De ce nu dispar posturile TV ?

La ce cantitate apocalipticã de cãcat, emisiuni imbecilizante și filme proaste/vechi se difuzeazã pe toate posturile tv din România, pentru mine e un mister de nepãtruns cum de lumea se mai uitã la posturile de televiziune aflate în grila de canale naționale.

În era internetului și a comunicațiilor online, în care conținutul audio-vizual este disponibil gratuit pe internet, mã întreb prin ce miracol reușesc sã supraviețuiascã televiziunile ?!

Cãci în vreme ce publicațiile tipãrite – ziare, reviste – dispar una câte una sau se refugiazã și supraviețuiesc în mediul online, televiziunile clasice se încãpãțâneazã sã supraviețuiascã pe micile noastre ecrane, consumându-ne timpul, zi dupã zi.

Iar asta în ciuda reclamelor imbecile și enervante ce întrerup filmele, în ciuda emisiunilor cretinoide, a lipsei de originalitate și inteligențã a majoritãții personajelor ce umplu micile ecrane.

Evident cã te întrebi de ce oamenii pierd timpul zapând pe cele 20 și ceva de posturi românești unde nu gãsești nimic interesant, în loc sã își caute informația doritã pe internet ?

Un prim posibil rãspuns ar fi acela cã mulți nu știu sã folosescã netul, deci nu știu unde sã caute. Rãspunsul este neconvingãtor, cãci informația cãutatã este de multe ori la un click distanțã. Dacã ai vazut la mall afișul unui film nou sau ai auzit pe cineva povestind despre un astfel de film, nu trebuie sã fii specialist în informaticã sã îl poți cãuta și vedea pe net.

Evident, dacã ai pretenții de calitate, cauți pe torrenți și iei variante bluray, fullHD sau chiar 3D, pe care eventual le poți vedea pe televizorul conectat la calculator. Însã dacã nu ai priceperea necesarã, poți pur și simplu sã cauți titlul filmului, urmat de cuvintele “online” și gãsești o grãmadã de site-uri unde poți vedea filmele respective pe calculator, în pagina de browser, eventual și subtitrate în românã !

Și totuși, majoritatea oamenilor nu fac nici mãcar acest minim efort și continuã sã zacã în fotolii sau pe canapele seara, în fața micilor ecrane ale televizoarelor, vizionând aceleași emisiuni inepte, care nu spun nimic, aceleași filme vechi redifuzate de zeci și zeci de ori în reluare. Cred cã “Singur acasã” este filmul care a bãtut toate recordurile în materie de reluare, fiind difuzat anual de Crãciun mai ceva ca Iisus din Nazaret a lui Zefirelli de Paște.

Eu cred cã adevãrata explicație pentru supraviețuirea televiziunilor în forma lor de ventilatoare de cãcat cãtre creierele privitorilor se regãsește în combinația letalã a condițiilor oferite factorii de civilizație maimuței bipede numite om modern: lene/pasivitate + confort + plictisealã.

Elimin din povestea mea pe cei de la țarã, fãrã internet. O generație iremediabil pierdutã, care are șansele ei la normalitate și evoluție prin contactul cu Natura. Dar aia e o altã poveste.

Referirea mea e strict la omul modern, cu internetul la ușã. Nouã ãstora, ne e prea lene sã cãutãm altceva, cãci confortul ne-a toropit simțurile, curiozitatea, imaginația și dorința de cunoaștere. Citim mai puțin, ne intereseazã mai puțin ce se întamplã în jurul nostru și prin urmare ne plictisim mai repede deoarece universul ambiental nu ne mai provoacã, nu ne mai rãnește, nu ne mai amenințã.

Ne stingem încet în auto-satisfacții mãrunte de ordin material: un telefon nou, o mașinã nouã, eventual un partener nou.

Astfel, ratãm aventura cunoașterii, marile întrebãri la care am fost meniți sã rãspundem în fața Sfinxului enigmatic al propriei existențe.

Marile întrebãri fundamentale ale Vieții sucombã sub stratul mâzgos, sordid de mici curiozitãți venale, mondene: ce vedetã a mai înșelat, cu cine s-a mai culcat, cine ce a mai furat sau a mai câștigat. Astfel, murim încet, în fața televizoarelor, înainte de a mai apuca sã trãim cu adevãrat, sã ne împlinim menirea de a afla rãspunsul, sensul propriei existențe.

Mai ales de sãrbãtori, când timpul liber existã din belșug, televizorul este indispensabil. Evenimente, mese festive, întâlniri de familie, televizorul coexistã cu noi, în surdinã, gata sã umple golul, plictiseala, cu o frânturã de imagine, de informație semi-interesantã. Cãci cealaltã jumãtate o umple noua extensie a mâinilor noastre, dobânditã prin evoluție tehnologicã: smartphone-ul sau tableta. Acolo ne petrecem cealaltã jumãtate de viațã, zapând prin viețile digitale ale celorlalți – în special pe facebook.

În fața acestei sinucideri colective a speciei umane prin iluzia tehnologicã, mã întreb dacã vom fi în stare sã ne revenim. Nu vorbesc dinafara problemei, precum un profet apocaliptic, ci ca un oarecare ce profeseazã toate proastele obiceiuri descrise mai sus și a avut șansa unui moment de luciditate.

Recunosc cã, spre deosebire de alții, existența mea nu se rezumã la împãrțirea timpului liber între smarhphone și televizor. Și totuși mã recunosc prins în capcana șuvoiului de banalitãți ce îmi inundã viața pe toate canalele percepției și mã întreb cum vom scãpa ca specie din aceastã formidabilã cursã tehnologicã ce ne ucide spiritul, cum și prin ce mijloace vor reuși sã depãșim aceastã etapã în drumul nostru spre Cunoaștere.

]]>