãturi, se resorb, se anihileazã una pe alta sau se unesc în largi puhoaie. La fel și civilizațiile, rasele și speciile inteligente din Galaxie, framãtã prin negura timpului ca o spiralã ascendentã de pulberi aurii, sclipind efemer preț de o clipã sau mai mult în drumul lor spre Veșnicie. Însã Cunoașterea, precum un liant tainic ce leagã toate punctele dintr-un spațiu, se transmitea fluid de la o rasã la alta, explodând în dezvoltarea speciilor, precum izbucnește cãtre soare mugurul plin de sevã, alchimizat în floare. Însã, în vreme ce Cunoașterea crește precum o lianã, încolãcindu-se în jurul Galaxiei, insinuându-și rãmurelele, frunzulițele, mugurașii, în orice locșor rãmas neexplorat, Creativitatea scade proporțional și dureros, ducând la o ”uscare” spiritualã a speciei atinse de ”maladia” Cunoașterii. Eoni de-a rândul, Consiliul Galactic al Speciilor Inteligente au dezbãtut problema, încercând sã-i gãseascã înțelesul și soluția. Se pãrea cã, fiind confruntate cu scãderea drasticã a forței creatoare, civilizațiile respective, plafonate în acest fel, au cãutat cu disperare în exterior, în Galaxie, soluția pentru a merge mai departe, pentru a supraviețui. Alții dimpotrivã, erau adepții teoriei cã scãderea creativitãții unei specii era un fenomen natural, prin care Universul, în Înțelepciunea Sa – limita dezvoltarea tehnologicã a civilizațiilor în curs de înflorire, frânând astfel expansiunea prea bruscã și prea rapidã a celor ce ar fi putut pune în pericol echilibrul Sistemului. Indiferent care ar fi adevãrul, cei mai de vârf exponenți ai unor civilizații ajunse la apogeul lor, exploreazã imensitatea Galaxiei în cãutare de civilizații noi, virgine, necontaminate de curentul de Cunoaștere galacticã – prin contactul cu alte civilizații exterioare lor. Este o cursã nebuneascã, o întrecere cu însãși natura Universului. Însã, uneori, ei câștigã. CUM ESTE ȘI ÎN CAZUL NOSTRU ! De câte ori nu s-au chinuit cum sã ne facã sã credem cã suntem singuri în Univers, cã noi suntem Unicii, încununarea Creației, unicii exponenți ai unui club inexistent al Speciilor dotate cu rațiune ! Totul numai pentru a ne ține izolați, în puritatea noastrã originarã, departe de contaminarea artificialã a copleșitorului bagaj de cunoștințe acumulate de inteligența reunitã a speciilor avansate. Pentru cã numai în aceastã stare de puritate Creativitatea se putea manifesta neângrãditã. Noi suntem pentru ei precum o micã oazã de vegetație clocotind de viațã, luxuriantã și originalã în explozia ei, în mijlocul unei imenstãți deșertice, aride, populat de plante pipernicite, unde nici mãcar cel mai rãsãrit scaiete nu se poate compara cu cel mai umil copãcel din oazã. Și-atunci vin tiptil, pe nesimțite, ca niște hoți ce se simt vinovați de necesitatea lor de a fura. Se insinueazã la expozițiile de picturã; umplu sãlile de concerte, bãlesc la expozițiile gastronomice, stau la cozi sã ne cumpere cãrțile, cad în extaz în fața capodoperelor noastre încercând fãrã succes sã se contamineze de Geniu, sã ducã cu ei, acasã, mãcar o fãrâmã din Creativitatea noastrã. Și atunci, precum un grãdinar grijuliu, care încearcã prin metode artificiale, sã prelungeascã cât mai mult perioada fecundã a plantei, la fel și ei ne încetinesc cât pot dezvoltarea tehnologicã, dorința adânc sãditã în noi, de expansiune, spre noi orizonturi ale cunoașterii. Și astfel, miturile urbane capãtã sens. Întâlnirea de gradul 3 dintre baciul vrâncean ce cânta la fluier, lângã oi, pe pajiște, și omulețul verde, ascuns dupã costișa dealului, nu era altceva decât devoalarea accidentalã a unui omuleț verde, copleșit de trilurile zglobii și proaspete ca apa de izvor, ale fluierului ciobanului. Oamenii în negru, care fac sã disparã martorii incomozi își reveleazã acum pe deplin misiunea. Sunt emisarii LOR: ei blocheazã accesul la orice tehnologie care ne poate pune în legãturã cu ceilalți. Guvernele noastre ? Da, colaboreazã cu ei, dar pentru a ne ține mai departe, cât mai milt timp posibil, în bezna minții, in inocența primitivismului nostru original. Evident, finalul este inevitabil. La fel cum nu poți ține un copil din creștere, la fel și rasa umanã va depãși aceste bariere nevãzute și își va pierde farmecul și inocența… și se va usca – dupã chipul și asemãnarea tuturor celorlalți triști membrii ai Inteligenței Galactice Cocoșãtoare. Așa cã îmi pun un ceai și mai pun sã sursure un pic din Hebridele lui Mendelsson, în așteptarea Sfârșitului Copilãriei rasei noastre. ]]>