Înainte de revoluþie, prinsesem ºi eu Shogun-ul lui James Clavell (în librãrii se vindea doar la pachet cu alte trei maculaturi româneºti fãrã valoare) ºi deschisesem ochii, uimit, cãtre o altfel de lume: Japonia medievalã. Lumea descrisã de James Clavell se asemãna întrucâtva cu ceea ce trãiam noi pe atunci. Un univers ordonat, autoritar, cu reguli stricte. Ca ºi în vremea ºhogunatului japonez, ºi în România existau zâmbete politicoase, sub care oamenii îºi ascundeau, în stil oriental, adevãratele gânduri ºi convingeri. ªi mai exista o chestie comunã: este descris la un moment dat un concept important în societatea japonezã: acela de wa – armonie. Vecinii, chiar membrii familiei se strãduiau sã nu tulbure wa-ul celorlalþi. Conceptul de armonie era mult mai subtil, mai spiritual decât echivalentul sãu est-europenao-românesc cunoscut în legislaþie sub sintagma “tulburarea ordinii ºi liniºtii publice”. La nivel concret, cele douã idei erau sinonime: era consideratã tulburare orice abatere de la normele bunului simþ general acceptate: gãlãgia, scandalul, deranjarea celorlalþi în spaþiul public, comportamentul indecent. Doar cã în societatea japonezã, conceptul de armonie, provenit probabil din amestecul de shinto-ism nipon combinat cu dao-ismul chinez, privea omul, societatea umanã precum un exponent important al naturii, al amestecului de forþe invizibile yin ºi yang. Omul se afla la întrepãtrunderea celor douã forþe antagonice, se afla între Cer ºi Pãmânt, pe linia subþire ce le desparte, ºi tocmai de aceea avea puterea de a tulbura acest fragil echilibru prin comportamentul sãu. Ca ºi în socialismul ateu, omul nu avea mari aºteptãri de la Naturã. El dorea doar sã plouã la timp, suficient, sã nu fie nici inundaþie dar nici secetã, pentru ca el sã aibã ce mânca ºi astfel sã îºi continue netulburat existenþa. Principalele ritualuri vizau fertilitatea, roade bogate, ploi liniºtite, zile bune, fãrã nenorociri ºi cataclisme.    

Ei bine, de fiecare datã când armonia între oameni se tulbura prin comportamente dizarmonioase, ce contrastau cu echilibrul Universului, aceastã dizarmonie se reflecta în legitãþile Naturii, iar Natura pedepsea Omul. Cam acelaºi concept îl au þãranii noºtri bine-credincioºi, când ies cu icoanele în câmp, la vreme de secetã, rugându-se pentru ploaie. Seceta pedepseºte oamenii pentru încãlcarea legilor divine, pentru tulburarea armoniei Universului, iar pãcatele iertate se spalã prin ploaia dãtãtoare de viaþã.

În ciuda previziunilor pesimiste ale unora, umanitatea în ansamblul ei care conteazã – mã refer la zonele considerate în mod tradiþional civilizate – a cunoscut o evoluþie vizibilã la nivelul conºtiinþei colective. Oamenii moderni – în ansamblul lor – sunt mult mai toleranþi cu semenii lor decât cei din vechime. Sau poate cã marile imperii au avut ca element comun  – care le-a menþinut coeziunea, toleranþa oamenilor unii faþã de alþii, cele mai bune exemple sunt Imperiul Roman ºi cel chinez.

Astãzi, toleranþa are ºi un revers mai puþin plãcut. Cãci dacã romanii, în înþelepciunea lor de antici, afirmau cã “libertatea fiecãruia se opreºte acolo unde începe libertatea celuilalt”, în societatea modernã, indivizii singulari, grupurile sau minoritãþile par lansate într-o cursã dementã, o cacofonie de revendicãri ºi manifestãri menite sã le impunã la nivel colectiv preferinþele, cererile, doleanþele. Societatea modernã pare dominatã de un egalitarism îndoielnic, prost înþeles, în care toþi excluºii prin definiþie, anormalii ºi dubioºii cu comportamente ne-naturale îºi revendicã dreptul de a fi acceptaþi în sfera firescului, a normalitãþii. ªi iar mã apucã nervii cã vine luna LGTB cu paradele homosexualilor, ºi evenimente aberante gen “fãrã pantaloni în metrou” sau “sãrbãtoarea internaþionalã a onaniºtilor ºi pedofililor”. Acesta este oare preþul pe care trebuie sã îl plãtim pentru a pãstra neatins acest principiu – devenit sacru – al toleranþei duse la extrem ?

Mã temeam cã noua generaþie, atinsã de morbul toleranþei extreme, va deveni haoticã, fãrã repere ºi valori morale. M-am înºelat. Lumea continuã sã meargã înainte, încãpãþânatã, roata lumii se învârte în jurul aceluiaºi ax, centrat între conceptele de Bine ºi Rãu. Omul ca fiinþã socialã nu poate fi dezbãrat de aceste douã repere fundamentale, în raport de care se construieºte totul.

Chiar dacã armonia noastrã în ansamblu, toleranþa de care dãm dovadã a ajuns sã fie lezatã de felurite minoritãþi vocale, ea rãmâne solidã, consolidatã de confortul oferit de îmbunãtãþirea condiþiilor de trai, graþie evoluþiei tehnicii. Trecem uºor cu vederea derapajele disperaþilor dupã acceptare, schimbãm canalul TV cu un zâmbet la vederea revendicãrilor minoritãþii maghiare, ne doare la bascã de drepturile homosexualilor, conºtienþi de enormitatea revendicãrilor. Cãci n-a auzit nimeni în România de unguri discriminaþi, dupã cum n-a auzit nimeni de baruri de poponari devastate de fanatici ai sexului hetero. Am ajuns sã îi integrãm, sã acceptãm în zgomotul de fond care însoþeºte tumultul lumii, ºi aceste voci plângãcioase ce reclamã ºi revendicã atenþie ºi drepturi exagerate – fãrã sã le mai dãm atenþie. Este o formã primitivã dar eficientã a individului de a-ºi pãstra feng-shui-ul, liniºtea, armonia ºi echilibrul în universul înconjurãtor. Asta nu înseamnã cã dacã se trece la fapte ce vizeazã schimbarea efectivã a unor lucruri, indivizii, societatea nu reacþioneazã. Un poponar îºi va lua în România ºi acum ºi peste 20 de ani un ºut în cur dacã iese sã se futã în cur pe stradã (reacþie identicã – poate mai puþin virulentã – faþã de un cuplu hetero care o face în public), la fel ºi dacã ungurii ar îndrãzni sã ne care în Ungaria mãcar un camion de pãmânt transilvãnean.

Ce ne poate însã strica nasol de tot feng-shui-ul ar fi un rãzboi, dar despre asta, cu altã ocazie.