Voi cei ce intrati aici, lasati afara orice speranta” îi șoptesc glumeț clientului, care se albește la fațã, ne-gustându-l pe Dante în contextul dat. Trecem de gratii și dãm de o ușã cu cartelã. Dau sã sun, dar observ cã e deschisã. Intrãm pe un coridor pustiu, cu uși plasate în stânga și în dreapta, ca în blocurile de nefamiliști. Batem la prima ușã, și ne deschide o doamnã, pe care o citim din prima cã e secretara. Îi explicãm scopul vizitei, ea ne invitã sã luãm loc pe o canapea, timp în care ea dã un telefon sã ne anunțe. Aflãm cã personajul care ne convocase e plecat pe teren, împreunã cu toți colegii, și nu e nimeni disponibil sã ne audieze. Explicãm cã venim tocmai din București și reproșãm finuț faptul cã nu ni s-a telefonat în prealabil, sã nu mai batem drumul degeaba. Ni se explicã faptul cã a fost vorba de o acțiune fulger, la care participã tot personalul Gãrzii, de prindere în flagrant a țãranilor din localitatea cutare, vestitã în tot Buzãul pentru usturoiul ei de calitate. De ceva vreme, localnicii s-au prins cã e mai avantajos sã cumperi din Italia usturoi și sã îl vinzi în piațã pe post de usturoi românesc. Astfel cã s-au puturoșit cu toții, nimeni nu mai muncește la câmp cu usturoiul, toți în comandã pe internet din Italia. Au pãstrat doar cartoanele de pe grãmezile de usturoi, de la tarabe, pe care scrie ”usturoi de ciorogârla”. Amuzați de explicațiile oferite, întrebãm totuși ce facem, eventual mai așteptãm pânã se întorc domnii inspectori !? Duduia mai dã un telefon, schimbã câteva cuvinte în șoaptã, închide și se încumetã: ”Vã deranjeazã dacã vã iau eu declarația !?” Ne uitãm unul la altul și dãm din umeri. Trecem în cealaltã camerã, ne așezãm la un birou, ni se aduc coli albe și pix. Cu telefonul la ureche, doamna secretarã identificã într-un dosar o coalã A4, pe care deslușim scris cu pixul, un plan de anchetã, cu întrebãri. Clientul începe sã scrie începutul declarației (subsemnatul, nãscut la data de…), timp în care sunã telefonul de pe biroul ei. Se scuzã, dispare 5 minute, timp în care citim pe îndelete foaia cu ”subiectele” de examen. Duduia se întoarce grãbitã, citește și ea foaia cu întrebãri și începe sã-i punã clientului întrebãrile, împleticit, întrerupându-se pentru câte un minut pentru diverse activitãți misterioase (la un moment dat – dupã mirosul de cafea, bãnuiesc cã a oprit focul la ibric). Ies și eu pe coridor pentru a rãspunde la diverse telefoane, timp în care clientul, scrie de zor. Terminã într-un final, semneazã și plecãm: salutãm respectuos și ne retragem cu demnitate studiatã. Când coborâm, izbucnim amândoi în hohote de râs isteric. Am rãmas cu o singurã curiozitate. Cum s-a finalizat acțiunea ”usturoiul” ?! Impresionat de amploarea operațiunii, am citit din scoarțã în scoarțã presa de a doua zi, dar nu a ”transpirat” nimic. Probabil cã domnii inspectori au cãzut la pace cu țãranii, asezonând ”captura” cu o ceafã la grãtar, la berãria de la intrarea în piațã…]]>