Îmi propusesem sã aduc la cunoștința publicului unele metode criminale pe care le aflu datoritã profesiei mele, fie de la victime, fie de la fãptași sau polițiști, în ideea cã este bine ca oamenii sã afle și sã se fereascã, cãci sunt convins nu fac nici un rãu societãții dezvãluindu-le, cãci cei care sãvârșesc astfel de infracțiuni le cunosc deja. Recunosc însã cã am în mine fiorul acela justițiar al Robin Hood-ului modern, și nu pot condamna cu suficientã convingere anumite categorii de infracțiuni economice, cum ar fi furturile din bancomate, cele cu carduri de credit, furturile de energie electricã, gaze sau chiar evaziunea fiscalã, în condițiile în care așa-zișii pãgubiți furã legal de la noi toți, fãrã sã îi tragã nimeni la rãspundere. În fine, asta este o chestiune de eticã erodatã de realitatea… discutabilã pe care o trãim cu toții. Cel mai amuzat (și încântat, în sinea mea !) sunt de performanțele și ingeniozitatea conaționalilor noștri, care dau dovadã de istețimea unor coțofene când vine vorba sã scoatã banii din diverite recipiente securizate, fie cã le zice bancomate, carduri sau buzunarele altora. Recent, un șuț cu experiențã internaționalã îmi povestea despre performanțele fraților noștrii moldoveni (și nu numai !) care au determinat schimbarea aproape în totalitate a învechitelor bancomate din Germania. Metoda lor se numește ”furculița”. În ce constã: se ia un card de credit (de preferințã al altuia), se introduce în bancomat (fãrã sã se cunoascã pin-ul). Și se tasteazã suma. Dupã tastarea sumei, bancomatul (de tip vechi !) numãrã banii și îi aduce cu o micã clemã, în interiorul aparatului, deasupra fantei de eliberare, el fiind programat sã elibereze banii dupã introducerea pin-ului. Numai cã bravii noștri haiduci extrag fondurile europene direct, introducând o banalã furculițã prin fantã și deblocând clema care ține banii, fãrã pin. Cam la fel fac și politicienii noștrii: lanseazã programele europene, extrag banii europeni cu furculița promisiunilor, fãrã a mai introduce pin-ul finalizãrii proiectelor 🙂 O altã metodã încã destul de folositã este cea a elasticului denumitã în ”nobila” meserie de hoț, drept ”trasul cu ața”. Necesitã dexteritate. Se bagã un elastic/ațã în fanta pe care sunt eliberați banii, și se fixeazã astfel încât sã nu lase banii sã coboare, dupã tastarea pin-ului. Astfel, fraierii care folosesc aparatul se trezesc cã primesc chitanța ce atestã operațiunea, ba chiar și bine-cunoscutul ”vã mulțumim cã ați apelat la serviciile noastre, vã mai așteptãm”, însã banii, nema. Dupã bani vine hoțul, imediat dupã ce a plecat respectivul pãgubit, și îi scoate cu tot cu ațã. O metodã mult mai elaboratã mi s-a pãrut cea cu furtul din supermarket. Acolo e muncã de specialiști, în echipã. Deci, se alege un supermarket mare, cu cât mai mare și mai aglomerat, cu atât mai bine. Specialistul se duce spre ora închiderii și se ascunde în magazin, rãmânând peste noapte închis acolo. În toiul nopții, ieșe ușurel din ascunziș, blocheazã cu ”mijloace specifice” meseriei sale sistemele de alarmã (ex. unii senzori îi șpreiazã cu șprai care îngheațã senzorul, etc.) și apoi ”lucreazã” POS-urile (point of sale), acele dispozitive micuțe pe unde tragi cardul, bagi pin-ul și gata plata la casierie. Adicã: le desface, le pune câte un cip care înregistreazã datele cardurilor ce vor fi trecute prin ele, și eventual monteazã o camerã miniaturalã cu baterie și card de memorie, care are vedere spre tastatura POS-ului (pentru pin-uri). Apoi, se ascunde și a doua zi ieșe neobservat. Dupã câteva zile, revine în magazin în același mod și își recupereazã sculele. La o singurã astfel de ”expediție” un hoț priceput poate recupera datele câtorva mii de carduri de credit cu toate informațiile necesare extragerii banilor. Ei, și acum vine partea interesantã. Ai cardul clonat, ai pin-ul, dar ce te faci cu camerele de la bancomate ? Pãi, fie faci plãți on-line și cumperi chestii pe nume fictive, etc., fie le plasezi mai departe la ”sãgeți” care fac treaba periculoasã, adicã rãmân cu moacele pe camerele de supraveghere. De obicei, pentru scoaterea banilor, ”sãgețile” își iau un comision cam de 10-20% din suma retrasã. Și-aici încep legendele. Cea mai interesantã mi s-a pãrut legenda cardului ”fãrã limitã de retragere”. Cicã un astfel de hoț a clonat un card fãrã limitã de sumã. A scos odatã 1.200.000 de euro și s-a speriat sã-l mai foloseascã. Așa cã l-a plasat la altul, care a mai scos și el 700.000 euro și l-a dat mai departe. Și tot așa. Când au fost prinși, ultimii utilizatori ai cardului respectiv scoseserã 400.000 euro, cardul respectiv devenind deja un legendar ”corn al abundenței” modern printre hoții de profil. Legenda urbanã mai sus povestitã, dacã este adevãratã, confirmã o afirmație curioasã a lui Gregg Braden, celebrul autor de crți anti-sistem, care povestește cã pentru a-i fi cumpãratã tãcerea, emisarii anumitor lideri ai ocultei mondiale i-au propus mai multe privilegii exorbitante, printre care se enumerea și un card de credit… fãrã limitã de sumã la retrageri (adicã puteai cheltui cu el oricât de mult doreai). Povestea respectivã mi s-a pãrut o nãscocire… pânã am auzit povestea cardului fantastic din lumea hoților. În fine, poate cã par prea admirativ sau sedus de isprãvile respective, însã am și o motivație. Din punctul meu de vedere este bine cã sistemul bancar are probleme de securitate cu mijloacele de platã electronice. Cãci acest lucru împiedicã rãspândirea lor în detrimentul banilor cash. Oamenii pãțiți se vor gândi de douã ori, la siguranța banilor lor, când va veni vorba de carduri de credit, ceea ce este un lucru bun, cãci cardurile reprezintã atât un instrument de control al populației (prin controlul mișcãrii banilor) cât și un instrument de îndatorare. Cam atât pentru azi, mai povestim și mâine…]]>