Am momente când mã opresc brusc din ceea ce fac. De obicei mã apucã pe stradã, în câte un loc, când merg. Și mã opresc pentru cã simt ceva, greu de descris în cuvinte. Am un gust metalic în gurã și în suflet, parcã vãd într-o fracțiune de secundã locul respectiv fãrã mine și fãrã toți oamenii care forfotesc pe acolo. Un loc etern prin prezența lui staticã, neschimbãtoare. Neafectat de existența noastrã, a nãlucilor pe douã picioare. Și mã podidește pe nas, pe gurã, pe ochi, sentimentul eternitãții decorului, și al efemeritãții mele. Realizez într-o clipitã farsa cruntã a mãruntelor mele probleme ce mã țin în mișcare și rãmân așa, ca un stâlp, incapabil de mișcare, dornic sã mã mut în decorul imuabil, sã devin parte din el.
În astfel de momente îmi întrevãd existența mea muritoare ca pe o poveste halucinantã, irealã, de care mã îndoiesc pânã și eu. De obicei, mã scutur înfiorat din aceastã reverie ce riscã sã îmi surpe existența și convingerea cã am o viațã, și îmi continui drumul, reintrând în micul labirint al șoriceilor urbani.
Realizez cu spaimã cã dacã aș ceda tentației de a trece dincolo de poarta Eternitãții, poate cã aici nu ar rãmâne decât o cochilie goalã, de om nebun, cu mințile duse. Întotdeauna acest aruncat cu privirea pe furiș, dincolo de gardul propriei vieți, este urmat de un soi de depresie dublatã de sentimentul zãdãrniciei alergatului pe roata pentru hamsteri. Ne naștem ca sã creștem, iubim/urâm, muncim, mâncãm, dormim și în final murim… un pic, pentru a ne reântoarce din nou și din nou la jocul nostru favorit: jocul de-a viața.
Ce mã înnebunește cel mai mult e pofta insațiabilã de viațã a noilor veniți. Uimirea cu care descoperã LUMEA – aceastã bucatã strãveche de Creație, tocitã și rãstocitã ca o talpã de pantof, pe care se aruncã cu toții sã o înfulece, sã o mestece zadarnic, fãrã a putea lua din ea mãcar o înghițiturã cu care sã își potoleascã foamea.
Nimic din ce facem nu dureazã. Ai sentimentul cã lumea, viața, timpul se scurg precum în tablourile lui Dali, iar noi suntem incapabili sã pãstrãm pânã și o fãrâmã cât de micã din tot ceea ce ne înconjoarã, de parcã am fi niște jucãtori într-un joc video, cu holograme.
Și cel mai rãu mã rãnește sentimentul inutilitãții. Inclusiv al scrierii acestui text, care ar putea juca la fel de bine rolul unei scrisori de adio a unui sinucigaș spiritual, care se aruncã în Eternitatea înconjurãtoare, fãrã a-și pãstra cãi de întoarcere. Cãci subiectivitatea și individualismul ce ne caracterizeazã duce la experiențe unice, diferite de la un om la altul, ceea ce va face ca NIMENI din acst univers rece și ostil sã nu înțeleagã ce naiba vreau sã spun, înafarã de mine, cel de acum (nu garantez nimic pentru cel de mâine !).
]]>
