Puțini își amintesc faptul cã Ucraina – stat compozit, artificial creat de sovietici din teritorii care nu i-au aparținut niciodatã,  era a treia putere nuclearã din lume. Ucraina avea ogive nucleare cât Anglia, Franța și China laolaltã – moștenire sovieticã ce era comasatã la hotarul fostei Uniuni Sovietice, cu rachetele ațintitie cãtre Europa în timpul Rãboiului Rece – totul cam la 1900 de focoase nucleare (suficiente sã distrugã în bucãți Pãmântul de câteva zeci de ori !). Dupã cãderea oficialã (atent controlatã) a comunismului și a Cortinei de Fier, nimeni nu mai voia o Ucrainã puternic militarizatã, un câine de pazã excesiv de periculos, care nu își mai avea sensul în zonã. Așa a început procesul de dezarmare și denuclearizare al Ucrainei, proces ce a culminat cu semnarea semnarea în 1994, la Budapesta a Memorandumului privind dezarmarea nuclearã a Ucrainei. Prin acest tratat, Ucraina a renunțat la armele nucleare sovietice de pe teritoriul sãu care au fost transferate cãtre Federația Rusã. În schimb, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia s-au obligat sã respecte independența și suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei. Totodatã, marile puteri semnatare ale memorandumului s-au obligat și sã ”sã se abținã de la constrângeri economice cu intenția de a subordona propriului lor interes exercitarea de cãtre Ucraina a drepturilor inerente suveranitãții sale și, astfel, pentru a obține avantaje de orice fel.” Evident, nici o parte – înafarã de ucrainieni, nu și-a ținut promisiunile, cãci nu mai intereseazã pe nimeni un câine cu dinții scoși, indifferent de cât de periculos era el înainte. Rușii au început sã-i toace mãrunt cu importurile și prețurile tot mai mari la gaze, pentru ai ține economic dependenți de Federația Rusã. Europenii le-au momit liderii, dându-le asigurãri cã dacã întorc spatele rușilor și intrã sub dominați economicã europeanã, îi vor apãra de orice consecințe din partea rușilor. Totul s-a transformat într-o partidã de poker între europeni (susținuți de americani) și ruși, jucând o mizã ce nu le aparținea – Ucraina și oamenii ei. Nici unul dintre jucãtori nu risca nimic – cei ce urmau sã plãteascã indiferent de câștigãtor – erau ucrainienii. Era previzibil faptul cã ruși nu se vor retrage din joc bãtuți, dacã vor pierde influența asupra Ucrainei. Așa cã au apelat la ”argumentul” lor final dintotdeauna, forța brutã. Invazia militarã din Ucraina – cãci asta este în realitate – a dus la ocuparea unor zone ale țãrii cu trupe paramilitare spetsnaz, care au reactivat vechea agenturã sovieticã și au rupt țara în bucãți. În momentul de fațã, Ucraina este împãrțitã ca o pradã, între hienele mincinoase care au au dezarmat-o: UE va lua vestul, în timp ce rușii își vor lua partea lor, și astfel, toatã lumea va fi mulțumitã – mai puțin ucrainienii –  dar pe cine intereseazã pãrerea lor !? Nici pomenealã de ajutor militar din partea Occidentului – pentru Ucraina, când lucrurile au fost tranșate la masa verde. Încãpãțânarea ucrainienilor de a-și pãstra țara întreagã dã însã bãtãi de cap atât rușilor cât și occidentalilor, care nu se așteptau la o astfel de opoziție îndârjitã. Și în timp ce rușii își vãd de treabã și își consolideazã pozițiile, cucerind teritoriile ucrainiene, europenii și americanii își ”exprimã îngrijorarea” în tot felul de întâlniri sterile, în care fac figurație. În orice țarã normalã, cei ce pun mâna pe arme și revendicã autonomii sunt considerați teroriști de cãtre mass-media, cãci ei încearcã sã obținã prin forța armelor recunoașterea din parte comunitãții internaționale. Nu la fel se petrec lucrurile și cu Ucraina. Ea are statut special, de țarã împãrțitã la masa verde, dupã modelul Yalta, iar presa mârâie neclar, cu botnița pusã. Se aruncã aluzii și acuze, dar voalat, indirect, totul tinzând spre o calmare prin obișnuințã – a opiniei publice. Aceste rânduri îndrãznețe ar fi rãmas la nivelul unor simple scenarii, dacã nu s-ar fi produs ATENTATUL TERORIST al separatiștilor ruși – asupra avionului decolat de la Amsterdam. Greșeala separatiștilor pro-ruși riscã sã creascã temperatura în oala opiniei publice, sensibilã victimele colaterale cu pedigriu occidental, unde principiul safety first – al propriilor populații – este la mare prețuire. Nici un post de televiziune, nici o agenție de presã nu a catalogat atacul asupra avionului respectiv ca fiind o crimã abominabilã, un act de terorism. Toatã presa mare vorbește despre ”accident” sau ”catastrofã” aviaticã, de parcã oamenii ãia au murit din cauza unei defecțiuni tehnice a avionului, sau a vre-unei calamitãți naturale ( lucru parțial adevãrat – dacã i-am considera pe ruși o calamitate a Istoriei pentru popoarele din jurul lor). Se încearcã cosmetizarea dramei amãrâților care au avut neșansa sã devinã victime colaterale ale rusificãrii unui teritoriu strãin – prin forța armelor. Și, ca de obicei, evreii profitã de atenția opiniei publice îndreptatã asupra subiectului avionului doborât, pentru a omorî și ei la greu palestinienii din Gaza – marea lor problemã – altã imensã ipocrizie a Occidentalilor. Priveam la tv la figurile încurcate ale politicienilor care au avut cetãțeni din țãrile lor victime în ”accident”. În trecut au arãtat (și aratã și azi !) mai multã indignare în fața atentatelor ”teroriste” de la 11 septembrie 2001 sau fațã de determinarea de a lupta ”pânã la capãt” în rãboiul contra terorismului, decât acum – când erau îndreptãțiți de pierderile proprii suferite – sã reacționeze virulent. Asta demonstreazã un singur lucru – cã dacã ne va veni rândul, Americanii și Europenii nu vor ridica un deget când ne vor dezmembra rușii împreunã cu prietenii lor bulgari, sârbi și unguri. Câteva semne cã ne vine rândul – existã – pentru cine știe unde sã se uite. Indiciile sunt: –          faptul cã noi încã stãm la cozi la vize, în vreme ce ungurii nu au nevoie de vize pentru SUA. –          Faptul cã de ceva vreme, SUA nu a mai desemnat un ambasador pentru România – semn cã nu vor sã îl prindã invazia ruseascã pe-aici. –          Faptul cã înafarã de industria extractivã sau cea poluantã (vei grupul Lafarge de ciment, care nu are nici o fabricã în Franța), europenii nu riscã aici nici o investiție majorã, alegerile marilor concerne oprindu-se la unguri și polonezi. –          Faptul cã armata a devenit ”profesionistã” iar tinerii nu mai sunt pregãtiți militar printr-un stagiu obligatoriu – sau mãcar facultativ, doar pentru cei care doresc asta. –          Faptul cã celebra bazã de la Deveșelu nu este complet operaționalã nici astãzi – deși trebuia finalizatã de multã vreme. –          Nu în ultimul rând, precedentul din Georgia, ce aratã cã atacarea Ucrainei nu este și nu va rãmâne un caz izolat, iar România este urmãtoarea țintã pe lista rușilor. Totuși, poate cã nici Dumnezeu nu stã cu mâinile în sân, și mai trage câte un semnal de alarmã (uneori dureros pentru cei adormiți) care sã trezeascã cetãțenii Europei și sã îi tragã de urechi pe politicienii care fac politica ipocritã a curvelor cu pretenții de domnișoare onorabile. ]]>