SCRISOARE DESCHISÃ
Domnului Traian Bãsescu, preºedintele României,
Domnului g-ral (r.) Gabriel Oprea, ministrul Apãrãrii Naþionale,
Domnului Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei
În ziua de 30 august a.c., s-au împlinit 71 de ani de la aºa-zisul „Arbitraj de la Viena“, care este cunoscut în istoriografia românã sub denumirea care-i dezvãluie adevãrata sa esenþã: odiosul Diktat de la Viena. Din pãcate, acest oribil fapt istoric a trecut nesemnalat de nici un mijloc de comunicare în masã. Toate mass media au fost axate, în preajma zilei de 30 august, pe difuzarea ºi comentarea unor ºtiri derizorii sau „mondene“, de can-can: cutãrica a fost declaratã moartã, nunta lui cutare a fost mai scumpã decât a nepotului reginei Angliei, premierul Emil Boc cel mic ºi major a bãgat un gol în poarta apãratã de un minor etc. Numai „ºtiri“ una ºi una!Preliminariile Dictatului de la Viena
Hitler, încurcat de rezistenþa Angliei, cãuta sã-ºi asigure liniºtea în S-E Europei ºi, în acest scop, a propus României, Bulgariei ºi Ungariei sã înceapã tratative pentru soluþionarea paºnicã a diferendelor dintre ele. Poziþia României. În 26 ºi 27 iulie 1940 – la nici douã sãptãmîni dupã rãpirea Basarabiei de cãtre sovietici –, premierul Ion Gigurtu ºi ministrul de Externe Mihail Manoilescu (din noul guvern, instalat la 4 iulie, tocmai din cauza cedãrii Basarabiei!) i-au fãcut o vizitã lui Adolf Hitler ºi lui Benito Mussolini, pentru a le expune poziþia þãrii în litigiile cu cei doi vecini agresivi, despre care, în scrisoarea sa cãtre Führer, din 26 iulie 1940, Carol al II-lea afirma cã, „în numãr ºi ca putere, ne sunt inferiori“ (cf. Mihail Manoilescu, DICTATUL DE LA VIENA. Memorii iulie-august 1940. Editura Enciclopedicã, Bucureºti, 1991, pag. 79). Teza pe care avea sã o susþinã România pentru rezolvarea rezonabilã ºi definitivã a litigiilor era „bazatã pe principiul etnic ºi tinzînd la omogenizarea etnicã a României dupã formula: nici un român în Ungaria, nici un ungur la noi“ (idem, pag. 126-127). Mijlocul de realizare era schimbul de populaþie ºi, în subsidiar, dacã era nevoie, rectificarea graniþei de Vest, prin cedarea unui teritoriu necesar ungurilor rurali strãmutaþi în Ungaria, dar doar dupã scãderea din acest total a teritoriului necesar românilor rurali aduºi din Ungaria. Poziþia României era susþinutã cu documente statistice, politice ºi cu 12 hãrþi: ºase germane, patru ungureºti, una italianã ºi una româneascã. Toate aceste hãrþi zãcuserã 20 de ani în arhiva Ministerului de Externe ºi, de aceea, M. Manoilescu avea motive sã îºi manifeste furia pentru cã ele nu fuseserã folosite absolut deloc în propaganda noastrã de miniºþrii respectivi de Externe ºi de diplomaþii români care primeau salarii mai mari decît cei ai Angliei ºi S.U.A. (idem, pag. 114-115 ºi urm). Hitler ºi Mussolini au fost vizibil impresionaþi de hãrþi ºi de argumentele oficialilor români. M. Manoilescu precizeazã: „Atunci cînd noi am vorbit de necesitatea unei apãsãri a germanilor asupra ungurilor în timpul viitoarelor tratative, Hitler a declarat, în legãturã cu aceasta, dar fãrã ca nimeni sã fi fãcut cea mai micã aluzie la un arbitraj, cã el nu vrea sã se amestece în litigiu pe calea nici unei intervenþii, nici pe aceea a unui arbitraj, fiindcã a mai fãcut o datã un arbitraj (între unguri ºi slovaci) ºi a reuºit sã nemulþumeascã amîndouã pãrþile. Concluziile întrevederii de la Berchtesgaden sunt, dar, precise: 1. Noi urma sã tratãm cu ungurii ºi bulgarii liberi, nesiliþi ºi fãrã nici o intervenþie germanã, nici în favoarea, nici în defavoarea noastrã. 2. Aceste tratative nu erau legate de nici un termen de încheiere. 3. Baza tratativelor era schimbul de populaþie, cu scopul de a se ajunge la o soluþie în care nici un ungur sã nu rãmînã sub români ºi nici un român sub unguri“ (idem, pag. 118). Führer-ul declara, în mod direct sau prin intermediul lacheilor sãi, precum Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureºti, cã propunerea României „este dreptatea însãºi“ – die Gerechtigkeist selbst – (idem, pag. 163), cã mai mult nu poate pretinde nimeni de la România, cã „Bárdossy degeaba sare ºi þipã ca un isteric pe la Legaþia germanã…, ungurii ar trebui sã înþeleagã cã propunerea noastrã nu este o nãscocire româneascã, ci însãºi teza Führer-ului ºi a Germaniei pentru noua aºezare a Europei“ (cf. Valer Pop, Bãtãlia pentru Ardeal, în Arhiva M.A.E., fond Conferinþa Pãcii, 1946, vol. 101, f. 293, apud A. Simion, op. cit., pag. 280-281). Dar, în perfidia sa, Hitler avea sã-ºi schimbe atitudinea cu 180 de grade dupã nici o lunã de zile.
Poziþia Ungariei. Sprijinitã ocult de U.R.S.S., de Joachim von Ribbentrop, de Italia, Anglia º.a., Ungaria ameninþa cu rãzboiul spre a cuceri întreaga Transilvanie. Grigore Gafencu relevã cã, „la urma urmei, noi puteam risca un rãzboi împotriva ungurilor ºi bulgarilor, pe care i-am fi bãtut dacã am fi fost lãsaþi în pace de U.R.S.S.Astfel se limpezeºte foarte bine politica noastrã. România era ameninþatã sã fie împãrþitã de Ungaria, Bulgaria, U.R.S.S. ºi chiar de Iugoslavia. În aceste primejdiisingura primejdie mortalã o reprezintã o acþiune împotriva noastrã din partea U.R.S.S.“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 98). Ungaria voia – cum susþinea de 20 de ani – abrogarea Tratatului de la Trianon ºi, ca atare, nici nu voia sã audã de schimbul de populaþie. Încurajatã de cele douã state totalitare, Ungaria voia, ca soluþie minimalã, mãcar jumãtate din Transilvania!
András Hory, conducãtorul delegaþiei Ungariei la tratativele de la Turnu Severin, premergãtoare Diktatului, a reluat ideile din Aide-Mémoire-ul Ungariei din 16 august 1940 ºi, în 19 august, a acuzat guvernul român cã „persistã sã menþinã faþã de Ungaria o discriminare“ ºi cã doreºte „sã pãstreze sub dominaþia sa vaste teritorii transilvãnene, de exemplu, regiunea secuilor, a cãrei populaþie este exclusiv ungureascã“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 159; vezi ºi A. Simion, op. cit., pag. 275 – subl. ns., V.I.Z.). Dacã este „exclusiv ungureascã“, unde mai sunt secuii?!
Revenind, în Aide-Mémoire-ul din 22 august 1940, prezentat, în 24 august, delegaþiei României la Turnu Severin, Ungaria preciza în mod expres ºi categoric, fiind sigurã de proptelele sale germane ºi sovietice: „Pentru a evita orice confuzie ºi orice echivoc pentru viitor, guvernul ungar declarã solemn cã nu vrea ºi nu poate niciodatã ºi sub nici o condiþie sã facã sã emigreze pe secui de pe pãmîntul lor (M. Manoilescu, op. cit., pag. 160 – subl. ns., V.I.Z. ). Prin aºa-zisa „discriminare“ Ungaria relua tema cã România trebuie sã îi dea Ungariei toatã Transilvania, de vreme ce, cu ºase sãptãmîni mai înainte, îi cedasem Uniunii Sovietice toatã Basarabia! Adicã Ungaria se considera nici mai mult nici mai puþin decît egalã cu U.R.S.S.! Adevãrul este cã escaladarea ºantajãrii Germaniei de cãtre Ungaria cu declararea rãzboiului dacã România nu îi dã Transilvania s-a fãcut dupã rãpirea Basarabiei de cãtre U.R.S.S. – cãci se crease un precedent, bazat pe pactul Ribbentrop-Molotov! Deci, impertinenþa hungaristã avea o bazã realã: U.R.S.S. sprijinea Ungaria în pretenþiile sale ca sã irite – „sub drapel strãin“ – Germania, fapt de care se temea ºi Germania, cãci agresiunea iminentã a U.R.S.S. în România ar fi lipsit-o de petrolul nostru. Cît despre problema secuilor, M. Manoilescu relevã cã, „prin schimbul de populaþie, ar fi ºi pentru noi unele foloase, cãci nu este puþin lucru sã scãpãm de secuimea înfiptã ca un cui în inima þãrii“ (idem, pag. 170 – subl. ns., V.I.Z.). Acum, aceiaºi secui, care nu mai existã de peste douã secole, ne creeazã aceleaºi prejudicii.
Dictatul de la Viena: revanºard ºi revizionist
Dar este necesar sã reamintim – cel puþin o datã pe an – cã acest „arbitraj“ a fost un act politiceminamente criminal. Conform dreptului internaþional – în vigoare atunci, ca ºi acum –, pentru ca un arbitraj sã fie valid juridic, moral ºi politic, trebuie sã fie îndeplinite câteva condiþii minimale: 1) statele între care existã anumite litigii au dreptul sã îºi aleagã ele însele arbitrii; 2) statele-arbitri trebuie sã fi atestat moralitatea politicã ºi rectitudinea juridicã în virtutea cãrora a apãrut, sui generis, certitudinea cã sunt imparþiale ºi vor formula o decizie corectã; 3) statele cu litigii trebuie sã facã o cerere de arbitraj; 4) se redacteazã un act de compromis între litiganþi, care se prezintã arbitrilor; 5) fiecare stat care cerere arbitrajul are dreptul sã îºi susþinã, public, documentat, punctul de vedere în faþa arbitrilor; 6) textul arbitrajului se prezintã, simultan ºi împreunã, litiganþilor (cf. idem, pag. 289). Aºa cum se ºtie, nici unul dintre aceste aspecte nu a fost îndeplinit. România nu a formulat, în mod oficial, nici o cerere de arbitraj, ci a fost împotriva unei asemenea modalitãþi de soluþionare a litigiilor – aspect relevat expres de cãtre Carol al II-lea în scrisoarea cãtre Führer, din 26 iulie 1940 (idem, pag. 82; vezi ºi pag. 128, 184-186 etc.) În timpul vizitelor lui Ion Gigurtu ºi Mihail Manoilescu la Hitler ºi la Mussolini, aceºtia din urmã au refuzat ideea unui arbitraj. Mai mult, subliniazã M. Manoilescu, „fereala italienilor, ca ºi a germanilor, de a se amesteca direct în tratative era atît de mare, încît nu admiteau nici aparenþa unei intervenþii ºi se pãzeau de ideea unui arbitraj ca de cea mai neplãcutã eventualitate pentru ei. Meritã subliniat acest fapt pentru a marca schimbarea intervenitã mai tîrziu în aceastã atitudine“ (idem, pag. 122). Nici Ungaria nu a fãcut cerere de arbitraj, mai ales cã ea era ferm pornitã sã declare rãzboi României, pentru a-ºi realiza pretenþiile teritoriale, „dar în faþa acesteia [a Ungariei] se afla hotãrîtul veto german“ (Juhász Gyula, A Teleki-kormány külpolitikája, 1939-1941, pag. 183,apud A. Simion, DICTATUL DE LA VIENA. Ed. a II-a, revãzutã ºi adãugitã. Editura Albatros, Bucureºti, 1996, pag. 287, 311 etc.). Ungaria ameninþa continuu cu declanºarea acestui rãzboi, mai ales cã era încurajatã, în revendicarea pretenþiilor sale, de U.R.S.S. ºi, ulterior, fireºte, de Germania (M. Manoilescu, op. cit., pag. 55, 85, 88, 96-97, 100 etc.). Adolf Hitler s-a autoimpus ca „arbitru“, asociindu-ºi-l pe Benito Mussolini, care, de altfel, manifesta o deplinã slugãrnicie faþã de el (idem, pag. 126). Deºi cunoºtea faptul cã Ungaria nu are nici un drept asupra Transilvaniei, Führer-ul s-a folosit de Transilvania ca de un veritabil mãr al discordiei pentru a menþine ºi chiar a spori animozitatea dintre cele douã þãri, în baza strãvechiului adagiu politic, Divide et impera (cf. A. Simion, op. cit., pag. 313-314, 327-328 etc.)! Documentele „arbitrajului“ – textul ºi harta – au fost redactate de Hitler ºi acesta a impus României acceptarea „arbitrajului“ înainte de a-i face cunoscut lui Carol al II-lea conþinutul respectivelor documente! În caz de neacceptare, Hitler a ameninþat România cu „nimicirea“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 71, 198), dispariþia ei ca stat ºi naþiune: prin invadarea þãrii – împreunã cu Ungaria – pentru ocuparea Transilvaniei; urmând ca din Sud sã intervinã militar Bulgaria, pe care o încurajase sã revendice Cadrilaterul, iar din Est sã invadeze U.R.S.S., care, deja, între 26 iunie-4 iulie 1940, deci cu doar douã luni mai înainte, ne rãpise Basarabia, Nordul Bucovinei ºi Þinutul Herþa. Deci, România ar fi avut de luptat pe trei fronturi. Or, la 7 iulie 1940, ºeful Statului Major, generalul Florian Þenescu, îi declarase categoric lui M. Manoilescu cã „este inimaginabilã o luptã a noastrã pe trei fronturi ºi cã politica noastrã externã trebuie sã facã orice pentru a evita o asemenea luptã“ (idem, pag. 35, vezi. ºi pag. 142, 169 etc.). Ba, se întrevedea chiar riscul luptei pe patru fronturi, întrucît Iugoslavia menþinea ºi ea trupe la graniþa noastrã, iar în alte ocazii obstrucþiona acþiunile diplomaþilor români (idem, pag. 70, 98).
Mihail Manoilescu, când a vãzut harta impusã prin Diktat, a leºinat! În mod just, Mihail Manoilescu, silit sã semneze „Arbitrajul“, l-a caracterizat ca fiind „o scenã dintr-un film de groazã din lumea bandiþilor la drumul mare“ (idem, pag. 289).
Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 – cu un an ºi o sãptãmînã înainte de Diktatul de la Viena –, era, în esenþã, reeditarea Tratatului de la Brest-Litovsk – pe care-l putem supranumi pactul Hoffmann-Troþki –, încheiat, la 3 martie 1918, tot între Germania ºi U.R.S.S. «„Pacea“ de la Brest nu este îndreptatã numai împotriva intereselor naþionale ale Rusiei; ea este îndreptatã ºi împotriva Germaniei. În sensul ºi în spiritului ei, „pacea“ de la Brest este o prefigurare a pactului Ribbentrop-Molotov. Calculul lui Lenin din 1918 ºi calculul lui Stalin din 1939 sunt aceleaºi: lasã Germania sã nãvãleascã asupra Apusului, las-o sã se epuizeze. Cãci cu aceastã ocazie se vor epuiza ºi aliaþii occidentali, pînã la ultima suflare. Cu orice preþ vom ajuta Germania sã se epuizeze, apoi…» (Viktor Suvorov, SPÃRGÃTORUL DE GHEAÞà – Cine a declanºat al doilea rãzboi mondial?, Ed. Polirom, Iaºi, 1995, pag. 16). Din pãcate pentru Hitler, iniþial el nu a înþeles cã, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Stalin l-a pãcãlit: i-a dat mînã liberã, i-a dat ºi resurse vaste ca sã distrugã democraþiile occidentale din Vestul Europei, sã-ºi atragã eticheta de declanºator al celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial, de criminal de rãzboi, de cotropitor al Europei etc., iar Stalin avea sã aparã în chip de „eliberator al popoarelor de sub jugul fascist“! Stalin îºi planificase începerea rãzboiului contra Germaniei la 6 iulie 1941.
Totuºi, nici Hitler nu era prost ºi ºi-a dat seama de pãcãlealã. De aceea, cu douã sãptãmîni înainte, la 22 iunie 1941, avea sã înceapã agresiunea contra U.R.S.S. Dar, pînã atunci voia pacea în Balcani, ca sã-ºi menþinã controlul asupra economiei României ºi, în special, a petrolului ei. De aceea, a impus Diktatul de la Viena, pe care-l putem numi, cu îndreptãþire, ºi Diktatul de la Hiena.
Diktatul de la Viena – consecinþã a conciliatorismului franco-englez
Reamintim, Franþa conciliatoristã, dupã ce dormitase în spatele „inexpugnabilei“ Linii Maginot – care îi secãtuise inutil bugetul apãrãrii, avînd ca efect major moliciunea Armatei Franceze, din cauza slabei instruiri ºi a insuficientei dotãri cu tehnicã militarã modernã –, capitulase, deja, dupã cîteva sãptãmâni de lupte, precedate de „rãzboiul ciudat“. Anglia, la fel de conciliatoristã (cf. Martin Gilbert, Richard Gott, CONCILIATORII. Editura Politicã, Bucureºti, 1966), sufocatã de blocada maritimã realizatã de Flota germanã (în special de submarine), era în pragul invadãrii de cãtre Germania ºi mai exista doar graþie luptei eroice a Aviaþiei britanice (sprijinitã tehnic de S.U.A.), care avea sã învingã, totuºi, în Bãtãlia Angliei! Paradoxal, chiar Anglia, „aliata“ României care-i dãduse „garanþii“, îºi exprima mirarea – prin cuvintele unui diplomat englez – cã „Ungaria nu atacã România (M. Manoilescu, op. cit., pag. 90). Dar nu era surprinzãtoare atitudinea Perfidului Albion, ci în deplin consens cu conciliatorismul sãu, cãci, în 1935, „242 deputaþi englezi semnaserã o moþiune prin care cereau revizuirea tratatelor de pace în favoarea Ungariei ºi împotriva noastrã“ (idem, pag. 90, 113). De fapt, tocmai acest celebru succes al Aviaþiei britanice a determinat schimbarea strategiei hitleriste: pierzînd bãtãlia aerianã ºi nemaiputînd debarca trupele pe pãmînt englez, blitz krieg-ul a fost pierdut ºi el, devenind, în perspectivã, „un rãzboi de uzurã ºi de lungã duratã“ (V. Suvorov,op. cit., pag. 42). În acest caz, pentru a continua rãzboiul contra Imperiului Britanic ºi al aliaþilor lui prezenþi ºi viitori, Hitler avea nevoie de noi resurse ºi rezerve materiale ºi umane – de petrol, îndeosebi, dar ºi de sclavi în lagãrele de concentrare! Din acest motiv, în decembrie 1940, a decis sã dea prioritate Planului Barbarossa: pregãtirea pentru atacarea, tot printr-un blitz krieg, a U.R.S.S. cu proxima ocazie favorabilã. Dar aceastã ocazie nu venise, Germania nu era pregãtitã sã atace U.R.S.S., ci, dimpotrivã, era interesatã sã prelungeascã multã vreme „prietenia“ parafatã prin Pactul Ribbentrop-Molotov, pentru a folosi resursele materiale ale U.R.S.S., mai ales petrolul din Caucaz ºi din România, împotriva Angliei! Tocmai din acest motiv Führer-ul voia sã impunã Diktatul, prin care obþinea mai multe avantaje strategice: 1) menþinerea pãcii în aceastã zonã, pe care putea sã o exploateze „paºnic“; 2) nu ar mai fi avut nevoie sã aducã aici armatele de care avea nevoie în Vest; 3) evita „un rãzboi cu Rusia în mod prematur, adicã înainte de a fi relativ degajat pe frontul de Vest ºi înainte de a-ºi fi fãcut pregãtirile necesare în Est“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 282-283); ºi 4), cel mai important, evita rãzboiul simultan pe douã fronturi – un principiu elementar de strategie militarã, care nu trebuia încãlcat. De fapt, imediat dupã începerea rãzboiului contra Poloniei, la 1 septembrie 1939, Hitler a început ºi rãzboiul contra Franþei, deci, încãlcase principiul strategic enunþat mai sus – ceea ce însemna, pentru cei avizaþi, sinuciderea lui Hitler ºi a Germaniei (V. Suvorov, op. cit., pag. 42, 45)!
Totodatã, întrucît Ungaria fãcuse parte din Imperiul Austro-ungar ºi, deci, era în zona de influenþã germanã, apoi, fapt important, Ungaria fusese aliata Germaniei în Primul Rãzboi Mondial, conducerea Germaniei naziste avînd convingerea cã Ungaria a fost nedreptãþitã prin Tratatul de la Trianon. Din aceste cauze susþinea Ungaria în pretenþiile sale revizioniste. De altfel, însãºi Germania se considera nedreptãþitã de Tratatul de la Versailles ºi voia revizuirea acestuia – revizuire care a constituit sãmînþa celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial. De aceea, fiind în consens cu fosta sa aliatã, Germania se baza pe Ungaria ca pe o actualã aliatã sigurã, spre deosebire de România, care-i fusese inamicã în Primul Rãzboi Mondial, care o bãtuse mãr la Mãrãºeºti, Mãrãºti ºi Oituz – înfrîngeri care nu puteau fi uitate! – ºi care, pînã de curînd, se bazase pe garanþiile de securitate date de fostele ºi actualele inamice ale Germaniei, Anglia ºi Franþa (chiar dacã aceste garanþii nu fuseserã aplicate în cazul recentei agresiuni a U.R.S.S., în cazul rãpirii Basarabiei!)! În mod evident, Germania ºtia cã România îi cãuta apropierea numai fiindcã nu avea încotro, fiindcã rãmãsese singurã ºi izolatã!
Salvarea þãrii ºi prãbuºirea regimului carlist
În acest context european, dominat de armatele celui de-Al Treilea Reich ºi de ameninþãrile U.R.S.S., simultane ºi conjugate cu ale Germaniei, concretizate în producerea frecventã de cãtre Rusia sovieticã a incidentelor la graniþe – rezultate, adesea, cu uciderea unor militari ºi civili numai dintre români (cf. A. Simion, op. cit., pag. 344-345, 347-348 etc.) –, România a fost nevoitã sã accepte Diktatul de la Viena. Acesta, în ciuda sacrificiilor care se prefigurau din cauza lui, avea anumite pãrþi pozitive: 1) înlãtura spectrul rãzboiului pe trei (sau chiar patru) fronturi, dintre care cel mai grav cu colosul de la Rãsãrit; în consecinþã, 2) înlãtura prãbuºirea ºi dispariþia inevitabilã a României ca stat; 3) evita distrugerea naþiunii, a cãrei parte viguroasã ºi validã de luptã ar fi fost nimicitã în rãzboi, iar, dupã înfrîngerea implacabilã, partea rãmasã ar fi fost împrãºtiatã în lagãrele concentraþionare ale Germaniei ºi ale U.R.S.S., aºa cum începuse sã se întîmple cu populaþia Basarabiei ºi a Poloniei; ºi 4), în perspectivã, oferea rãgazul pregãtirii Armatei pentru rãzboiul de apãrare, mai ales în privinþa înzestrãrii ei cu armament modern, fiindcã regimul carlist, în pofida propagandei gãlãgioase, nu fãcuse decît afaceri veroase sub pretextul cã doteazã Armata (escrocheria Skoda este antologicã în istoria corupþiei dictaturii carliste). Pentru cã, totuºi, cu toate condiþiile banditeºti în care a fost impus ºi cu toate ciuntirile teritoriale ºi urmãrile tragice provocate, îndeosebi pentru ardeleni, acceptarea Diktatului ne-a lãsat „stãpîni pe teritoriul naþional ºi pe armata noastrã, care singure ne-au fãcut interesanþi ºi preþuiþi în toate împrejurãrile“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 281). E-adevãrat, România nu a recunoscut juridic ºi politic Diktatul, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat de facto. „Consiliul de Coroanã, examinînd toate posibilitãþile, a ajuns la singura încheiere mai favorabilã, adicã la acceptarea arbitrajului Axei, România gãsindu-se, în acest moment, absolut între duºmani. Întregul sistem pe care se baza politica externã a democraþiei s-a prãbuºit în întreaga Europã“ (A. Simion, op. cit., pag. 374). Consecinþa imediatã a fost aducerea, la conducerea României, de cãtre regele Carol al II-lea, a generalului Ion Antonescu, pe care tot Carol al II-lea îl þinuse în arest la Mânãstirea Bistriþa, fiindcã nu putuse sã îl asasineze, cum intenþionase cu puþin timp înainte! A urmat cãderea execrabilului regim carlist, iar generalul Ion Antonescu l-a silit pe rege sã abdice ºi sã plece din þarã, fiindcã nu i se mai putea asigura securitatea lui ºi camarilei regale.Esenþa revizionistã a Diktatului de la Viena
Este necesar sã subliniem un aspect esenþial al elaborãrii Dictatului de la Viena: caracterul lui revizionist ºi revanºard. În pretenþiile lor adresate lui Hitler, contestînd Tratatul de la Trianon, horthyºtii au pretins cã au nevoie de reocuparea Transilvaniei pentru a-i proteja pe „secuii“ din „Þinutul Secuiesc“! Hitler a trasat graniþa zonei cedatã Ungariei incluzând ºi judeþele respective, dar nu neapãrat pentru a le da satisfacþie revizioniºtilor, ci dintr-un motiv geopolitic strategic: pentru a ajunge la crestele Carpaþilor. Astfel, îºi atingea douã obiective majore: îºi aducea diviziile blindate în vecinãtatea petrolului românesc, de care avea nevoie pentru maºina de rãzboi germanã ºi, totodatã, pentru a fi cît mai aproape de graniþele extinse ale U.R.S.S., cu care tocmai încheiase, la 23 august 1939, tratatul de „prietenie“ numit Pactul Ribbentrop-Molotov – la fel de criminal ca ºi Diktatul lui Hitler-Mussolini!
Dar, în mediile diplomatice ºi ale Serviciilor Secrete, era de mult timp notoriu cã Hitler intenþiona atacarea U.R.S.S. la momentul oportun, în baza sloganului medieval însuºit de nazism Drang nach Osten, prin care Germania voia sã-ºi extindã „spaþiul vital“,Lebensraum, prin cucerirea þãrilor slave din Estul Europei – dupã cum, simultan, ºi Stalin urmãrea, invers, „Marºul spre Vest“, pentru extinderea Revoluþiei Sovietice Socialiste Mondiale. De aceea, Stalin masase, în vara lui 1940, la graniþele estice ale României zeci de divizii în poziþii ofensive – numai în Nordul Bucovinei se aflau 30 de divizii, amplasate în dispozitiv de luptã (cf. A. Simion, op.cit., pag. 345)!
De altfel, cum avea sã dezvãluie, în 1987, Viktor Suvorov, în cartea sa SPÃRGÃTORUL DE GHEAÞÃ, Stalin îºi planificase declanºarea rãzboiul contra Germaniei la 6 iulie 1941 (op. cit.,pag. 287) ºi îºi adusese, de-a lungul frontierei de Vest a U.R.S.S., de la Marea Balticã la Marea Neagrã, zeci de armate, însumînd circa 191 de divizii ºi alte mii de unitãþi independente. În iulie 1940, generalul de armatã K. A. Mereþkov examina frontiera României (idem, pag. 260). Cele mai puternice armate din componenþa Primului ºi celui de-Al Doilea eºalon strategic nu s-au desfãºurat împotriva Germaniei, ci împotriva cîmpurilor petrolifere ale României: Armatele a 9-a ºi a 16-a (idem, pag. 143-145, 150, 154-157, 223, 237, 246-248, 260, 269). «Însã noua „campanie eliberatoare“ a Armatei 9 în România putea sã schimbe întreaga situaþie strategicã din Europa ºi din lume. România este principala sursã de petrol pentru Germania. O loviturã asupra României înseamnã moartea Germaniei, înseamnã oprirea tuturor tancurilor ºi avioanelor, a tuturor maºinilor, vaselor, a industriei ºi transportului. Petrolul este sîngele rãzboiului, iar inima Germaniei, oricît ar pãrea de curios, se afla în România. O loviturã asupra României înseamnã o loviturã direct în inima Germaniei» (idem, pag. 143-144). „La 13 iunie 1941, efectivul Corpului special 9, pînã la ultimul soldat, a primit ghiduri de conversaþie ruso-române“ (idem, pag. 215). Dat fiind relieful complex al României, U.R.S.S. pregãtise contra ei puternice corpuri de armatã de desant aerian (idem, pag. 110-111, 122-124, 130, 133-136, 138). De altfel, „la 26 iunie 1941, Corpul 4 Aviaþie a început bombardarea cîmpurilor petrolifere de la Ploieºti“ (idem, pag. 286).
Faptul cã Hitler avea sã i-o ia înainte cu doar douã sãptãmîni a constituit o tragicã surprizã pentru Stalin. La 1 septembrie 1939, începuse Al Doilea Rãzboi Mondial prin atacarea Poloniei, dupã care, prin blitzkrieg, „Hitler a hãcuit jumãtate din Europa“ – dupã cum se exprimã Viktor Suvorov. Diktatul de la Viena s-a înscris, astfel, în politica expansionistã a Germaniei hitleriste, de subjugare inclusiv a þãrilor din Sud-Estul Europei, România fiind – prin mãrimea ºi poziþia geostrategicã în aceastã zonã – cea mai importantã. Acum, Germania democratã sprijinã Austria ºi Ungaria, refãcându-ºi zona sa apropiatã de influenþã, iar în presa germanã circulã, deja, sintagma „cel de-Al Patrulea Reich“.
Reluarea temelor revizioniste ale Dictatului de la Viena
Acelaºi joc malefic avea sã-l facã ºi U.R.S.S., atît în etapa premergãtoare rãzboiului antisovietic, cît ºi în toatã etapa postbelicã (cf. Larry Watts, FEREªTE-MÃ, DOAMNE, DE PRIETENI!“ Editura RAO, Bucureºti, 2011, passim). Acum, în plinã epocã „post-comunistã“, unele cercuri oculte occidentale agitã problema Transilvaniei – care, chipurile, ar trebui cedatã Ungariei, fiindcã aceasta ar fi fost nedreptãþitã prin Tratatul de la Trianon: adicã aceleaºi idei subterane folosite de Hitler în „argumentarea“ Diktatului de la Viena. În acest fel se exprimase preºedintele Franþei, adulterinul ºi escrocul socialist François Mitterrand, imediat dupã 1990. Iar în 1993, colonelul (rtr.) Trevor Dupuy, unul dintre cunoscuþii analiºti militari ai Armatei S.U.A., cu vechi state de serviciu, a publicat cartea FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints, care conþine capitolul numit „Rãzboi pentru Transilvania“, în care nu mai poate de grija – cui credeþi?! – a… „secuilor“. Iatã cum îi dezinformeazã convingãtor, în acest capitol „Rãzboi pentru Transilvania“, col. (rtr.) – pentru cã exigenþele academice mã împiedicã sã scriu „porcul“ – Trevor Dupuy pe zombii americani: „De asemenea, deºi 96,6 la sutã din populaþia Ungariei este reprezentatã de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani ºi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuþi sub numele de secui – care alcãtuiesc aproximativ 20 la sutã din totalul populaþiei ungare – trãiesc în România. Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectã existenþa unor probleme grave ºi periculoase. Revoluþia care a dus la rãsturnarea dictaturii Nicolae Ceauºescu în România a izbucnit atunci cînd forþele de securitate au ucis un preot maghiar din Timiºoara (sau Temesvar), centru al comunitãþii maghiare din România“ (vedeþi ºi studiul meu, „Transilvania – pretextul destrãmãrii României“, în serial peAlterMedia, al cãrui ultim episod este aici: http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-3_8767.html). Dar Trevor Dupuy-The Pig nu explicã ignoranþilor americani de ce ungurii din România s-ar numi „secui“, mai ales cã ungurii îºi zic „maghiari“. „Unguri“ îºi zic numai în Occident, ca sã parã mai evoluaþi: „Hungary“ sunã mai chick, pe cînd „Magyar“ sunã primitiv. Alte mãgãrii frapante ale acestui Trevor Dupuy-The Pig, dezinformator nesimþit – altfel analist militar cu vreo sutã de cãrþi publicate –, sunt conþinute în fraza „…forþele de securitate au ucis un preot maghiar din Timiºoara (sau Temesvar), centru al comunitãþii maghiare din România“. Numai cã 1) Timiºoara – nu „Temesvar“! – nu este „centru al comunitãþii maghiare din România“ ºi 2) „preotul maghiar din Timiºoara ucis“ nu este altul decît spionul Laszlo Tökes, care, din pãcate, trãieºte bine-mersi ºi, mai grav, este europarlamentar al României, dar, de peste trei decenii, atenteazã la securitatea României! Ca ºi pe vremea lui Hitler, „Rãzboiul pentru Transilvania“ se duce, în scenariul nãscocit de T. Dupuy, între Ungaria ºi România – cu deosebirea cã, deºi Hitler anticipa cã România bãtea oricînd Ungaria dacã nu ar sprijini-o Germania, acum Trevor Dupuy descrie cum cã România ar fi fost bãtutã de Ungaria! E o dorinþã pe care colonelul Trevor Dupuy-The Pig ar vrea sã o vadã împlinitã?! Cu ajutorul cui: al N.A.T.O.?! Ungaria a fost primitã în N.A.T.O. înaintea României, deºi poziþia Ungariei nu avea nici o valorare strategicã: era o insulã izolatã între þãri care nu fãceau parte din N.A.T.O. Atunci, de ce a fost primitã cu prioritate? Evident, doar ca sã joace, în continuare, rolul scandalagiului din cîrciumã, care începe scandalul, dupã care ceilalþi, care pîndesc, încep jaful. ªi îl joacã în continuare, la fel ca înainte de 1940: pretinde teritorii de la Slovacia, de la Ucraina, de la Slovenia etc. Apoi, sã ne amintim cã, recent, la summit-ul de la Lisabona, Vladimir Putin a ameninþat România cu posibila destrãmare, pe motiv cã Ungaria cere Transilvania, iar Bulgaria Dobrogea! Sã-i trimitem ºi lui Vladimir Putin hãrþile pe care M. Manoilescu i le-a prezentat lui Hitler? Oricum, între timp atlasul cu hãrþile respective nu a fost reeditat de Ministerul de Externe, nici mãcar de cãtre Academia Românã. Dupã ’44, hãrþile contraveneau politicii lui Stalin, dupã ’64 contraveneau politicii lui Brejnev (poreclit „mãcelarul Basarabiei“), dupã ’90 contravin politicii Uniunii Europene, poreclitã de V. Bukovsky „Noua U.R.S.S.“ (sic).
Diktatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.
Dupã trãdarea de la 23 august 1944, toate organizaþiile fasciste maghiare au devenit, subit, comuniste ºi s-au unit în Blocul Democrat Maghiar, MADOSZ. Gudurîndu-se pe lîngã Stalin, au reuºit sã înfiinþeze Regiunea Autonomã Maghiarã, în „inima României“, cum relevase M. Manoilescu. Dupã depãºirea regimului „democrat-popular“, grevat de stalinism, internaþionalismul proletar menþinut de neocominterniºtii N.K.D.V.-iºti din U.R.S.S. aciuaþi în România – alde Silviu Brucan, Walter Roman, Leon Tismãneanu, Dionisie Patapievici º.a. –, a menþinut admiterea „minoritãþilor naþionale“, deºi în democraþiile occidentale (Franþa, Germania, Grecia etc.) ele nu sunt recunoscute. Ca atare, urmaºii horthyºtior din MADOSZ ºi-au continuat activitatea pernicioasã în Consiliul Oamenilor Muncii de Naþionalitate Maghiarã (C.O.M.N.M.). Dupã 1990, comuniºtii din C.O.M.N.M. au nãpîrlit, din nou, în Uniunea Democraticã a Maghiarilor din România (U.D.M.R.). Adicã aceiaºi fasciºti, cu alt paravan. U.D.M.R. a iterat – fapt devenit, deja, notoriu – temele revizioniste conþinute în Diktatul de la Viena: pretenþiile hungariste privind „drepturile Ungariei asupra Transilvaniei“, asuprirea de cãtre România a celor 1,9 milioane de moghiori (în care-i cuprinde ºi pe evreii ºi þiganii maghiarofoni ºi maghiarizaþi), problema aºa-zisului Þinut Secuiesc, protejarea culturii ºi limbii secuieºti – care nu mai existã de multã vreme! – ºi alte asemenea idei ºovine, fasciste ºi neorevizioniste. Prin politica „paºilor mãrunþi“, U.D.M.R. cere, imperativ, secesiunea „Þinutului Secuiesc“, ca ºi în 1940, tot pentru „a-i proteja pe secui“. Dar, la Recensãmântul din 2002, s-au declarat „secui“ doar vreo cinci sute de indivizi. În 1848, la Adunarea de la Lutiþa s-a recunoscut cã toþi secuii fuseserã maghiarizaþi, iar Divizia Secuiascã a fãcut cele mai abominabile crime contra românilor. Dupã Diktatul de la Viena, aceeaºi „Divizie Secuiascã“ a comis crime la fel de abominabile. Secui nu mai existã de circa douã secole, dar U.D.M.R. vrea, ca în vremea Diktatului de la Viena, secesiunea „Þinutului Secuiesc“, pentru protejarea „secuilor“, care vorbesc moghioreºte de peste douã veacuri! Agresiunile comise contra României de fasciºtii din U.D.M.R. sunt arhicunoscute. Pînã prin 1999, a circulat pe internet „Cartea neagrã a U.D.M.R.“ Din pãcate, organizaþia care a postat-o nu a continuat scrierea cãrþii negre ºi nici nu s-a îngrijit mãcar de menþinerea site-ului respectiv. Dintre agresiunile mai cunoscute, de dupã 2000, amintesc: montarea statuii celor 13 generali criminali în parcul „reconcilierii“ de la Arad, deºi, într-oScrisoare deschisã adresatã premierului de atunci, Adrian Nãstase, îi propusesem sã o expedieze în Austria (sau, mai bine, sã o dea la topit), fiindcã acolo îi era locul; continuarea purificãrii etnice, în dauna românilor din judeþele Mureº, Harghita ºi Covasna; introducerea limbii maghiare în administraþia celor trei judeþe, precum ºi în Justiþie; scrierea bilingvã a denumirii localitãþilor, deºi nu are nici o justificare; retrocedarea ilegalã a circa „douã milioane de hectare în proprietate maghiarã – ceea ce echivaleazã cu o nouã ocupare de þarã în Ardeal“, dupã cum a declarat fascistul Hunor Kelemen (vezi în Adevãrul, nr. 3819, 3 oct. 2002); escaladarea problemei aºa-zisului þinut secuiesc, în condiþiile inacþiunii criminale a instituþiilor statului român. Iatã cã, recent, prin impertinenþa lor nepedepsitã, moghiorii care-i apãrã pe secuii inexistenþi vor sã introducã ºi o monedã proprie, dupã ce, recent, ºi-au deschis „reprezentanþã“ la Bruxelles ºi Strasbourg! ªi alte asemenea nenumãrate atentate la adresa securitãþii naþionale! Aºa cum a denunþat, scandalizat, academicianul Dinu C. Giurescu, regiunea de dezvoltare propusã, recent, de U.D.M.R. coincide exact cu zona trasatã de Hitler prin Diktatul de la Viena! De 20 de ani, U.D.M.R. este prezentã în Parlamentul României, deºi nu este partid politic. U.D.M.R. deþine recordul ca duratã a menþinerii la Putere, deºi nu este partid politic, ci organizaþie culturalã, contravenind, astfel, legii electorale! Deºi minoritatea maghiarã deþine doar ºase procente din populaþia României, U.D.M.R. deþine circa o treime din posturile guvernului Boc 5, cu efectele antiromâneºti cunoscute! ªi, cum am vãzut, aplicã ideile Diktatului de la Viena. Deºi, dupã acceptarea Diktatului, întreaga Românie îºi exprimase revolta pentru impunerea lui. ªi, îndeosebi, ardelenii! Au fost cazuri când unii militari ardeleni încadraþi în Armatele României din celelalte provincii istorice au vrut sã-ºi pãrãseascã unitãþile, cu armament cu tot, ºi sã plece în Ardeal pentru a-ºi apãra glia strãmoºeascã ºi abia s-a reuºit temperarea lor (cf. A. Simion, op. cit., pag. 377-385). Acum, aplicarea de cãtre U.D.M.R., cu concursul guvernului Boc 5 – maghiarizat ºi antiromânesc –, a ideilor „Diktatului de la Hiena“ nu mai revoltã decât puþini români. Dar ºi mai puþini ardeleni! Unii dintre descendenþii ardelenilor care au trãit tragedia aplicãrii Diktatului, de teapa lui Sabin Gherman, au uitat ce au pãtimit pãrinþii lor ºi cred cã, dacã Transilvania ar fi alipitã Ungariei – conform „teoriei Huntington“ –, atunci „ar duce-o mai bine“!Diktatul de la Viena a învins Arcul de Triumf de la Bucureºti
Dar mai existã, printre cele multe ºi nemenþionate, ºi o agresiune comisã discret asupra Arcului de Triumf. În mod logic, ea s-a petrecut în vremea cînd primar general al Capitalei era actualul preºedinte al României, Traian Bãsescu. Atunci s-a decis renovarea Arcului de Triumf ºi, în acest scop, s-a ridicat o schelã. În mod cert, ridicarea schelei a fost doar o diversiune, pentru cã nu s-a mai fãcut nici o renovare. Singura modificare a fost acoperirea cu ciment a primei inscripþii din stînga de jos, BUDAPESTA. Dupã cum poate vedea oricine, atît în realitate, cît ºi în fotografia postatã aici, pe bolta Arcului de Triumf, sunt înscrise localitãþile sau zonele principale unde Armata României a dus lupte grele pentru apãrarea pãmântului strãbun: BUDAPESTA, COªNA, MUNCELU, VRANCEA, RÃZOARE, MÃRêEªTI, MÃRêTI, OITUZ, NEAJLOV, DRAGOSLAVE, JIU-OLT, CERNA. Prima localitate, BUDAPESTA, a fost acoperitã! Evident, aici este mîna unui U.D.M.R.-ist, care a dat dispoziþie sã fie acoperitã cu ciment denumirea acestei localitãþi. Fiindcã, în 1918, Armata Românã învinsese armata comuniºtilor lui Béla Kun ºi pusese opinca pe clãdirea Parlamentului Ungariei! Acoperirea cu ciment a BUDAPESTEI de pe Arcul de Triumf constituie profanarea acestui monument, umilirea Armatei României, a Istoriei Naþionale ºi, totodatã, faptã penalã. Ca atare, preºedintele României, Traian Bãsescu, ministrul Apãrãrii Naþionale, g-ral (r.) Gabriel Oprea, primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, trebuie sã facã cercetãrile de rigoare pentru a-i condamna pe vinovaþi ºi, fireºte, trebuie sã reconstituie imediat inscripþia în forma iniþialã! În încheierea Memoriilor sale, Mihail Manoilescu scria: „Ca într-o melodramã de gust învechit, dar plinã de deznodãminte drepte, toþi cei vinovaþi de mutilarea Transilvaniei ºi-au primit o cumplitã pedeapsã. Hitler s-a prãbuºit sub ruinele Reichului sãu; Mussolini a fost împuºcat (spînzurat – n.n., V.I.Z.), ca un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfîrºit în spînzurãtoare; Ciano la stîlp, sub gloanþele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis cînd nemþii l-au descoperit cã îi trãda, Csaky a murit în condiþii stranii la douã luni dupã funestul Arbitraj, iar Bárdossy, ministrul ungar la Bucureºti, devenit în urmã prim-ministru, a fost executat în 1946. Transilvania noastrã e vrãjitã“ (op. cit., pag. 292). A uitat sã-l enumere ºi pe ministrul de externe al Bulgariei, Ivan V. Popov, care se purtase ca un nemernic în timpul tratativelor româno-bulgare privind cedarea Cadrilaterului: „Notez în treacãt cã, mai tîrziu, dupã plecarea sa de la Ministerul de externe, Popov a avut lipsa de decenþã sã se lase trimis ca ministru al Bulgariei la Bucureºti, iar Mihai Antonescu a avut lipsa de mîndrie româneascã sã-i dea agrementul! Mai adaug amãnuntul semnificativ cã Popov a sfîrºit aruncîndu-se de pe o fereastrã a Spitalului Pantelimon, unde era internat, dupã 23 august 1944, cînd îl aºtepta extrãdarea în Bulgaria“ (idem, pag. 177). Þinînd cont cã acest fascist bulgar s-a sinucis în „Vechiul Regat“, putem parafraza: „România noastrã e vrãjitã!“ Sã sperãm cã aceastã valenþã beneficã a României le va aduce cît mai repede obºtescul sfîrºit tuturor celor care au distrus România dupã retrovoluþia din decembrie 1989, indiferent cã sunt alogeni sau autohtoni! Români, nu uitaþi Diktatul de la Viena, nu-i iertaþi pe urmaºii promotorilor lui ºi ai celor care l-au aplicat ºi înlãturaþi impunerea sechelelor acestuia! 30 august 2011, Sfinþii Alexandru, Ioan ºi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului Colonel (r.) Vasile I. ZÃRNESCU]]>
