Cum au trait si murit sotii Eliade. Cine l-a eliminat din viata stiintifica americana si de ce a vrut “homo religiosus” sa fie ars – pe pamant strain. O colectie de marturii ale omului de casa al lui Mircea Eliade adunate de Ziaristi Online

De ziua lui Mircea Eliade (9 martie 1907) Ziaristi Online publica o colectie de marturii si informatii mai putin cunoscute despre viata si moartea sotilor Eliade, relatate la prima mana de Stelian Plesoiu, un fost student al Universitatii din Chicago care a avut sansa sa petreaca mai multi ani alaturi de geniul roman al secolului XX, cel care s-a autodefinit drept “un subiect si un agent al Istoriei”. Fostul om de casa al lui Mircea Eliade dezvaluie: “Sotii Eliade au sfirsit in mizerie”. Interviu realizat de Silvia Vrinceanu Un roman stabilit in Chicago ii duce pe romanii interesati pe urmele lui savantului Mircea Eliade. Dupa ce au emigrat din Romania, dupa scurte escale in occident, sotii Christinel si Mircea Eliade s-au stabilit definitiv in SUA, unde maestrul era un profesor respectat. Desi Mircea Eliade a ramas in profunzime un roman si un anticomunist, dupa moartea sa, prietenii aproape au uitat-o pe sotia sa, nascuta linga Tecuci, care a sfirsit neajutorata in 1988. Cititi un interviu tulburator cu cel care a stat alaturi de sotii Eliade in ultimii ani ai vietii lor. Vedeti si Camuflajul, Mircea Eliade si redescoperirea sacrului. Documentarul lui Paul Barbaneagra integral. VIDEO/TEXT Cititi si: Profetism romanesc. Mircea Eliade: Creatie etnica si gandire politica Stelian Plesoiu, un informatician roman specializat in recuperarea dezastrelor produse de computere, a avut sansa sa petreaca citiva ani, la venirea sa ca emigrat in America, alaturi de sotii Christinel si Mircea Eliade, care locuiau din 1956 la Chicago. Potrivit spuselor sale, la vremea aceea, savantul roman, erudit in istoria comparata a religiilor, era ridicat in slavi de unii dintre cei mai importanti oamenii ai lumii. In timp ce cartile lui Mircea Eliade deveneau succese mondiale, iar el tinjea din cauza dorului de Romania, pentru comunist, marele scriitor era un “dusman al poporului”, fost legionar care conspira impotriva noii orinduiri. Stelian Plesoiu spune ca, desi la Chicago traiesc peste 100.000 de romani, multi habar n-au ca traiesc in orasul in care geniul Eliade a trait si a creat zeci de ani. De altfel, dupa moartea sa, chiar si la Chicago University, putine lucruri amintesc ca Mircea Eliade a infiintat catedra de istorie a religiilor care-i poarta numele. Stelian Plesoiu, care a locuit o vreme in casa sotilor Eliade, a povestit pentru “Ziarul de Vrancea” amanunte inedite despre ultimii ani din viata savantului. Desi Mircea Eliade a ramas in profunzime un roman si un anticomunist, dupa moartea sa, prietenii aproape au uitat-o pe Christinel Eliade, care a sfirsit neajutorata in 1988. Despre doamna Eliade, conteporanii spun ca a stiut sa stramute o farima de Romanie in inima Chicago-ului, pentru ca “Profesorul” sa nu se simta complet instrainat”. In ceea ce-l priveste pe Stelian Plesoiu, fostul om de casa al maestrului, el a devenit un fel de ghid pentru cei care vor sa refaca traseul Eliade la Chicago. Eliade a refuzat sa devina cetatean american Reporter: Domnule Stelian Plesoiu, ati avut sansa sa locuiti in intimitatea lui Mircea Eliade. Cum l-ati cunoscut? Stelian Plesoiu: Sint multe de spus, l-am cunoscut intimplator, n-a fost nimic special: un prieten al familiei Eliade m-a rugat ca sa merg la dinsii acasa sa le rezolv niste probleme legate de viata de zi cu zi. Aveau mici probleme cu aparatul de radio, cu becurile arse, cu tot felul de lucrusoare casnice. Reporter: Erau oameni de cultura, nu se pricepeau la chestiuni prozaice … Stelian Plesoiu: Exact, nu se pricepeau la nimic de altfel, decit, cum am constatat cu dezamagire in primele vizite, nu se pricepeau decit sa fumeze, sa citeasca si, din cind in cind, cite un paharel de schotch cu gheata … Reporter: Stiu ca exilul il apasa pe Mircea Eliade. Era multumit de viata lui? Stelian Plesoiu: Da si nu! Sigur ca maestrul, imi permit sa-l numesc asa, pentu ca am invatat asta de la cei din jurul lui, tinjea dupa tara. Niciodata pina la el sau de atunci incoace nu am cunoscut pe cineva care sa sufere atit dupa tara lui. Una din dovezi este refuzul de a deveni cetatean american. Cu mare stringere de inima, la insitentele unui mare prieten si admirator al sau, senatorul de Ilinois Charles Percy, a acceptat cetatenia americana la aproape 74 de ani. Percy a facut un fapt fara precedent in istoria Americii: a convocat ad-hoc Congresul si a cerut aprobarea cetateniei romanului Mircea Eliade pentru merite deosebite. Aprobarea a durat doua minute. Eliade era venerat, dar dupa aceasta formalitate au inceput sa curga onorurile, premiile, invitatiile. Cind l-am cunoscut, nici nu stiam cum sa ma adresez decit cu domnule, dar aceasta exprimare mi-a fost retezata de la inceput de sotia lui. Mi-a spus: «ori te adresezi cu Mircea, ori cu maestre, ori cu dr. Eliade. Mie poti sa-mi spui cum vrei, dar te rog sa ma strigi Christinel». Reporter: Nu Georgette!? Pentru ca acesta era de fapt numele ei. Stelian Plesoiu: Nu … Deci astea au fost inceputurile mele in casa Eliade, unde am constatat, prin multele persoane pe care le-am cunoscut alaturi de aceasta familie, ca toti se adresau cu prim respect, folosind cuvintul “maestru”. Eliade are o fina la Harvard Reporter: Mircea Eliade era o persoana influenta in SUA? Stelian Plesoiu: Da, era foarte influent, in sensul culturii uriase pe care o avea, nimeni nu argumenta niciodata, decit foarte bine documentat si stiintific cu dinsul. Era aproape de necontrazis in ceea ce stia. Avea foarte multe cunostinte din toate domeniile, stia foarte multe, foarte bine … Reporter: Si vorbea si iubea romaneste! Stelian Plesoiu: Da, vorbea si scria in romaneste, foarte rar scria in frantuzeste, cind sa scrie vreun articol pentru vreun ziar sau pentru vreo editura frantuzeasca, dar toate manuscrisele lui sint scrise in romana, ceea ce demonstreaza foarte mult intelectualilor din vremea dinsului, care foarte multi refuzau sa scrie in romaneste si, sigur, banuiesc, ca este un exemplu foarte bun pentru noile generatii … Si, de ce nu, pentru oameni care ajung in America si mai uita sa mai vorbeasca limba romana. Reporter: Casa Eliade era frecventata de multi oameni? Cine il vizita? Stelian Plesoiu: Am cunoscut foarte multi oameni in casa lor, de la politicieni, scriitorasi si pina la presedintele Universitatii Chicago, Hanna Gray, care il stima pe Eliade, de la domnia sa pina la senatorul Charles Percy, care il adora pe maestru. Am cunoscut marii scriitori si filozofi francezi, l-am cunoscut pe decanul catedrei de istorie a religiilor, si cel mai iubit om de Eliade, domnul Joe Kitagawa, care a facut ca in Japonia sa se gaseasca tot ce a scris Eliade si asta poate sa fie o mindrie pentru noi. Maestrul a fost si este adorat in Japonia. Acest lucru se datoreaza in mare parte lui Kitagawa. Acest foarte serios profesor i-a fost si student maestrului, si, in acelasi timp “fin”. Maestrul i-a botezat fiica acestuia, pe Ann Rose, care este profesor de filozofie la Harvard. Prin grija profesorului, opera lui Eliade a fost tradusa in intregime in aceasta tara. Culmea, in Romania se edita foarte putin din ce scria el. Deasemenea, el a fost indragit si foarte apropiat de faimosul sculptor japonez Noguci, care a fost studentul si prietenul lui Brincusi. S-a prapadit nu cu multa vreme dupa Eliade. In semn de prietenie, Noguci a sculptat intr-o moneda chipul lui Eliade. Aceasta fragila sculptura se afla la Luvru. Mai venea pe acolo nelipisitul Saul Bellow, laureat al premiului Nobel pentru literatura, care a fost casatorit cu Alexandra Bagdasar, profesoara emerita la Northwestern Universyty din Eveanston, pe care a cunoscut-o in casa sotilor Eliade. “Ceausescu il curta pe Mircea Eliade” Reporter: Cum a ajuns Mircea Eliade sa predea in SUA in conditiile, din cite stiu, era indragostit de Europa? Stelian Plesoiu: Eliade suferea dupa Europa, insa a stiut cum sa imparta si una si alta. Statea in timpul anului universitar aici, in Chicago, predind la catedra de istorie a religiilor. Aceasta catedra a fost infiintata pentru el si la care el si-a adus cea mai mare contributie si este unica in felul ei in lume. In timpul verii, isi petrecea vremea in Franta si, sigur, de foarte multe ori calatorea. Dupa o anumita virsta calatoriile nu au ramas decit intre Franta si Chicago. In ultimul an al vietii nu a mai putut calatori in Franta din cauza bolii. Reporter: Inteleg ca suferea … Stelian Plepoiu: Da, in ultimii ani era foarte bolnav. In afara de faptul ca avea o artoza cumplita la amindoua miinile, nu reusea decit sa se semneze sau sa-ti dea cite o mica recomandare. Amindoua miinile ii erau acoperite cu cite o platosa osoasa, care ii acoperea pur si simplu degetele. Studentii ii aduceau tot felul de creioane moi. Imi spunea cu mult necaz, cind il duceam la ortoped, ca ii este rusine sa intinda mina cuiva. Avea si alte probleme. Incepuse sa se indoaie de spate, dar avea un cod cu Christinel, ca, atunci cind erau in societate, sa-si indrepte spatele imediat. Reporter: Cum si-a calmat dorul de Romania, tinind cont ca nu s-a mai intors in aproape jumatate de secol? Stelian Plesoiu: Dupa felul in care intreba fiecare strain, sau prieten care intra in casa si ii spunea ca este roman sau ca a venit curind din Romania, dupa curiozitatile pe care le avea despre tara, era foarte simplu de inteles ca adora tara lui de origine si de nastere. Reporter: N-a mai vrut sa se intoarca, ii era teama? Stelian Plesoiu: Nu i-a fost frica niciodata, iar ca un exemplu foarte bun este ca Nicolae Ceausescu nu ezita sa-i trimita invitatii. Ceusescu il curta. Sint absolut convins ca nu i s-ar fi intimplat nimic lui Eliade intorcindu-se in Romania. Insa, aici era vorba de un principiu. Daca s-ar fi intors in Romania, pe care si-o dorea atit de mult, ar fi calcat principiile de o viata, el si cei din generatia lui care au avut o puternica contributie impotriva comunismului si s-au sacrificat. Ar fi tradat si intelectualitatea plecata din tara dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. “In America, Eliade a fost eliminat de peste tot” Reporter: V-a povestit despre perioada in care a fost in inchisoare, despre acuzatiile cu privire la simpatiile pentru Garda de Fier? Stelian Plesoiu: Da, a povestit, insa foarte putin, pentru ca, in primul rind, maestrului nu-i placea subiectul, in al doilea rind, nu a inteles niciodata, pina in ultimele momente ale vietii, de ce i se reproseaza atit de mult faptul ca el a simpatizat miscarea din anii tineretii lui. Intimplarea a fost sa se numeasca “miscare legionara” si aceasta miscare sa trezeasca o generatie, iar el, alaturi de intelectualitatea Romaniei la acea vreme, au simpatizat cu aceasta miscare, cum face fiecare tinar. Dar nu a imbracat niciodata camasa de legionar. Reporter: Atunci de unde toate acuzatiile? Stelian Plesoiu: Sigur de la faptul ca el a fost un mare admirator si un student fervent al celui care a fost Nae Ionescu, iar Nae Ionescu, dupa cum se stie, a fost mentorul miscarii legionare, un personaj foarte misterios, foarte inteligent, parca coborit din alta lume, un personaj care a reusit sa convinga tineretul intelectual din acea perioada. Reporter: Acuzatiile acestea se rasfring pina si acum asupra personalitatii si amintirilor ce tin de Eliade. Stelian Plesoiu: Este foarte adevarat. Aceste simpatii ale filozofului Eliade sigur ca au deranjat foarte multe cercuri reactionare. In Romania mai putin, dar in general in Europa si mai ales in America; vorbesc de cercurile reactionare numite la vremea respectiva, acum se numesc societati de caritate. O mare contributie isi aduc societatile evreiesti din America si Europa, mai putin cele din Israel. Reporter: Am vazut ca si la universitate, in afara de biblioteca, chiar si in sala in care a predat, doar o mica placuta aminteste de el. Stelian Plesoiu: Intr-adevar, asa este, este o mare rusine sa se intimple ce s-a intimplat. Eliade a fost pur si simplu eliminat de peste tot, insa cineva imi spunea ca, cu cit este mai blamat, cu atit valoarea acestui filozof este mai profunda si mai populara. Culmea, in colegiile americane se preda istoria religiilor si curind sistemul de invatamint american preconizeaza sa introduca istoria religiilor si in licee. Reporter: Atunci de ce nu exista aici mai multa recunostinta pentru Eliade? Stelian Plesoiu: Respectul este unul mutual. Intelectualii de valoare stiu cine este, il cunosc foarte bine, insa, sigur, intr-o tara capitalista ca America, unde banul dicteaza si societatile puternice au lobby chiar si in lumea intelectuala, este de inteles ce se intimpla. “Romanii din Chicago stiu foarte putin despre Eliade” Reporter: Ce-ar putea sa faca comunitatea romaneasca? Stelian Plesoiu: Comunitatea romaneasca din Chicago, spre dezamagirea dvs. si a cititorilor, ar trebui sa fie mult mai unita si ar trebui sa-si instruiasca si sa-si imbogaseasca spiritul si identitatea nationala. Cunoscindu-l pe Eliade, pentru ca locuiesc in orasul unde Eliade a trait, a muncit, a creat o parte din cei mai frumosi ani ai vietii dinsului, peste 30 de ani, imi dau seama ca ar fi dezamagit. Romanii din Chicago stiu foarte putin despre Eliade. Mai ales cei veniti dupa 1990, caci este bine de stiut aceea ca romanii de aici se impart in trei categorii: cei veniti dupa razboi, majoritatea legionari si care nu prea mai sint, cei veniti in timpul comunismului, si romanii veniti dupa 1989. Primii sint foarte scoliti, buni cunoscatori ai istoriei poporului roman, nationalisti fara cusur, si anticomunisti pina la ultima suflare, cum a fost si Eliade. A doua categorie sint speriati, chiar rai, birfitori, susceptibili, cu ceva carte nu neaparat cultura, mai degraba buni la stiinte exacte, fara spirit national si foarte snobi. Dupa 1990, a venit tineret foarte talentat cu multa scoala si in cautare de adevar. Daca este sa-i calific dupa numarul care vine la biserica ortodoxa, i-as gasi mai degraba religiosi. Nu foarte interesati de situatia tarii lor, destul de rezervati in cea ce priveste dorinta de a se intoarce acasa. De ce spun toate acestea: toate aceste grupuri nu au manifestat vreun interes special pentru Eliade. Legionarii l-au cunoscut cel mai bine, au inteles pina la urma sa-l respecte in tacere si in umbra. Nu i-au creat probleme, au fost foarte discreti in privinta trectului lor intim. Cei veniti in perioada comunista, au stat departe, multi nu au stiut ca mai exista, iar putinii care il cunosteau, l-au cautat pentru interese personale sau meschine. Cei veniti dupa 1989 nu au exprimat o dorinta anume despre Eliade. Putini cunosc ca el este inmormintat aici. Unii chiar cred ca mormintul sau este Franta sau in Australia. Romanii din Chicago erau foarte dezbinati in sensul ca legionarii ii suspectau pe noii veniti, iar noii veniti se temeau de legionari, etc. Adrian Paunescu, care i-a luat maestrului un interviu, care a fost cenzurat brutal, si-a vazut de interesul lui, care era acela de a fi cit mai mult in preajma lui Eliade. Eliade la recomandat, l-a introdus in multe societati si activitati legate de sistemul scolastic american. Toate fostele lui cenacluri au fost copii luate de aici. Mircea Eliade nu avea televizor Reporter: Catedra de istorie a religiilor poarta numele Mircea Eliade. Cine i-a urmat? Stelian Plesoiu: Profesorul Wendy Donigan i-a urmat lui Eliade. Este de origine irlandeza si a fost o simpatizata a maestrului. Sigur ca, imediat dupa moartea maestrului, Culianu ar fi fost un pretendent foarte puternic, insa, dupa cum bine stim, el a fost asasinat. Reporter: Ce se spune aici despre asasinarea lui? Stelian Plesoiu: E un mare mister. Ion Petru Cullianu avea numai 42 de ani cind a fost asasinat. Din pacate, n-a mai putut sa continuie cele discutate cu maestrul. Era cel mai preferat student si mai tirziu profesor sau cadet al filozofului Eliade. La moartea lui Eliade, prin testament scris in ultima secunda, a reusit sa scrie trei fraze si anume: sa fie inmormintat de un preot negru si acest lucru s-a intimplat – serviciile funerare au fost conduse de arhiepiscopul de Cantebury, cea mai mare functie din America in lumea preoteasca, acest arhiepiscop fiind de culoare neagra si irlandez -; a doua dorinta a fost sa fie incinerat, si a treia dorinta ca manuscrisele sa fie date lui Culianu. Dupa moartea lui Culianu, manuscrisele lui Mircea Eliade s-au reintors in proprietatea Universitatii din Chicago, care le-a donat muzeului Luvru. A fost fascinanta relatia dintre maestru si acest discipol, pe care Eliade ajunsese sa-l considere «singurul prieten caruia am atitea de spus» si sa discute cu el de la egal la egal. Reporter: Cum traia Mircea Eliade? Stelian Plesoiu: El traia intr-o simplitate covirsitoare. Maestul ducea o viata lipsita de complicatii: nu conducea masina, nu avea televizor, nu poseda cunostinte tehnice de nici un fel, nu-l interesa cine-i publica cartile sau nu. Pur si simplu era profesor titular la The University of Chicago, avea un salariu de 2.500 de dolari pe luna si, probabil, mai primea ceva bani, prin posta, nu sub forma de cecuri, de care habar nu avea. Seara aveau loc lecturi literare la lumina lampii, frecventa ceaiurile literare, minca la clubul universitatii, deci nu avea o viata foarte speciala. Ii placeau foarte mult mincarurile romanesti pe care le avea tot timpul in casa prin grija mea si a altora, care gaseam intodeauna o maicuta care ii gatea sarmale, ciorbe … “Cristinel l-a aparat cu toata stiinta si priceperea ei de femeie” Reporter: Cum era doamna Eliade? Stelian Plesoiu: Christinel Eliade era opusa sotului dinsei, era felul de femeie foarte distinsa si foarte frumoasa, cu trasaturi remarcabile, avea ochi albastri, fuma mult, era foarte autoritara, era foarte … Reporter: Cum va trata, tinind cont ca ati fost baiatul de casa? Stelien Plesoiu: Era foarte dura, intotdeauna se punea pe post de sefa in casa aceea, desi a gresit de foarte multe ori, insa, ma rog, era seful casei, ne trata de altfel pe toti, dar nu m-a tratat pe mine si pe nimeni altcineva mai diferit decit pe sotul ei, autoritara, timbrul vocii de comanda, pe toti ne punea la punct, pe toti ne trimitea cu gunoiul … Reporter: Chiar si pe colegii maestrului? Stelian Plesoiu: Da, da! Nu tinea cont de functii si va rog sa ma credeti, in casa aceea veneu oameni de foarte mari functii si titluri. Cu cit stia ca titlul este mai mare cu atita ii umilea mai mult, prin vorbe foarte frumoase, dar foarte taioase: “te rog sa-mi iei punga de gunoi sa mi-o duci jos, te rog sa-mi aduci un pachet cu tigari, te rog sa…”, insa in felul ei a avut multi admiratori si foarte multa lume nu scotea un cuvint in fata doamnei. Eu consider ca toata aceasta atitudine a pornit de la faptul ca sotul dinsei era un om foarte moale si cu o personalitate foarte blinda si toti ar fi luat avantaj asupra lui … Reporter: Deci a fost aparatorul maestrului! Stelian Plesoiu: Exact. Si asa s-au luat foarte multe avantaje. Ea, intr-un fel, a incercat sa-l apere cu toata stiinta si priceperea ei de femeie. “Dupa moartea maestrului au disparut toti prietenii” Reporter: Spuneti-mi cum s-a descurcat ea dupa moartea lui Eliade? Stelian Plesoiu: Moartea maestrului, pe 22 aprilie 1986, a fost pentru Christinel Eliade o adevarata nenorocire, pierzindu-si tot elanul si toata energia care o caracteriza in timpul vietii acestuia, s-a simtit foarte slaba in fata tuturor, foarte amarita. Intr-adevar, a avut datorii, a terminat intr-o saracie ca aproape nu-ti vine sa crezi. In ultimele trei luni care au premers mortii dinsei nu mai avea bani nici cu ce sa-si plateasca chiria. Deci, amindoi s-au sfirsit intr-o saracie, cu toate ca ar fi putut avea ceva bani si de la sutele de «prieteni» foarte adevarati si foarte generosi. Dar, dupa moartea maestrului, au disparut cu totii si nu o mai cauta aporape nimeni, decit cine stie, cite o persoana sa-i ceara cite o carte cu imprumut sau cite o donatie pentru biserica, dar ajutorul din partea romanilor nu prea a fost. Reporter: Erau apropiati de comunitatea romaneasca? Stelian Plesoiu: Pina la momentul aparitiei mele la dinsii in casa, stiau de comunitatea romaneasca, care era foarte mica la vremea aceea, prin intermediul persoanelor care mai gateau pentru ei. Odata cu instalarea mea in casa lor, si la propriu si la figurat, vestile erau aduse chiar de mine. Reporter: Ati locuit la ei in casa? Stelian Plesoiu: Da, eram abia proaspat sosit in America si mi-au intins o mina de ajutor, ei fiind foarte singuri, eu fiind tinar si foarte intreprinzator, facindu-le cumparaturile, ocupindu-ma de unele chestiuni administrative ale acelui mic apartament si, sigur, pina mi-am gasit eu o slujba si chiar in incinta universitatii si, bineinteles, un apartament foarte aproape. A fost o obligatie pentru mine si un ordin al d-nei Eliade sa-mi gasesc un apartament cit mai aproape de dinsii, ceea ce s-a si intimplat, unde am stat un numar de ani, dupa care m-am mutat si cu serviciul si cu casa, dar nu am oprit mersul la dinsii. Reporter: Totusi, de ce este condamnat, uitat omul Eliade? Stelian Plesoiu: Este foarte greu sa va raspund pentru ca eu, cit a trait maestrul, nu am vazut in jurul dinsului decit fete zimbitoare. Se uita de la cei mai amariti scriitorasi, pina la laureati ai premiului Nobel, care ii promiteau marea cu sarea. Am intilnit si o serie de demnitari romani a caror nume nu conteaza, nu si demnitari din noua Romanie, care l-au vizitat si care i-au promis, ca maestrul vroia sa fie publicat si in tara, dar n-au facut nimic pentru el. Reporter: De ce? Stelian Plesoiu: Nu-mi dau seama. Am inteles, aceste cercuri reactionare, ma rog, societatile evreiesti care se zbat pentru o linie dreapta, si stiu eu, o justitie corecta fata de poporul evreu. Nu stiu de ce a afectat in asa masura, mai degraba a stopat triumful acestui filozof, desi n-ar avea nimic cultura omului si creatia lui, cu viata lui privata. Nu, nu-mi dau seama, imi este foarte greu sa va raspund. “Mircea Eliade era o persoana sofisticata” Reporter: Ce v-a placut in mod special la Eliade? Stelian Plesoiu: M-au marcat multe lucruri, in primul rind simplitatea si modestia acestui om erau imposibil de neobservat. Sensibilitatea cu care-ti vorbea, manierele extraordinar de elegante. M-a impresionat mult sofisticarea omului in materie de, chiar si de baut, era elegant in foarte multe. Stia totul din lumea modei, din lumea cartilor, era o persoana sofisticata. Reporter: Dar, fiind cam bolnav, d-na Eliade il tinea cam din scurt. Incerca sa-l tina departe de paharul lui obisnuit, de zilnicul lui pahar de scotch! Stelian Plesoiu: Pai da stiu la ce va referiti … D-na Eliade il tinea din scurt in sensul ca trebuia sa-si manince dimineata banana si o brinza fara nici un fel de gust, care il ajuta pe maestru sa nu faca alte complicatii. Stia maestrul sa se foloseasca de tertipuri, pentru a-si bea nelipsitul pahar de scotch, aranjind cu chelnerul sa-i puna apa cu gheata, dar chelnerul, printr-un mic aranjament, sa-i aduca un pahar cu votca si, aratindu-i sotiei ca el bea apa in loc de scotch, ea foarte generoasa: «Ei bine, poti sa bei si un scotch», deci avind doua pahare. Era foarte greu sa il dezveti de obiceiuri pe care le-a avut toata viata. Maestrul nu putea sa traiasca fara pipa, aproape ca dormea cu ea in gura. Si doamna fuma foarte mult. Reporter: Tigara de foi, nu? Stelian Plesoiu: La un moment dat fuma poate cele mai tari tigarete pe care le stim. Fuma Caporal, tigari extrem de tari, pentru soldatii francezi. Ea le fuma cu o mare usurinta, de si doctorul ii spunea adeseori: “Christinel, lasa-te de fumat ca ai sa mori!”. La care ea avea raspunsul preferat: “Doctore, daca ma las de fumat, am sa mor si nu invers!” Erau foarte simpatici si foarte draguti. Pe mine m-au ajutat mult, mi-au fost dragi si am fost linga ei pina au murit. Caseta Chiar daca unii il contesta si acum, Mircea Eliade (1907-1986) ramine una dintre cele mai luminate minti ale secolului trecut. Potrivit biografiei sale, in tinerete s-a apropiat de Miscarea Legionara, afiliere de care nu s-a dezis niciodata. In timpul razboiului a fost atasat cultural la Lisabona, iar dupa razboi nu se mai intoarce in Romania, raminind in exil la Paris. Aici o cunoaste si pe viitoarea sa sotie, Christinel, nascuta la Tecuci. Incepind din 1957, Mircea Eliade se stabileste la Chicago si devine seful catedrei de istorie a religiilor la University of Chicago, oras unde se si stinge din viata, la 22 aprilie 1986. Stirea apare in Romania doar la rubrica decese a ziarului Romania libera. (Aparut in Ziarul de Iasi/ 22 august 2005) In cautarea omului total de CATALINA IANCU Mircea Eliade este, pentru oricine incearca sa-l descopere, o adevarata proba a labirintului. Un labirint format din idei, argumente si contraargumente, interpretari. Aflat departe de conflictele vremurilor agitate traite de Maestru, dar fiindu-i aproape in ultimii ani de viata, Stelian Plesoiu este unul dintre putinii romani care au avut acces direct (chiar locuind un timp) in apartamentul sotilor Eliade din Chicago. “De fapt, hazardul nu exista… El s-ar putea reduce la o serie de coincidente intre constiinta si fizica”, scria Mircea Eliade in 1928 intr-un articol din “Cuvantul”, text republicat in volumul “Virilitate si asceza”. Printr-o intamplare – desi, asa cum spunea Maestrul, nu exista hazard – Stelian Plesoiu a trait experienta vietii sale. Fusese acceptat la Universitatea din Chicago cand un doctor in fizica, auzindu-i accentul, l-a rugat sa ajute niste batranei romani care locuiau in zona campusului universitar. Erau chiar sotii Eliade, insa tanarul student nu stia inca unde a nimerit. Iata o intamplare demna de povestit nepotilor, si nu numai: proaspatul imigrant s-a prezentat la casa familiei de romani, le-a reparat radioul si le-a schimbat becurile arse, caci nu se pricepeau deloc la cele tehnice. La plecare “batranelul” i-a daruit o carte proaspat iesita de sub tipar, fiindca tanarul a refuzat, politicos, sa fie recompensat in bani. “Ia uite, eu nu cunosc pe nimeni in America, nu stiu destul limba, si mosul asta imi da sa citesc carti in romaneste!”, gandea studentul, cand a iesit din imobil, cu volumul sub brat. Pe coperta scria “Pe strada Mantuleasa”, iar autorul se numea Mircea Eliade. De aici incolo totul e istorie. Si inca ce istorie! Primele impresii Stelian Plesoiu ne-a depanat povestea, asa cum a trait-o: “A fost o experienta unica si irepetabila. Datorita lor, viata mea a luat o alta intorsatura. O data ce m-au cunoscut, n-am mai «scapat» de ei. M-au asaltat cu intrebari: «De unde esti? Ce faci? Ce studiezi?» si mai ales «Ce mai e prin tara?» La inceput nici nu stiam cum sa ma adresez. Cand i-am spus «domnule», am fost corectat imediat de doamna Eliade: «Ori ii spui Maestre, ori direct, Mircea; mie poti sa-mi spui oricum, dar sa ma strigi Christinel», desi in acte o chema Georgette. Am constatat destul de repede ca erau niste batranei foarte dulci, foarte modesti, foarte mamosi. Nu aveau copii – el a avut o fata din prima casatorie, care s-a prapadit acum doi ani – si le lipsea foarte mult atmosfera din tara. Vorbeau romaneste, acea romana curata, fara cuvinte sau expresii savante, ba chiar cu un usor accent moldovenesc. Le placea la nebunie sa foloseasca expresii moldovenesti, oltenesti. Ascultam fascinat povestile lor de la Tecuci, Costesti, Niculitel sau din Oltenia, povesti despre boieri, despre pamant, despre mosii si alte asemenea”. Baiatului venit din Bucuresti i se pareau chiar caraghioase regionalismele. Odata, Mircea si Christinel Eliade vorbeau despre o fotografie a Maestrului, in care aparea si Adriana Berger. “Nu vreau sa pastram fotografia asta – pe care a si rupt-o imediat – deoarece fata sta cam «rascracarata»” – ar fi zis Eliade. “Cum nu ma mai puteam opri din ras, Christinel m-a intrebat ce mi se pare asa de amuzant. I-am zis ca m-a distrat teribil expresia. Le faceam mici servicii, ii ajutam, caci erau in varsta. In casa lor ma simteam ca acasa”, isi aminteste Stelian Plesoiu. Eliade, omul Bunatatea, generozitatea si modestia omului Eliade sunt aproape de neinteles astazi. Simplitatea sa a fost considerata de catre unii, impropriu, “saracie”. Eliade insa era departe de a pune pret pe valoare, apreciind mai mult utilitatea unui anume lucru. “Se deplasa din ce in ce mai greu, folosirea unui baston devenind inevitabila. Astfel ca prietenii s-au intrecut in a-i aduce tot felul de modele – cu maner argintat, aurit, sculptate, pictate. El insa voia ceva practic. Asa incat m-a trimis la magazinul din colt sa-i cumpar unul care costa 5 dolari. I l-am taiat pe masura lui, i l-am reglat, si de el s-a folosit pana la final. Era modest – rusinos chiar, as putea spune – si foarte discret. Dar in acelasi timp, un geniu, cu o cultura uriasa, astfel incat era aproape de necontrazis, caci argumenta temeinic, foarte bine documentat stiintific. Dupa cum bine se stie, era miop, citea aducand cartea foarte aproape de ochi, aproape ca nu mai aveai cum sa-i pui o foaie de hartie intre ochelari si carte. Era curios, il interesa tot ce era nou. Ii povesteam despre domeniul computerelor si asculta cu atentie, incerca sa afle cum e sa atingi un buton cu degetul si sa-ti apara un articol, de exemplu, fara sa mai stai sa cauti ore in sir printre rafturile bibliotecilor. Bineinteles ca intre timp mi-am luat o slujba, m-am mutat, dar tot in apropiere, si am continuat sa-i ajut la treburile pe care nu mai puteau sa le faca. Imi cumparasem o masina noua si ii luam la plimbare. Le placea sa calatoreasca, dar nu s-o si conduca. Desi si-ar fi permis, nu au vrut sa-si cumpere un televizor; au preferat sa ramana in lumea cartilor”. Discret si distins “Odata ce te atasai de ei, nu-i mai puteai parasi. Aveau o servitoare, negresa, pe Lou, care era angajata la ei de vreo 30 de ani. Era un suflet mare, un amor de femeie. Desi cateodata doamna Eliade era cam dura, si chiar o facea sa planga, nu se putea desparti de ei. Atunci o intrebam: «Lou, de ce nu pleci?» Iar ea raspundea: «Cum sa plec!?! Ii iubesc!» Era greu o data ce intrai cu ei intr-o relatie, era imposibil chiar sa-i parasesti. Si eu am patit-o. El era foarte tolerant. Dar ea avea o personalitate vulcanica. Atunci cand se supara imi spunea sa plec, dar evident ca nu puteam pleca de tot. El insa era delicat si foarte sensibil. Cand mama mea a venit sa ma vada, a tinut neaparat sa o cunoasca si a fost impresionat de simplitatea ei, dar si de sacrificiile facute de cei care veneau in vizita sa-si vada familiile. Un episod pe care mi l-a povestit se refera la maiorul Bumbacescu, primul roman care i-a ajutat cand au sosit in Chicago. Nu l-am mai prins, s-a prapadit cu sase luni inainte de a ajunge eu in America. A fost prima persoana pe care a cunoscut-o – cineva i-l recomandase, spunandu-i sa-l caute indata ce ajunge la Chicago. Eliade venea de la Paris, doar cu bocceluta si nevasta, si acest maior Bumbacescu a fost primul care le-a intins o mana de ajutor. Le-a spus ca le aranjeaza el apartamentul. A mers cu ei sa-si aleaga niste lucrusoare – intai o masuta, pe urma patru scaune, suficient cat sa amenajeze un salonas. De ce l-a admirat si l-a iubit atat de mult Eliade?! Pentru ca Bumbacescu era maior de cavalerie, la fel ca si tatal sau, Ieremia. Ba chiar auzise de compania acestuia. Eliade il considera pe acest ofiter ca fiind un roman adevarat – era mai in vasta decat el, si maior de cavalerie pe deasupra. Asa s-a intamplat aceasta apropiere extraordinara intre ei”. In spatele usilor deschise In casa familiei Eliade veneau de la cersetori pana la profesori universitari, savanti, filosofi, teologi, studenti, scriitori si scriitorasi. “In SUA, cersetorii sunt luati in evidenta, trebuie sa faca ceva pentru a-si castiga banii. Asa se face ca, in fiecare saptamana, venea cate un grup de negrisori care cantau. Le dadeau cate 50-100 de dolari. De asemenea, le treceau pragul apropiatii lui de la departamentul de Istorie a Religiilor. Joseph Kitagawa de exemplu, pe care Maestrul il aprecia foarte mult. Avea si de ce: i-a tradus opera lui Eliade, in intregime, in japoneza. Joe Kitagawa a fost poate cel mai corect intelectual din preajma sa. De altfel, Eliade i-a botezat fata, pe Ann Rose, acum profesoara de Istoria Artelor la Harvard. Apoi, Isamu Noguchi, admirator si discipol al lui Brancusi, care i-a sculptat chipul intr-o moneda aflata acum la Luvru. Paul Ricoeur, Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel, casatorit cu matematiciana Alexandra Bagdasar (fiica doctorului Dumitru Bagdasar), prof. Andre Lacocque, prof. Brown, decanul capelei Rockefeller, Charles Long, Frank Reynolds, Wendy Doniger O’Flaherty, Claude Levi-Strauss, Hanna Holborn Gray (prima femeie presedinte a unei universitati americane, cea din Chicago), Mac Linscott Ricketts, Martin Marty etc. Nu in cele din urma, patronul editurii University of Chicago Press. David Brent, fiul acestuia, este care a mostenit manuscrisele lui Eliade, impreuna cu Sorin Alexandrescu, nepot de sora al Maestrului. Bineinteles, dintre oaspeti nu puteau lipsi reprezentantii generatiei sale – Emil Cioran sau Eugen Ionescu sau discipolul sau preferat, Ioan Petru Culianu. Uneori, cand afla ca ma duc undeva, ma ruga sa duc un pachet doamnei Christine-nu-stiu-cum. Cand ajungeam la destinatie, constatam cu uimire ca este vorba despre sotia rectorului universitatii din Colorado, de exemplu. Ma primeau intr-o casa uriasa (si nu e vorba despre partea materiala), plina de carti de sus pana jos. M-am dus odata la un laureat al premiului Nobel si eu habar n-aveam cine e. «Ooo, de la Mircea..», recunosteau ei imediat expeditorul. De asemenea, Maestrul avea un caiet in care insemna toate intalnirile de seama. Asa se practica in lumea academica, acest lucru le ridica portofoliul”. Adevaratele valori De la ei a invatat valoarea adevaratelor lucruri: “Cand i-am cunoscut, eram tanar si, evident, aveam foarte multe lacune. Pot spune ca familia Eliade m-a «salvat». Daca nu i-as fi intalnit, n-as fi stiut poate nici pana in ziua de azi cine sunt, pe ce lume sunt. Aceasta este cea mai mare bogatie pe care mi-au lasat-o. Imi doream sa fiu intr-o casa in care sa ma invete cineva engleza, si nimerisem la ei, care vorbeau romana taranului simplu, cel care sta duminica la intalnirea satului, dar acea romana traita, simtita. Am invatat multe despre identitatea mea, despre ce trebuie sa stii si de ce. Cand cineva te intreaba trei lucruri despre tara ta, ce iti vine mai intai in minte? Cati romani stiu de exemplu ca New York Times punea in fiecare saptamana un citat din Cioran pe coltul ziarului? Am mai trait de asemenea o experienta. Cu multi ani in urma, eram cu fiica mea intr-un avion si ea, ca orice copil curios, a vrut sa vada cockpitul. Insusi capitanul a adus-o inapoi, s-a asezat langa mine si m-a intrebat de unde sunt. I-am spus ca din Romania. A scos brevetul din buzunar, mi l-a aratat si mi-a spus: «Recunosti, nu-i asa?» M-am uitat, dar nu mi-a atras nimic atentia in mod deosebit. «Aaa, nu esti roman!», a spus el. «Este Pasarea Maiastra a lui Brancusi». Toti pilotii americani o au imprimata pe brevet. Am facut aceasta paranteza pentru a accentua ca este foarte important sa stim cine suntem. Fiindca in general, noi, romanii, nu ne cunoastem radacinile, valorile, istoria. Iar sotii Eliade au reusit sa ma indrume, am avut foarte multe de invatat de la ei. Venisem din Italia, nu stiam o boaba engleza, astfel incat in avion, neintelegand nimic din ce spuneau stewarzii americani, nici macar jumatate de cuvant, m-a bufnit plansul. Si la nici cateva saptamani ii gasesc pe acesti adorabili batranei, cu vrerea sau fara vrerea lor, dar sigur cu voia lui Dumnezeu. M-au introdus intr-o lume superacademica, unde am vazut multe, am inteles multe, dar mai ales am invatat sa separ facutul banilor de modul de a gandi. La inceput nu indrazneam sa asist la conversatiile lor, mai ales cand aveau invitati, dar cu timpul, ei au insistat sa raman in salon, sa fiu prezent la discutii”, marturiseste Stelian Plesoiu. Casa-Biblioteca Cartile erau viata lui Eliade: “De 30 de ani avea aceeasi biblioteca. Stia unde se afla fiecare fir de praf. Americanii au o vorba: «God bless my mess», si acest proverb caracterizeaza cum nu se poate mai bine biroul lui, cuprins de o dezordine ordonata. Stia exact de unde sa ia fiecare hartiuta. Nu lasa pe nimeni sa-i ordoneze documentele, fiindca apoi era pierdut, nu mai gasea nimic”. Pe Eliade l-a macinat dorul de tara. Dupa cum se stie, el nu s-a mai intors niciodata in Romania: “Christinel ar fi vrut sa se intoarca. Era sensibila la tot felul de «atentii», flori, bomboane, bauturi fine, primite pe diferite cai, dar n-a reusit sa-l convinga. Era cat pe ce la un moment dat, dar Eliade a intors pe toate fetele aceasta hotarare, iar Cioran si Eugen Ionescu il sfatuiau de asemenea sa nu cedeze. Curgeau invitatiile, de la Ceusescu personal, acesta si acolitii lui il curtau asiduu. Era vorba de principii: si-ar fi incalcat principiile de-o viata si s-ar fi compromis iremediabil. Daca s-ar fi intors in Romania, ar fi tradat toata intelectualitatea generatiei sale si pe cei plecati in exil. I-au promis sa-i arate «realizarile comunismului», programul ar fi cuprins o cina cu Ceausescu insusi, un sejur la munte si la mare, lui Christinel i-au promis chiar ca-i dau inapoi mosia de la Niculitel, cate si mai cate. Dar el a ramas ferm pe pozitie, chiar daca a suferit enorm ca nu se putea intoarce”. Devotament si severitate Doamna Eliade i-a asigurat climatul de care el avea nevoie: “Pana si paharul cu apa i-l ducea tot ea. El nu facea decat sa lucreze, sa citeasca, sa studieze. In timp ce ea isi petrecea timpul in salon cu diverse prietene sau se retragea in dormitor si citea, Mircea Eliade continua sa studieze. Christinel il intreba din cand in cand daca mai are nevoie de ceva, iar el ii raspundea din birou ca totul e in regula. Mica lui placere – pe care ea i-o accepta din cand in cand, dar ii amintea de fiecare data de sfatul medicului – era un paharel de scotch cu gheata, pe care il indoia cu apa. Insa, cand cinau la restaurant, Eliade avea, asa cum am descoperit intamplator, un aranjament cu chelnerul. Din intamplare, odata am nimerit paharul lui cu «apa». «Nu-l atinge! Daca bei, sunt pierdut!», mi-a soptit Maestrul. Mi-am dat seama abia ulterior ca scotch-ul urma sa fie «stins», de fapt, cu vodca. Si in casa ea se ocupa de tot, era o gazda adorabila. L-a aparat pe Maestru cu toata priceperea, caci nu toti cei care veneau pe la ei aveau neaparat ganduri bune. Cate unii aveau interese meschine, personale, voiau sa obtina cine stie ce avantaje, caci Eliade era foarte influent in mediul sau. O recomandare venita de la el avea extrem de mare greutate. Era respectat prin prisma culturii sale vaste si a enormului sau bagaj de cunostinte. Mi-au spus candva ca patul in care dorm a mai gazduit multi romani, printre care si unul «mult mai solid decat mine». Aveam sa aflu ca era vorba despre Adrian Paunescu, atunci cand a realizat celebrul interviu. Apropo de acest aspect, Maestrul a avut mari dezamagiri in viata sa. Dar nu le-a discutat. Nici macar despre episodul Calciu Dumitreasa nu a mai vrut sa mai comenteze. Cand a sosit parintele Calciu, el aproape ca a cazut in genunchi, i-a sarutat mana pios, mai ales ca era vorba totusi de un preot, care in plus venise imbracat cu sutana. Ea insa a evitat «protocolul»: «Parinte, pe mine va rog sa ma scuzati, nu pot sa ma aplec, ca ma dor genunchii». Ca tot a venit vorba de priceperea doamnei Eliade si de faptul ca ea si-a aparat sotul cu toata iscusinta sa de femeie: Calciu Dumitreasa a venit impreuna cu dr. Alexandru Ronnett. Ea l-a invitat pe Ronnett sa ia loc pe un scaun, langa el a asezat-o pe fosta mea sotie, care e de origine japoneza, langa ea m-a pus pe mine – caci stia ca Ronnett nu ma place deloc, apoi ea, si astfel l-a «neutralizat» in timpul discutiilor. La un moment dat, Maestrul si preotul s-au retras in birou, au vorbit pe soptite, cam vreun sfert de ora, dar nimeni nu stie ce si-au spus si nici nu va sti vreodata. Dupa ce au plecat insa, ea a fost extrem de dezamagita si a zis: «Domnul Ronnett – ce domnul, Ronnett e destul – sa nu mai calce pe aici! Cat despre preot, bine ca nu i-am pupat mana»”. Memoria peliculei Referitor la fotografii, cat s-a mai chinuit pana a reusit sa-l convinga sa se lase pozat! “Era total impotriva tehnicii noi, cu tot ce insemna aceasta: aparat foto, magnetofon, reportofon. Nu voia sa se lase filmat. Regizorul Paul Barbaneagra a reusit sa-l filmeze foarte putin, cu o camera ascunsa”. Plesoiu si-a cumparat un aparat foto si, cu ajutorul – ba chiar complicitatea – lui Christinel, a reusit sa-i faca Maestrului cateva fotografii. “Ea ii spunea: «Hai draga, accepta, ca maine-poimaine nu vom mai fi si nu stie nimeni cum aratam. Daca tot si-a luat baiatul aparat, e pacat sa nu-l foloseasca»”. Astfel a reusit Stelian Plesoiu sa imortalizeze imagini inedite cu Maestrul in biroul lui din Midville Theological Institute, de pe strada a 57-a, in campusul Institutului studentesc al Universitatii din Chicago, sau in salonul apartamentului lor din Woodlawn Avenue, ori la Mandell Hall, sala de spectacole a Universitatii din Chicago. “Foarte greu l-am fotografiat. Eliade mergea cam 300 de metri de acasa pana la universitate, fotoreporterii erau pe la toate colturile, iar el, stiind asta, ocolea prin spate si-i fenta de fiecare data. Nu-i placea sa se expuna nici in fata camerelor de luat vederi”. Pamant strain Mircea Eliade a fost incinerat, asa cum a cerut prin testament. Gandul acesta il avea, de altfel, de multa vreme. “El, care a studiat atata despre religia atator culturi, europeana, orientala, a ramas ortodox. Pe multi i-a surprins insa dorinta lui de a fi incinerat. «Sa te arzi, e ingrozitor, nu stiu de ce gandesti asa», ii spuneam deseori. Iar el raspundea: «Sa te inmormantezi intr-un pamant strain e si mai rau. De unde stii ca nu ne iau astia sa ne arunce?». Desi nu se punea problema – mai mult, la monumentul sau funerar e un pelerinaj perpetuu -, n-a vrut sub nici o forma sa lase prea multe urme fizice. «Pe un pamant strain… nici n-avem bani prea multi…», mai ales ca un loc de veci in acel cimitir select costa enorm. El a inclinat intotdeauna catre simplitate. Si a imbinat aceasta simplitate si cu dragostea de tara. Caci a stiut ca nu mai apuca sa mai vada Romania eliberata”. Testamentul lui Eliade, facut aproape in ultima clipa, a fost tinut in cutia de valori din banca. De altfel, caseta cu pricina continea doar documente – copii ale diverselor acte personale si cateva lucruri marunte. Ultimele dorinte ale lui Eliade au fost, la fel ca si viata sa, extrem de simple, dar pline de semnificatii: “sa fie incinerat, serviciul funerar sa fie oficiat de un reverend de culoare (Arhiepiscopul de Cantembury), iar manuscrisele sa ii fie incredintate lui Ioan Petru Culianu”. Ciocnirea dintre farmec si deziluzie Ce spunea Maestrul despre Maitreyi? “Nimic. Absolut nimic. Era de o discretie totala”, isi aminteste Stelian Plesoiu. “Ea l-a cautat in anii ’60, stiu precis asta. A mai venit apoi in perioada ’80, cand eram si eu acolo. S-a facut si un film inspirat dupa povestea lor. Dar nu mai era aceeasi situatie, se schimbasera multe lucruri intre timp. Sa nu uitam ca nu mai erau deloc tineri… Asadar, nu venea in mod special pentru el, trecusera totusi foarte multi ani, el era casatorit cu Christinel, iar Maitreyi incerca sa se apropie de Univesity of Chicago Press, unde el era extrem de apreciat. Daca aveai de la ei o recunoastere incepeai sa cunosti celebritatea. Poate asta isi dorea. Pe doamna Eliade o anuntau prietenele: «Vezi ca iar a venit, este aici, este o receptie la sala cutare si vine si ea». Christinel a preferat sa evite intalnirile. Nu mergea la receptiile cu pricina, dar se duceau prietenele, apoi veneau si-i povesteau ce li se parea lor, ca indianca e asa, e pe dincolo… discutii ca intre femei.” Desi scrise la o distanta de circa patru decenii, cele doua romane – “Maitreyi” al lui Eliade si “It Does Not Die” (“Dragostea nu moare”) al lui Maitreyi Devi – au fost publicate impreuna de University of Chicago Press in 1994, ca doua fatete ale aceleiasi iubiri. “Maitreyi Devi avea 16 ani in 1930, cand Eliade, pe atunci de 23 de ani, a venit la Calcutta sa studieze cu tatal ei. Mai mult de 40 de ani au trecut inainte ca Maitreyi sa citeasca versiunea lui Eliade asupra iubirii lor… Un raspuns la povestea spusa de el, «It Dies Not Die» este o marturisire a consecintelor avute asupra unei iubiri tinere de catre ciocnirea intre farmec si deziluzie, diferente culturale si aroganta coloniala”, a scris editorul volumelor-pereche pe coperta cartii scrise de Maitreyi Devi. Aparut in Jurnalul National / 6 aprilie 2009 „Mircea Eliade era deplin convins ca nu va mai ajunge niciodata sa-si vada propria tara”Interviu cu Stelian Plesoiu de GABRIEL STANESCU – Cand am inceput sa strang material documentar pentru crestomatia Mircea Eliade in constiinta contemporanilor sai din exil, mi-ati fost recomandat de prof. Claudiu Matasa, dvs. fiind unul dintre putinii romani care a locuit in apartamentul lui Mircea Eliade de la Chicago. Memorialul dvs. se intituleaza chiar Am locuit in apartamentul lui Mircea Eliade. A fost un accident sau o dorinta mai veche a dvs.? – Printr-o intamplare absolut banala am ajuns in casa Eliade. Acceptat fiind la Universitatea din Chicago, acolo am cunoscut (tot intamplator) un doctor in fizica; acesta vorbea romaneste. El m-a rugat sa ajut niste batranei (sotii Eliade – n.n.) care locuiau in zona campusului universitar, acestia vorbind si ei romaneste. – Cu ce v-ati ales, moralmente, din aceasta experienta unica, irepetabila? – Intr-adevar a fost o experienta unica in viata mea. Datorita acestei experiente, planurile, gandurile si extazul meu de incepator in lumea americana au luat o cu totul alta intorsatura. Desi ma luptam cu o limba necunoscuta mie (engleza), alta tara, alte obiceiuri, in casa acestor batranei neputinciosi ma simteam in siguranta si ca la mine acasa, in Romania. Se vorbea romaneste curat, fara jargoane, fara cuvinte si expresii pretentioase, se vorbea cu un usor accent moldovenesc, destul de nou mie (fiind bucurestean); ma distrau grozav povestioarele lor despre tara, despre Tecuci, Cotesti, Niculitel, Moldova, Oltenia etc., despre obiceiurile pe care ei le apucasera cu multi, foarte multi ani in urma. Era vorba despre boierii vechi sau de pamant care aveau mosii in regiunile respective si care se plimbau pe la Paris sau prin alte orase europene. Auzeam o multime de lucruri noi, deosebite, ciudate si mai ales noi pentru mine. Toate acestea contraziceau total modul in care eu fusesem instruit in tara. Nu stiam foarte multe despre boieri, nu stiam prea multe despre limba romana vorbita cu intelepciunea taranului roman, simpla, sensibila, de multe ori caraghioasa datorita regionalismelor, foarte multe necunoscute mie. In casa la ei am realizat cat de bogata este limba romana, cat de variata, unica. Ma identificam cu o identitate noua. Invatam sa ma exprim ca un roman si sa ma comport ca un roman… – Nu sunteti scriitor, nu ati fost doctorandul maestrului, nu v-ati inrudit nici cu Christinel, nici cu Mircea Eliade si totusi ati fost foarte apropiat acestei familii celebre in ultima parte a vietii acesteia. Cum va explicati faptul ca eliazii v-au adoptat in familia lor, fiind student, fiind roman si ei neavand copii? – Faptul ca de abia ajunsesem in America, ca nu cunosteam pe nimeni, ca eram foarte speriat, zapacit de complexitatea limbii engleze (visam ca va fi usoara asimilarea ei, comparand-o cu limbile romanice), ca avem o naivitate iesita din comun etc., toate acestea au facut ca acesti batrani sa ma accepte cu usurinta si bucurie. Erau fericiti ca au pe cine sa certe, sa invete si mai ales cu cine sa vorbeasca romaneste. – Cum se comporta Mircea Eliade in familie? Era toata ziua in camera de lucru, citind si scriind? Ati reusit sa va bagati nasul printre hartiile Maestrului? – Prin felul lor de comportare atat in societate cat si in casa, familia Eliade nu avea nimic de ascuns sau ceva anume/special ce ar fi trebuit sa existe, conform speculatiilor ce se faceau in jurul lor. Aveau un program de batranei, adica mai mult de casa, fiind mai toata dupa-amiaza ocupati cu vizite de tot felul: de la postas la femeie de serviciu, vizita vreunui profesor nedumerit sau ceva studenti intarziati si confuzi in prepararea cursurilor, dupa care Maestrul se deplasa adeseori la Catedra de Istoria Religiilor (aceasta fiind aproape de apartament), iar seara (dupa ora 11), in biroul din apartament, el se apleca asupra lecturii care de obicei se compunea din citirea scrisorilor si evident raspunsul la ele, se afunda in citirea de romane politiste, pe care le iubea (Agatha Christie), citea mult din Petre Tutea, dupa care isi completa jurnalul personal. Christinel isi petrecea timpul in salon cu diverse prietene dupa care se retragea in dormitor unde citea. Aproape regulat si la intervale precise ea il striga pe Maestrul aflat in cealalta camera-birou, acesta raspunzandu-i ca totul este in regula. Batrani fiind, amandoi se vaitau de tot felul de dureri reumatice. Ca un remediu impotriva acestora, Christinel practica putin dar cu rigurozitate cateva aplicatii yoghine invatate si explicate pe larg de la sotul ei. – Din relatarile dr. Ronett se pare ca Eliade ar fi fost invitat sa viziteze Romania, drept care Corneliu Bogdan, ambasadorul Romaniei la Washington, il vizita insistent in anii 77-78… – In ultimii ani ai vietii Mircea Eliade era tot mai curtat de personalul Ambasadei Romane din Washington. Invitatiile scrise din partea lui Ceausescu nu se opreau. Mircea Eliade era dorit in tara, era ademenit din toate partile de serviciile protocolare romanesti care i-ar fi satisfacut orice dorinta numai sa accepte o vizita in tara. Acesta vizita atat de dezbatuta, discutata, criticata, analizata de Eliade si apropiatii lui nu s-a intamplat niciodata. Desi Christinel dadea dovada de slabiciune, nerezistand in fata florilor superbe primite din partea Ambasadei, a cadourilor de tot felul, incepand de la ciocolata si sticle de bauturi fine, totusi nu a reusit sa-si convinga sotul sa mearga in tara. – Era evidenta nostalgia sa pentru Tara? Intr-o evocare scrieti ca Mircea Eliade era numai ochi si urechi cand se vorbea de Romania… De Romania lui Ceausescu sau de Romania interbelica, in care a fost numit de mult „sef al Noii Generatii de la 1930”? – Mircea Eliade / Maestrul nu putea sa parcurga o zi din viata lui fara a-si aminti ca este roman. Se trezea dimineata vorbind cu sotia lui in dulcele grai romanesc, ea fiind moldoveanca de obarsie. Desi petrecuse toata viata la Paris, Christinel Eliade vorbea romaneste cu multa caldura si cu multa simtire. Maestrul primea in fiecare zi scrisori, carti, ziare, reviste. Legatura cu Romania era permanenta si indestructibila. Corespondenta cu tara era in proportie de cel putin 75 la suta. Desi stia cu lux de amanunte ce se intampla in tara, unde avea o sora (Corina Alexandrescu), Maestrul nu accepta si nu se putea obisnui cu realitatea romaneasca sub dictatura. Il interesa tot ce putea sa afle de la nou-veniti (eram unul din ei) despre tara. Avea contacte cu majoritatea scriitorilor care-i scriau, il informau etc. Isi punea intrebari copilaresti referitoarea la inacceptabila situatie, il durea si se chinuia ingrozitor cu acceptarea realitatii comuniste. Suferea cumplit pentru tragedia prin care trecea poporul roman. Am vazut reactia lui in momentul intalnirii cu mama mea, in Chicago. A plans discret si a acceptat in lacrimi eroismul si dragostea de tara a celor veniti cu sacrificii in vizita sa-si vada familiile plecate. Atitudinea manifestata de el la auzul realitatii din tara era cea a unui om neputincios, descurajat si dezarmat. Era deplin convins ca nu va mai ajunge niciodata sa-si vada propria tara, mormintele parintilor, sora si prietenii. – Apropo de bagatul nasului in manuscrise, ati fost martor al episodului Adriana Berger… Ce s-a intamplat de fapt? – Adriana Berger a fost introdusa familiei Eliade in Paris, cand acestia se aflau acolo in timpul sejurului de vara. Christinel a gasit-o simpatica si desteapta suficient sa-l ajute pe Mircea Eliade ca bibliotecar si secretar. Odata ajunsa in Chicago, Adriana Berger s-a grabit sa ajunga la serviciul de imigratie american pentru a-si putea obtine atat de mult doritul „green-card” pentru a putea sta legal in America. Desigur ca l-a obtinut relativ usor, bucurandu-se de recomandarea lui Mircea Eliade la Ministerul Muncii, minister care i-a dat pe loc avizul de a lucra ca bibliotecar la Midville Theological Institute, insa in scurta vreme si pe cai perverse a ajuns in biroul si biblioteca lui Eliade spre stupefactia acestuia. Odata ajunsa aici, Adriana Berger nu s-a sfiit sa desfaca toata corespondenta personala a Maestrului, s-o copieze si sa o trimita la diverse persoane cu care ea coresponda. A reusit sa-si faca singura o recomandare catre University of Wisconsin, a semnat-o in numele lui Eliade, obtinand prin frauda o pozitie de asistent profesor la aceasta renumita Universitate. Desigur ca falsul a fost descoperit, Berger fiind data afara. In timpul acestei activitati pe langa Eliade a avut loc si incendiul misterios din biblioteca Maestrului. Spun misterios deoarece nu s-au aflat niciodata cauzele acelui foc iar Eliade, sa puna capat interpretarilor, si-a asumat responsabilitatea si vina – focul s-ar fi aprins de la pipa lui de care era nedespartit. Ceea ce nu este adevarat, Maestrul avand o scrumiera uriasa in care isi scutura scrumul, acesta fiind gasit neatins in scrumiera de catre pompieri. In timpul acestui incendiu s-au distrus carti si manuscrise, scrisori si note personale foarte importante. Dupa toti acesti ani si dupa atatea intamplari, aceasta individa, Adriana Berger, prin natura unor circumstante avantajoase si favorabile, cat si prin plasarea ei la timpul si locul potrivit, este avocat si psiholog in New York. Ce ironie a sortii. O simpla cautare de nume pe Google si veti afla mai multe despre aceasta periculoasa oportunista. – Am inteles ca l-ati condus de multe ori pe Eliade spre campusul universitar din Chicago, School of Religions, ca ati asistat la cursurile si seminariile maestrului, cu toate ca slujiti un domeniu eminamente tehnic… De unde atata devotament? Sau mai mult curiozitate? – L-am insotit de multe ori pe Maestru la catedra unde preda. Fie ca eram trimis de Christinel sa-l insotesc, deoarece se misca cu greutate; isi experimenta cu stangacie si frica bastonul, acesta fiind ceva nou in viata lui. De asemenea eram curios sa-l aud, sa-l vad predand, sa-i vad pe studentii care-l adorau, asaltandu-l cu intrebari si raspunsuri. Devenisem fara sa imi dau seama, din umbra, un admirator tacut al unui om despre care nu stiam nimic. Simtindu-mi tacerea, ma incita la conversatie. Ii spuneam curajos ca nu stiu nimic din ce vorbesc ei acolo, el oprindu-ma delicat sa-mi explice despre ce era vorba. Nemultumit de explicatiile lui, am mers la biblioteca universitatii, l-am intrebat pe bibliotecar ce stie despre Mircea Eliade. Acesta, inseninadu-se la fata, m-a condus in fata rafturilor care gemeau de cartile unui singur autor, Mircea Eliade. Imi spune in soapta: nu stiu prea multe si imi este rusine. Acest autor este un geniu. Ce studiezi tinere: filosofie, religie sau antropologie? Sau despre mituri, filosofie indiana, poate Yoga??? La care eu am raspuns naiv si spre dezamagirea interlocutorului: NU, il cunosc personal, imi este foarte apropiat si drag, am grija de el si suntem romani. Din acel moment si pana la plecarea mea din universitate m-am bucurat de un respect special. De fiecare data cand mergeam acolo toti ma tratau curtenitor. Mai tarziu aveam sa constat ca si pe culoarele universitatii si ale spitalului multi doctori, profesori si desigur, laureati ai Nobelului, ma salutau cu un zambet complice si discret. – Va aduceti aminte de vizita lui Adrian Paunescu, detinator al unei burse, care a inchiriat un apartament langa cel al lui Eliade? – Adrian Paunescu a fost in Statele Unite cu o bursa speciala. El s-a apropiat de Mircea Eliade ca un elev sarguincios si plin de admiratie fata de profesorul sau. Il stima, il adora si ii sorbea fiecare cuvant. Nimeni nu a inteles niciodata de unde atata perversitate, in interviul publicat in tara, din partea lui Paunescu fata de maestrul sau. Personal i-am vazut ciclul de poezii trimise prin posta Maestrului (Iubiti-va pe Tunuri) cu autograful lui Paunescu si cateva cuvinte adresate lui, cuvinte frumoase si pline de caldura. Nimic nu da de banuit ca acesta (poetul) i-ar fi purtat ganduri dusmanoase. – Cred ca stiti, totusi, ca, dupa plecarea lui Paunescu in Romania, Eliade a constatat cu stupoare ca un pasaj important din interviul acordat lui Paunescu, cel despre Nae Ionescu, fusese cenzurat, ceea ce a starnit mania Maestrului, care l-a publicat in paginile unei reviste din exil… – Intr-adevar, Maestrul a fost manios pe Adrian Paunescu citindu-si interviul injumatatit. Si, nu numai atat, fusesera strecurate fraze care nu-i apartineau. A fost revoltat la maximum, insa niciodata nu i-a raspuns „bardului de la Barca”personal, acesta continuand sa-i scrie si sa-i trimita carti cu autografe. – Cine dintre bursierii romani l-a mai vizitat? – In apartamentul din Chicago si mai ales in incinta salilor de curs ale Universitatii, Eliade a fost vizitat de multi bursieri romani care-l acostau pentru diferite interese si curiozitati. Multi dintre acestia erau in vizita, studenti sau doctoranzi. Multi studenti preoti. Unul dintre ei, parintele Ion Ionita, actualmente preot si vicar in Chicago, Illinois. – E adevarat ca functionarii de la Ambasada Romaniei il vizitau si ei, dornici de a-l convinge sa accepte sa vina in vizita in Romania si sa cineze cu Ceausescu? – Alti vizitatori erau chiar trimisii guvernului comunist de la Bucuresti. Vizitele acestora nu aveau decat un singur scop: lamurirea lui Eliade de a ajuta tara printr-o vizita oficiala in Romania la invitatia lui Ceausescu. Aceasta nu s-a intamplat niciodata. Nu numai atat: in Chicago, prin 1976, guvernul comunist de la Bucuresti avea o legatie economica formata din doi consuli romani, care locuiau aproape de centrul orasului intr-un bloc cu doua niveluri. Obiectivul acestora era de pastra legatura permanenta dintre afacerile unor anumite firme private din Chicago cu unele intreprinderi din tara. Intamplarea a facut ca unul dintre consuli sa moara rapus de o boala, iar celalalt sa nu se mai intoarca in tara. Cel care a murit nu imi aduc aminte exact cum il chema, insa dupa moartea sa sotia si fata lui au trecut la numele de Palmer. Celalalt consul, domnul Herescu, se afla si astazi in orasul Chicago, alaturi de familia lui. L-am intalnit de nenumarate ori in casa Eliade. Maestrul il trata cu distanta, iar Christinel, care-l folosea pentru diferite treburi casnice, il trata cu dispret si batjocura. – Dintre universitarii americani cine il vizita acasa? Cu cine colabora? – In casa, Eliade era vizitat de cei mai apropiati si dedicati profesori din departamentul Istoriei Religiilor. L-as aminti in primul rand pe Joe Kitagawa, decanul facultatii. Joe, de origine japoneza, a fost cel mai corect si mai serios intelectual din jurul lui Eliade. Printr-o o extraordinara munca, Kitagawa a reusit sa-l faca de-a lungul anilor pe Eliade cel mai tradus, mai apreciat si mai popular filosof in Japonia. Opera lui Eliade a fost tradusa in intregime in aceasta tara. Eliade si Christinel i-au botezat fiica acestuia, Ann-Rose, care actualmente este profesoara de Istoria Artelor la Harvard. Alaturi de Kitagava, un alt mare admirator, discipol al lui Brancusi, Isamu Noguci, cel care i-a sculptat chipul intr-o moneda. Paul Ricouer era un apropiat al casei. Saul Bellow (laureat al premiului Nobel), casatorit cu Alexandra Bagdazar (fata dr. Bagdazar) erau nelipsitii casei, Andrei Lacock, profesor, decanul departamentului ce se ocupa cu studierea Noului Testament, prof. Brown, decanul capelei Rockefeller, Charles Long, Frank Reynoald, Wendy O’Flatherlly, Doniger, Levy, presedintele Univ. de Chicago, Hanna Grey, de asemenea presedintele Univ. de Chicago, Mac Linscott Ricketts, traducatorul lui Eliade, Mertin Marty etc. Nu putem sa nu-l amintim pe unul dintre cei care l-au publicat pe Eliade in USA, Stuart Brent, patronul Editurii The University of Chicago Press. In aceste zile fiul lui, David Brent, este Chief in Charge al acestei prestigioase edituri, este un apropiat al lui Lavastine si, deasupra tuturor lucrurilor, este mostenitorul manuscriselor lui Eliade impreuna cu Sorin Alexandrescu, nepot de sora al Maestrului. – Va amintiti episodul Maitreyi, iubirea lui de la 20 de ani din India, care a strabatut lumea sa-l revada pe Eliade, de care tatal ei, prof. Dasgupta, a despartit-o? – Fata profesorului indian Dasgupta, (Maitreyi), dupa foarte multi ani si in urma unei corespondente personale cu Eliade, a ajuns si in America, la Univ. de Chicago, cautandu-l pe Eliade. Desigur ca daca nu mai era dragostea din anii tineretii, acum, la peste 60 de ani, Maitreyi, dezamagita si frustrata, cauta niste drepturi banesti de pe urma cartilor aparute, avand-o pe ea personaj principal. In final nu a obtinut nimic, in afara de faptul ca a dezvaluit o latura urata a caracterului ei. – Stiu ca sunteti autorul unor serii de fotografii ale lui Christinel si Mircea Eliade care acum au devenit celebre… Cum ati reusit sa-l surprindeti pe Eliade, caruia nu-i placea sa se lase fotografiat, inregistrat, filmat? – Este bine stiut ca Eliade a urat tot ce era reportofon, aparat de fotografiat sau camera de filmat. Doar regizorul Barbaneagra a reusit un mic interviu filmat (cateva minute) cu o camera ascunsa. Acest interviu se afla in arhivele Televiziunii Romane impreuna cu un alt interviu luat de Vartan Arachelian lui Christinel dupa moartea Maestrului. Apar si eu in acel interviu insotindu-l pe Vartan in locasurile Universitatii de Chicago. La sugestiile doamnei Eliade, mi-am cumparat o camera performanta de fotografiat si m-am apucat sa ii fotografiez in toate ocaziile. Dupa cum spunea dansa: vom muri si nu ne stie nimeni, asa ca fa-ne ceva poze. Cu putin curaj si cu greutate am reusit sa-l fotografiez in biroul lui personal, ba chiar si impreuna cu Adriana Berger, poza care mai tarziu a fost distrusa, aceasta Berger devenind „persona non grata”. – Ati fost prezent la inmormantarea sa, in 1986? Cum s-a desfasurat ceremonia funerara? – Ceremonia funerara a lui Eliade a avut loc in Chicago, in anul 1986, la Capela David Rockefeller din incinta campusului Universitatii de Chicago. Capela a fost arhiplina inauntru, dar si in afara ei erau multi. Serviciul divin a fost condus de reverendul Brown, rectorul capelei, urmat de ceilalti invitati si oficiali. A fost rostit Tatal Nostru in romaneste de catre Gheorghe Pavel, preotul ortodox al parohiei Nasterea Domnului din Chicago. Dupa care a urmat cuvantul de ramas-bun al lui Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, un foarte apropiat al casei Eliade. El a vorbit chiar si in romaneste. A urmat Ioan Petru Culianu cu o ruga inspirata din filosofia indiana. Au urmat cuvintele de ramas-bun ale catorva profesori si colegi apropiati, dupa care serviciul divin a fost incheiat de un pastor neoprotestant (negru) care era si Arhiepiscopul de Cantembury, fost student de-al lui Eliade. Cuvantarea acestuia a fost magistrala, el reusind sa aduca multimea de indoliati de la plans la ras, la regrete si pareri de rau. In rugaciunile sale, de multe ori se uita in tavanul inalt al capelei avand un dialog direct cu Maestrul lui care-l privea cu ochiul exigent pe discipol, urmarindu-i nepasator vaicarelile si rugaciunile; in tot acest timp Arhiepiscopul isi cerea iertare pentru intreaga lume care isi exprimase ignoranta si lipsa de interes la cursuri, la intelegerea religiilor, la iubirea dintre oameni. „Noi stim acum, Mircea, ca tu esti undeva sus, deasupra noastra, te uiti la noi si razi de micimea si de ignoranta noastra”… avea sa incheie Arhiepiscopul de Cantembury. Pe prima banca din incinta capelei s-au aflat Christinel Eliade, Gisella Tatarescu (fata din prima casatorie a lui Eliade), Hanna Grey (presedintele Univ. de Chicago, originara din Germania Democrata, evreica si fosta studenta a Maestrului), si alti apropiati pe linie profesionala cu Mircea Eliade. – De ce credeti ca ambii soti Eliade au voit, prin testament, sa fie incinerati si nu ingropati, dupa obiceiul crestin-ortodox? – Sotii Eliade au fost incinerati in urma dorintei lor confirmata prin testament. Dragostea si respectul lui Eliade pentru cultura indiana si traditia in care indienii se incinereaza a castigat tot mai mult teren in fata situatiei imposibile de a se intoarce acasa, oripilat la gandul ca si-ar putea ingropa corpul intr-un pamant strain din care ar fi fost mutat sau abandonat candva, plus costul extraordinar de mentinere a unui mormant si, in final, neavand nici un fel de mostenitori, toate acestea nu au facut decat sa-l convinga pe Eliade sa ia o decizie foarte practica, poate unica de acest fel din viata lui: aceea de a fi incinerat si de a ramane pe veci sub forma de cenusa in incinta cimitirului Universitatii de Chicago. Acest cimitir este „perpetuu”, adica va fi pentru eternitate. Placa funerara a lui Eliade este acolo pentru vesnicie. Este asezata la intrarea in cimitir, nu departe de placile funerare ale lui Enrico Fermi si a fostului primar al orasului Chicago, Harold Washington, negru si fost student de-al lui Eliade. – Era Eliade un bun crestin? – Eliade a fost un crestin-ortodox convins. Iubea si respecta religia ortodoxa din care se tragea, atat el, cat si parintii lui. Avea sa cunoasca de-a lungul vietii lui multi preoti si slujitori ai religiei ortodoxe. In perioada lui de varf avea sa fie indrumatorul si profesorul a mii de studenti in teologie, filosofie, religie etc. Prezenta lui in Biserica Ortodoxa era nelipsita. Avea intotdeauna grija sa faca donatii si sa sustina biserica prin plata tuturor taxelor si prin alte cheltuieli. A ajutat mult Biserica si oamenii ei aflati la ananghie. Vedeti cazul preotului Calciu Dumitreasa. – Va amintiti ce scria in testamentul lui Eliade? – Testamentul lui Eliade spune cam asa: 1. Dupa moartea mea, doresc sa fiu incinerat. 2. Vreau sa fiu slujit de un preot neoprotestant si de culoare neagra. 3. Manuscrisele sa fie lasate lui Culianu. – Ce s-a intamplat dupa moartea fulgeratoare a lui Ioan Petru Culianu? – Dupa asasinarea lui Ioan Petru Culianu la Chicago, in 1991, doamna Eliade a avut grija sa ia manuscrisele Maestrului si sa le incredinteze Universitatii Chicago, numind doi mostenitori: David Brent si Sorin Alexandrescu (nepotul de sora al lui Eliade). – Cum a sfarsit Christinel Eliade ? – Dupa disparitia marelui filosof Mircea Eliade, sotia acestuia, Christinel, a fost pe zi ce trece tot mai singura. Nefiind o buna cunoscatoare in ale menajului si manipularii banilor, de multe ori aceasta a cheltuit mai mult decat avea, devenind astfel tot mai plina de datorii. La un moment dat a fost trasa pe sfoara de niste confrati romani care s-au apucat sa faca un film despre Eliade, totul din banii ei de rezerva dati cu imprumut familiei Jelescu, familie care nu a inapoiat niciodata acesti bani. A murit indatorata si fara prea multa lume in jurul ei. Cenusa ii este alaturi de cea a lui Mircea Eliade. – Ce s-a intamplat cu apartamentul eliazilor de la Paris dupa moartea profesorului? – Apartamentul lor din Woodlawn Avenue a fost proprietatea Universitatii Chicago, care l-a inchiriat mai departe altcuiva. Apartamentul lor (proprietate personala) din Paris a fost vandut pe un pret de nimic, in 1985, proprietarului de deasupra lor. – Cati dintre prietenii care ii vizitasera la Chicago au cautat-o pe Christinel dupa moartea sa? – La moartea lui Christinel Eliade, nu a fost nimeni din partea familiei. Gisella Tatarascu era inca in viata, mama lui Radu Duda era inca in viata, si Sorin Alexandrescu. La serviciul funerar al lui Christinel au fost cateva persoane: doamna LaCock, doamna Mioara Economu Zarifopol, Alexandra Bagdasar. Slujba de inmormantare a fost tinuta de profesorul preot David Tracy. – In filmul documentar Pe urmele lui Eliade, realizat de Iuliana Marciuc, sunteti intervievat in calitate de unic marturisitor si prieten apropiat al familiei Eliade si in aceasta calitate sunt convins ca aveti inca o multime de lucruri inca necunoscute de spus despre Mircea si Christinel Eliade. Pe cand o carte intitulata, sa-i spunem, Am dormit in apartamentul lui Mircea Eliade de la Chicago? – Filmul documentar Pe urmele lui Eliade, al carui protagonist am fost, a fost facut de TVR International in anul 2003, in orasul Chicago. Desigur ca un film nu poate fi decat un indrumator si o informatie in plus pentru publicul dornic de cunoastere si de adevar. Despre viata privata a lui Eliade sunt foarte multe de spus celor care l-au citit, celor care l-au studiat si mai ales celor care l-au hulit si continua s-o faca, celor care continua sa-l defaimeze. In aceste conditii si fortat de „constiinta morala” de a spune adevarul, scrierea unei carti in detaliu este mai mult decat o obligatie, este o datorie patriotica plina de simtire si de identitate romaneasca. Aparut la Centrul Cultural Pitesti Sursa: Ziaristi Online]]>