BENJAMIN HARRISON FREEDMAN a fost una dintre cele mai uimitoare, dar ºi contradictorii personalitãþi ale secolului trecut. Nãscut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acþionar al companiei Woodbury Soap. Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, a întrerupt contactul cu organizaþiile evreieºti ºi ºi-a petrecut restul vieþii cheltuind o mare parte din averea sa evaluatã la cel puþin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mãrturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaþiilor evreieºti ºi maºinaþiunilor acestora puse la cale pentru a-ºi câºtiga ºi menþine puterea asupra naþiunii americane. Freedman a lucrat alãturi de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy ºi multe alte personalitãþi de vazã ale societãþii americane. Discursul de mai jos a fost þinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC  ºi publicat la acea vreme de Commori Sense : Aici, în Statele Unite, sioniºtii ºi coreligionarii lor deþin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe ºi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniºtii ºi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum niºte monarhi absoluþi ai acestei þãri. Veþi putea, evident, considera cã este o afirmaþie foarte vagã, dar permiteþi-mi sã vã descriu ce s-a petrecut in timp ce noi dormeam. Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul rãzboi mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puþini oameni de vârsta mea care-ºi amintesc lucrul acesta. Acest rãzboi a fost purtat într-o tabãrã de cãtre Marea Britanie, Franþa ºi Rusia, ºi, în cealaltã tabãrã, de cãtre Germania, Austro-Ungaria ºi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câºtigase acel rãzboi: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surprizã pentru întreaga lume, nimiciserã toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rãmãsese fãrã muniþii pentru soldaþii ei, cu alimente doar pentru o sãptãmânã, dupã care a urmat foametea. În aceeaºi perioadã, armata francezã era zguduitã de rebeliuni. Francezii pierduserã 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata ruseascã înregistra dezertãri masive, oamenii îºi luau jucãriile ºi plecau acasã; ruºii nu-1 iubeau pe Þar. Armata italianã era ºi ea pe cale de a se prãbuºi. Nu se trãsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. ªi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiþiile pãcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilã pe care juriºtii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnã „sã dãm rãzboiul deoparte ºi sã considerãm totul aºa cum a fost înainte ca rãzboiul sã înceapã”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse sã analizeze aceste propuneri ºi încã în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din douã: sã accepte o pace negociabilã, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau sã continue un rãzboi inutil pânã la nimicirea totalã. În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniºtii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniºtii din estul Europei) au mers la Ministerul de rãzboi britanic ºi – aici voi fi foarte laconic pentru cã povestea este lungã, dar am toate documentele care dovedesc afirmaþiile mele – au spus: – “Uitaþi cum stau lucrurile: încã mai puteþi câºtiga acest rãzboi. Nu trebuie sã vã predaþi. Veþi putea câºtiga acest rãzboi, dacã Statele Unite ar deveni aliaþii voºtri”. La vremea respectivã Statele Unite nu erau implicate în rãzboi. Eram proaspeþi, eram tineri, eram bogaþi, eram puternici. Sioniºtii au spus Angliei: – “Vã garantãm cã vom aduce Statele Unite în acest rãzboi ca aliat al vostru, sã lupte de partea voastrã, cu condiþia sã ne promiteþi Palestina pentru dupã victorie”. Cu alte cuvinte, ei fãcuserã urmãtorul târg: – “Vom aduce SUA în rãzboi ca aliat al vostru. Preþul pe care trebuie sã-l plãtiþi este Palestina, dupã ce anihilaþi Germania, Austro-Ungaria ºi Turcia”. Anglia avea tot atâta drept sã promitã cuiva Palestina, aºa cum SUA ar fi avut dreptul sã promitã, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodatã vreo legãturã sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, sã foloseascã aceastã þarã precum moneda de schimb oferitã sioniºtilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în rãzboi. Cu toate acestea Marea Britanie a fãcut aceastã promisiune sioniºtilor, în octombrie 1916. ªi, la puþin timp dupã acest moment – ºi nu ºtiu câþi dintre dumneavoastrã îºi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în rãzboi împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat cã SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei ºi, în general, mass-media americanã aparþinea evreilor; iar ei, aceºti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulþi dintre ei proveneau din Germania ºi doreau sã vadã o Germanie care-1 va distruge pe Þar. Evreii nu-1 iubeau pe Þar ºi nu doreau sã vadã Rusia câºtigând rãzboiul. Aceºti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb ºi alte bãnci celebre americane refuzaserã sã finanþeze Anglia sau Franþa, chiar ºi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtã vreme vedem Franþa ºi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceºti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alãturi de Germania, în speranþa de a vedea Rusia îngenunchiatã ºi Þarul anihilat. Acum, aceiaºi evrei, când au vãzut nesperata posibilitate de a obþine Palestina, au mers în Anglia ºi au fãcut acest târg. ªi, la vremea respectivã, aceasta a dus o schimbare totalã de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roºu pe verde. Dupã ce toate ziarele americane fuseserã pro-germane, explicând despre dificultãþile întâmpinate de cãtre Germania în rãzboiul dus împotriva Angliei, deodatã, pentru aceleaºi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticãloºi. Germanii erau numiþi “huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roºii. Germanii tãiau mâinile bebeluºilor. La puþin timp dupã acest moment, Woodrow Wilson a declarat rãzboi Germaniei. Sioniºtii din Londra au telegrafiat în SUA judecãtorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremã de Justiþie), spunându-i: – “Du-te acum ºi fã presiuni asupra preºedintelui Wilson. Noi obþinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tãu sã faci presiuni asupra preºedintelui Wilson sã aducã în rãzboi Statele Unite”. Iatã cum au intrat în rãzboi Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel rãzboi. America avea la fel de mult interes în acel rãzboi ca cineva care ar trebui sã fie pe lunã în aceastã searã, în loc sã fie în patul lui. Pentru contextul Primului Rãzboi Mondial, nu a existat niciun sens ca America sã fie implicatã în acel rãzboi. Dupã ce noi, americanii, am intrat în rãzboi, sioniºtii au mers în Marea Britanie ºi au spus: “Ei bine, no ne-am îndeplinit obligaþiile din acord. Hai acum sã vedem ceva scris care sã ne arate cã veþi respecta târgul ºi cã ne veþi da Palestina dupã rãzboi”. Ei atunci nu ºtiau dacã rãzboiul va mai dura un an sau zece ani. Aºa cã s-au gândit sã conceapã „o chitanþã”. Iar „chitanþa” a luat forma unei scrisori, care a fost însã redactatã într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea sã nu-ºi poatã da seama despre ce e vorba. Aceastã scrisoare a fost denumitã Declaraþia Balfour. Declaraþia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plãti sioniºtilor preþul efortului lor de a aduce SUA în rãzboi. Deci aceastã celebrã Declaraþie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsã ca o bancnotã de trei dolari. ªi nu cred cã aº fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o. De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în rãzboi. Statele Unite au strivit Germania. Când rãzboiul a luat sfârºit ºi germanii au mers la Paris pentru Conferinþa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaþia condusã de cãtre Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci cã ºtiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinþei de Pace, în timp ce tãiau în felii Germania ºi împãrþeau bucãþi Europa naþiunilor care aveau ºi ele pretenþii, au spus: „Ce-ar fi sã ni se dea nouã Palestina?” Dupã care au scos în public, în faþa germanilor (care nu ºtiau nimic), Declaraþia Balfour. ªi, în acea clipã, germanii au înþeles cã fuseserã învinºi ºi obligaþi sã plãteascã înspãimântãtoarele reparaþii de rãzboi, numai din cauza faptului cã sioniºtii doriserã Palestina ºi fuseserã deciºi sã o obþinã, prin orice mijloace. Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaþi. Trebuie precizat cã, pânã în acel moment, în nicio þarã a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaþi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanþele ºi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deþinea douã mari linii maritime – North German Lloyd’s ºi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deþinãtori ai celor mai mari bãnci comerciale ale lumii. Evreii trãiau foarte bine în Germania, fãrã îndoialã. Deci germanii au avut tot dreptul sã gândeascã: –  “Iatã, într-adevãr, trãdare!”. A fost o trãdare care poate fi comparatã cu urmãtoarea situaþie ipoteticã. Sã presupunem cã SUA ar fi în rãzboi cu URSS. ªi cã no învingem. ªi cã le spunem ruºilor: – “ªtiþi ceva, hai sã uitãm toatã tãrãºenia. Vã oferim o pace negociabilã”. ªi deodatã China comunistã ar intra în rãzboi, ca aliatã a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastrã. O înfrângere dureroasã, cu un cortegiu de reparaþii pe care imaginaþia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaþi-vã cã, dupã înfrângerea noastrã, am afla cã tocmai chinezii de la no ne-au trãdat. Cã e vorba de propriii noºtri chinezi. Cã ei ne-au trãdat ºi cã, prin ei, China comunistã a fost ademenitã în rãzboi împotriva noastrã. Care ar fi atunci atitudinea noastrã, a americanilor faþã de cetãþenii noºtri de origine chinezã? Probabil niciun chinez nu ºi-ar mai arãta faþa pe strãzile Americii. ªi nu ar fi destui stâlpi de iluminat ºi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaþi-vã deci, cum v-aþi simþi… Ei bine, asta au simþit germanii faþã de evrei. Fuseserã aºa de drãguþi cu ei: din 1905 încoace, dupã ce prima revoluþie comunistã eºuase în Rusia ºi evreii trebuiserã sã fugã de acolo, toþi luaserã calea Germaniei. Iar germanii le oferiserã azil. Germanii i-au tratat cu respect. ªi acum evreii vânduserã Germania, doar pentru motivul cã doreau Palestina, pentru a crea acolo “un stat evreu”. Nahum Sokolov, precum ºi toate marile personalitãþi de care ºtiþi cã sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 ºi 1923, au scris în toate articolele lor (ºi presa era plinã de afirmaþiile lor) cã sentimentul antievreiesc din Germania a apãrut numai dupã ce poporul german a aflat de intervenþiile evreieºti în scopul aducerii în rãzboi a Statelor Unite, înºiºi evreii au recunoscut acest lucru. Antievreismul german nu a apãrut din cauzã cã germanii, în 1919, au descoperit cã un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea münchenezã. Nu era, în plus, nici vorbã de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios. Nimãnui nu-i pãsa, în Germania de atunci, de faptul cã evreul merge acasã, trage storurile ºi spune “Shema’Israel” în loc de “Tatãl Nostru”. Resentimentele evreieºti mereu crescânde în Germania interbelicã nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei rãspunzãtori de înspãimântãtoarea lor înfrângere militarã. Iar primul rãzboi mondial a fost pornit împotriva Germaniei fãrã niciun motiv de care Germania sã fie responsabilã. Germanii nu aveau nicio vinã decât una: vina de a avea succes. Germanii creaserã o flotã puternicã, germanii creaserã comerþul mondial. Nu trebuie sã uitãm cã, pe vremea Revoluþiei Franceze, Germania era constituitã din 300 de oraºe-stat, principate, ducate ºi aºa mai departe. 300 de entitãþi politice separate. Iar aceste entitãþi, pe timpul lui Napoleon ºi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în urmãtorii 50 de ani, Germania sã devinã una dintre marile puteri ale lumii. Marina germanã rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerþul ºi afacerile germane erau de talie mondialã; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune. ªi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraþie între Anglia, Franþa ºi Rusia, pentru a o demola. Nu existã un singur istoric pe lumea aceasta care sã gãseascã motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis sã ºteargã Germania de pe hartã, din punct de vedere politic. Sã revenim la situaþia de dupã primul rãzboi mondial. Dupã ce descoperiserã cã evreii purtau vina înfrângerii þãrii lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de pãr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citeazã un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de cãtre Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca sã inspecteze aºa-zisele lagãre de deþinuþi în perfectã stare de sãnãtate ºi pline de comuniºti. E drept, mulþi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru cã, întâmplãtor, la vremea respectivã, circa 98% din comuniºtii Europei erau evrei. Tot în acele lagãre se mai aflau ºi preoþi, ºi miniºtri, ºi masoni, toþi bãnuiþi de afiliaþii internaþionale. Acum, niºte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniºtii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg ºi Karl Liebknecht ºi alþi evrei au reuºit sã preia puterea guvernamentalã pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat rãzboiul, a fugit în Olanda, deoarece bãnuia cã cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniºtii ºi cã el va fi executat, aºa cum pãþise Þarul. Aºa cã ºi-a cãutat refugiu în Olanda. Apoi însã, dupã ce ameninþarea comunistã în Germania a fost anihilatã, evreii au încercat sã reintre în vechile posturi, iar germanii au început sã lupte împotriva lor în toate modurile, dar fãrã sã se atingã de vreun fir de pãr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similarã cu lupta noastrã împotriva delincvenþilor de pe vremea Prohibiþiei. Nu era deci o luptã cu pistoale. ªi, nu uitaþi, la acea vreme existau între 80 ºi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaþia Germaniei era evreiascã. ªi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum ºi cea mai mare parte a economiei germane (acþionaserã în momentul prãbuºirii mãrcii ºi practic cumpãraserã tot ce se putea cumpãra). Evreii au încercat sã ascundã acest lucru: trãdarea poporului german ºi adevãrata cauzã a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acþiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globalã. Practic evreii au fost îndepãrtaþi din structurile nivelurilor sociale, aºa cum no americanii i-am îndepãrta, de îndatã, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în þarã ºi care ne-ar fi trãdat inamicului nostru, aducându-ne în faþa unei înfrângeri umilitoare. Dupã o vreme, evreii lumii au organizat o conferinþã la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colþurile lumii s-au reunit în acest oraº. ªi acei evrei au spus Germaniei: – “Îl concediaþi pe Hitler ºi instalaþi fiecare evreu în postul pe care-l deþinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteþi trata aºa. No, evreii lumii, lansãm aici acest ultimatum împotriva voastrã!” Vã puteþi imagina ce au rãspuns germanii… de foame. Ce au fãcut în aceastã situaþie evreii? Dupã ce Germania refuzase sã se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrãrile Conferinþei de la Amsterdam au fost întrerupte ºi Samuel Untermeyer, ºeful delegaþiei americane ºi preºedinte al conferinþei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit urmãtoarele cuvinte: “Evreii lumii declarã azi rãzboi sfânt împotriva Germaniei. Ne aflãm din aceastã clipã angajaþi într-un conflict sacru împotriva germanilor. ªi îi vom înfometa pânã se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. ªi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerþul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o realitate: douã treimi din alimentele necesare Germania trebuia sã le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fãrã export douã treimi din germani ar fi pierit de foame.În aceastã declaraþie, tipãritã în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrãznealã: „Acest boicot va fi autoapãrarea noastrã. Chiar preºedintele Roosevelt ne-a recomandat aceastã metodã, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vã reamintesc cã aceasta era entitatea aparþinând de programul New Deal ºi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic. Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe nici un raft de magazin al lumii nu mai puteai gãsi un produs având inscripþionat Made in Germany. Un membru al conducerii reþelei de magazine Woolworth mi-a mãrturisit cã, atunci, au trebuit sã arunce în râu farfurii ºi ceramicã germanã în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfã germanã erau, la rândul, lor boicotate ºi cetãþenii pichetau cu pancarte pe care scria “Hitleriºtii!” sau “Asasinii!” – aºa cum se face uneori în Sud. Într-un magazin Macy (reþea condusã, paradoxal, de familia evreiascã Strauss), o femeie a gãsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat ºi pichetat de sute de cetãþeni cu pancarte antihitleriste. În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de pãr al vreunui evreu. Nu exista suferinþã în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic. Evident, germanii au spus: “Cine sunt aceste persoane care declarã boicot împotriva noastrã ºi ne aduc oamenii în ºomaj ºi ne fac sã ne îngheþe industria?! Cine sunt ei, ca sã ne facã aºa ceva?!”. Erau evident indignaþi. Unii au început sã picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german sã-ºi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaºi etnie cu cei care îi înfometau þara prin embargoul mondial, pentru a face Germania sã îngenuncheze ºi apoi sã vinã sã-i dicteze cine sã fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânãr evreu polonez a împuºcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevãr duri cu evreii din Germania. Astfel au apãrut vitrinele sparte ºi luptele de stradã ºi tot ce cunoaºtem. Acum, cu toate cã nu-mi place cuvântul “antisemitism” (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastrã vã spune ceva, îl voi utiliza în continuare. Dupã cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul ºi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului rãzboi mondial ºi boicotarea mondialã a Germaniei. ªi, în final, se vede cã ei deveneau autorii celui de-al doilea rãzboi mondial, pentru cã deja lucrurile nu mai puteau fi controlate ºi era absolut necesar ca germanii ºi evreii sã-ºi încruciºeze sãbiile într-un rãzboi care avea sã decidã odatã pentru totdeauna cine va supravieþui ºi cine va pieri. În acea perioadã, trãiam în Germania ºi ºtiam cã germanii deciseserã cã Europa urma sã fie sau creºtinã sau comunistã; nu exista cale de mijloc. ªi germanii se deciseserã: aveau sã încerce sã menþinã o Europã creºtinã, pe cât posibil. ªi au început reînarmarea. În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovieticã. URSS devenea foarte puternicã, iar Germania ºi-a dat seama cã: “dacã nu suntem puternici, curând vine ºi rândul nostru”. Aºa cum azi, în America, spunem “dacã nu suntem puternici, curând vine ºi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieºte 84 miliarde de dolari pentru apãrare. ªi apãrare împotriva cui? Apãrare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, dupã care, prin varii metode, au obþinut comanda în atâtea þãri ale lumii. Ce putem face nu, azi, în pragul celui de-al treilea rãzboi mondial? Dacã acþionãm rapid, poate salvãm niºte vieþi care ar putea fi ale fiilor noºtri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaþi sub arme ºi dvs. nu ºtiþi, aºa cum englezii nu au ºtiut în 1916, în Londra, cã sioniºtii fãceau un târg cu cabinetul de rãzboi britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii sã moarã într-un rãzboi absurd ca toate rãzboaiele. Dar cine a ºtiut de asta în SUA, la vremea respectivã? Nimeni. Nimãnui în SUA nu i se permitea sã ºtie asta. Dar cine a ºtiut sigur? Preºedintele Wilson a ºtiut. Colonelul House a ºtiut. Alþi oameni din interior au ºtiut. Mã întrebaþi dacã eu am ºtiut? Ceva idei aveam, pentru cã eram omul de legãturã al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, ºi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preºedintele Comitetului de finanþare, eram omul de legãturã între el ºi Rollo Wells, trezorierul. Deci am asistat la ºedinþele lor, cu preºedintele Wilson în capul mesei. Toþi ceilalþi erau acolo ºi îi auzeam cum îl bombardeazã pe preºedinte cu chestiunea impozitelor ºi a situaþiei grave a lui Federal Reserve Bank ºi îi auzeam cum îl îndoctrineazã pe preºedintele nostru cu teorii sioniste. Judecãtorul Brandeis ºi preºedintele erau acolo ºi vorbeau, îi vãd ºi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiþi ca degetele unei mâini. Preºedintele Wilson, când venise la discuþii sã afle despre ce este vorba, era la fel de neºtiutor ca un nou-nãscut. Aºa am fost noi, americanii, atraºi în primul rãzboi mondial, în timp ce dormeam cu toþii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi mãcelãriþi! Dumneavoastrã ºtiþi ce fac evreii de Ziua Iertãrii, care credeþi cã este aºa de sacrã pentru ei? Eu ºtiu, pentru cã am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici sã vã prezint fapte. În Ziua Iertãrii, ca evreu, intri în sinagogã ºi rosteºti o rugã, singura rugã care te obligã sã rãmâi în picioare. Aceastã rugã scurtã se repetã de trei ori: ea se numeºte Kol Nidre. Ruga se referã la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul cã orice promisiune, declaraþie sau jurãmânt pe care-1 vei face în urmãtoarele 12 luni sã fie nul ºi neavenit. Jurãmântul nu va fi jurãmânt; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteºte evreului cã ori de câte ori face o promisiune sau un jurãmânt, sã nu uite cã legãmântul fãcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertãrii, îl scuteºte de respectarea lor. Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. ªi, fãrã îndoialã, noi, americanii, vom avea aceeaºi soartã pe care au avut-o germanii, ºi din aceleaºi motive. Iata si varianta audio a discursului :   Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010, Discurs tinut de Benjamin H. Freedman, consilierul presedintelui W. Wilson, in 1961 via conspiratiisimistere Alte surse: http://iamthewitness.com/audio/Benjamin.H.Freedman/1961.Discours.Hotel.Willard.htm http://www.sweetliberty.org/issues/israel/freedman.htm http://en.wikipedia.org/wiki/Benjamin_H._Freedman]]>