L-am cunoscut pe Alex în 1996, când venise în București ca student la Facultatea de Educație Fizicã și Sport. Un tip atletic, venit la yoga de pe urma contactului cu artele marțiale, cu un caracter clãdit pe principiile bushido: modest, onest, respectuos, curajos, cu spirit de sacrificiu pentru idealul ales.
Caracterul sãu nobil s-a vãzut de la primele contacte. S-a implicat total în acțiunile de la PDL de la vremea aceea, fie cã era de fãcut serviciu de pazã (pe vremea aia Nica Leon avea probleme cu cei de la Sindicate, care voiau sã îi ia sediul), WC-uri de curãțat și amenajat, pereți de zugrãvit, bãnci de mutat sau alte amenajãri pentru sãlile de conferințã și cursuri de yoga. Era epoca în care MISA fusese datã afarã de peste tot din sãlile de sport de la instituțiile de învãțãmânt iar cursurile de yoga se țineau prin parcuri.
Datoritã lui Petricã Groza care printr-o integrare spiritualã formidabilã gãsise soluția sediului Partidului Liber Democrat – de lângã Primãria Capitalei – vis-a-vis de Parcul Cișmigiu, începusem din nou sã sperãm cã vom putea face yoga cu un acoperiș deasupra capului.
Se lucra zi și noapte, contra cronometru pentru amenajarea sãlii de la parter iar Alex a fost dedicat trup și suflet. Nici nu mai pleca la cãmin, dormea pe niște scaune într-un birou de la etaj, pentru a munci cât mai mult la amenajarea noii sãli de curs de yoga.
Dupã ce amenajarea s-a terminat, însuflețit de o puternicã dãruire pentru școala de yoga, Alex a ales sã continue în altã parte munca sa. Pe șantierele din Pipera și Ferentari, cãci se construia intens în perioada aceea. Fiind un tip direct, curajos, care nu se pierdea ușor cu firea, a fost pus mai ales la serviciul de pazã, de la intrare. Cu toții ni-l amintim cum stãtea câte o zi întreagã în holișorul de la parter – intrare de la sala de curs din Pipera, la verificare legitimații. Ne învãțase pe toți pedinafarã, verifica rapid, nu se produceau cozi la intrare. Dacã venea poliția sau apãreau alte probleme, Alex era persoana-tampon cu care se interacționa, pânã venea cineva din conducere, dacã venea !
În primii ani, pânã s-a terminat construcția de la Pipera, Alex a dormit ani de zile la sac de dormit în clãdiri mereu în construcții, în condiții dure, cu ceilalți colegi din echipele de șantieriști, având apã rece la duș, poate doar douã ore seara.
În cei peste 15 ani de ashram, Alex a fost câinele de pazã de la intrare; a trãit în curentul din holul de la intrare, mereu la ușã la orice activitate a școlii de yoga. Dacã era curs, spiralã, inițiere, revelion, sau orice altã sãrbãtoare, Alex a ales de cele mai multe ori sã fie cel care se sacrificã fãcând serviciul de pazã de la intrare pentru ca noi, ceilalți colegi ai lui, sã ne bucurãm liniștiți de practica noastrã. Erau zile în care stãtea și câte 24 de ore sau mai mult la intrare, cu fața umflatã de la curent, rezistând eroic într-un post de care aproape toatã lumea fugea. Pentru toți acești ani de muncã, Alex nu a fost niciodatã plãtit. A fãcut karma yoga, cu o dãruire și o modestie de care puțini sunt capabili. Ca toți ceilalți ashramiști, a primit o porție de mâncare și un loc unde sã punã capul jos sã se odihneascã. În majoritatea taberelor spirituale de la Herculane și Costinești, Alex era în echipa de ordine, asigurând paza. Parcã îl vãd și acum în tricourile lui de camuflaj, verificând cu ochii înroșiți de obosealã mii de legitimații de tabãrã la activitãți, conferințe, grupuri de bãrbați – de care el a avut parte doar de la ușã. Acesta a fost Alex din ashram. În toți anii în care a trãit în MISA, nu i s-a reproșat NICI MÃCAR O DATÃ cã a furat ceva, în condițiile în care se știe cã vânzãtorii care aveau tarabele de pe scãrile de la Pipera îl lãsau de multe ori sã “arunce un ochi” și la cutia lor de carton în care cursantul care urca sau cobora scãrile, lãsa banii benevol pentru produsul pe care și-l cumpãra de acolo.
Tabloul prezentat nu ar fi complet dacã nu aș vorbi despre cât de sufletist este Alex pentru tot ce înseamnã cauzã naționalã. A fost nelipsit de la toate acțiunile de stradã organizate de MISA, fie cã a fost vorba de mitingurile împortiva abrogãrii art. 200 din Codul Penal privind dezincriminarea homosexualitãții, tratatul cu Ucraina privind cedarea Insulei Șerpilor, ziua lui Mihai Eminescu, acțiunile anti-masonerie sau acțiunile de stradã pentru eliberarea lui Grieg în 2004 și cele privind abuzurile autoritãților împotriva MISA.
În 1997, Alex umbla pe strãzi în București, sau pe plajã la mare, cu o portavoce și denunța cu glas tare pericolul masonic și planurile ocultei mondiale. Fãcea reclamã cu portavocea conferințelor anti-masonerie organizate de MISA. NU CUNOSC NICI UN ALT YOGHIN DE LA MISA CARE SÃ FI AVUT CURAJUL ACESTA ! A fost dus la poliție, legitimat, amendat, uneori a fost și agresat pe stradã pentru denunțarea pericolului masonic. Neabãtut, el a continuat, cu un curaj pe care mãrturisesc cã eu nu l-am avut și nu îl am nici astãzi.
Tot Alex a fost cel care a avut curajul sã sarã în ajutorul unei colege de curs care a fost în pericol sã fie violatã de țigani în pãrculețul de lângã Pipera, în vreme ce ceilați colegi de care ieșeau de la curs se fãceau cã nu vãd și întorceau capul. Tot Alex a sãrit în ajutorul unui coleg care era sã fie bãtut de țiganii din blocul de vis-a-vis pentru cã parcase pe un loc al lor, de a ajuns sã fie amenințat cu moartea de țigani, fiind urmãrit sãptãmâni în șir sã fie bãtut. Și câte și mai câte astfel de momente în care și-a dovedit implicarea și curajul.
Când Grieg era fugit și se ascundea, iar anchetele împotriva MISA erau în toi, când la primele mitinguri eram doar o mânã de oameni iar liderii de astãzi ai MISA tremurau în case ascunși ca șobolanii, Alex era alãturi de mine, la proteste, umãr lângã umãr, ca un soldat credincios. Își fãcuse un tricou cu poza lui Grieg, deasupra cãruia scria un singur cuvânt “Innocent” – adicã NEVINOVAT ! Într-o perioadã în care unii se deziceau de asocierea cu Grieg și MISA, Alex purta mândru pe stradã tricoul lui cu figura lui Grieg, proclamând cu curaj nevinovãția maestrului pe care alesese sã îl urmeze. Și a fost agresat, scuipat, îmbrâncit pentru asta, și tot nu s-a lãsat. Alex a fost un exemplu de curaj pentru mulți, inclusiv pentru mine.
Apoi Alex a început sã se trezeascã. A început sã vadã cã fetele pe care le curta preferau sã meargã cu mașina scumpã a câte unui cursant bogat care avea afaceri pe la MISA, decât sã iasã cu el la o sãrmanã prãjiturã, la cofetãrie, cãci atât își permitea. A început sã vadã cum oamenii din jurul lui Grieg, ashramiști ca și el, care la început erau la fel de sãraci ca și el, se îmbogãțiserã peste noapte din afacerile cu MISA, schimbau mașini dupã mașini, tot mai scumpe și mai luxoase, pe care le parcau cu nonșalanțã în parcarea din fața ashramului când veneau la cursuri, în vreme ce el abia reușise sã își cumpere o pereche de role.
Și privind mai atent, a descoperit cu stupoare cã nu erau chiar toți egali la MISA, vorba personajelor din Ferma Animalelor lui Orwell, “unii erau mai egali decât alții”. Și a început sã vadã lucrurile pe care la început le-a acceptat ca atare și nu le-a bãgat în seamã, și pe care le știm cu toții, cei care am trãit în ashramurile MISA.
Lucrurile astea le spun procurorii care au anchetat MISA, nu le-am descoperit eu sau Alex. Anume cã mâncarea de la porție este lipsitã de valoare nutritivã. Pãi cum sã fie altfel, dacã se alocã 2 lei de cap de ashramist pentru porția de mâncare ? Pânã și la pușcãrie sau la spital mâncarea este mai consistentã. În ani de zile de mâncat la porția din ashram, yoghinul de la MISA se îngrașã pentru cã bagã în el hranã proastã, care nu îl vitalizeazã, nu îl saturã. Deci trebuie sã mãnânce mai mult, sã acopere carențele. Sau sã își cumpere de mâncare, dacã are bani.
Însã fondul problemei îl reprezintã sistemul de valori. Grieg mânca uneori la Peleaga câte 6 gãlbenușuri de ou la o masã (am vazut personal chestia asta), în vreme ce ashramiștii primeau la porție o fierturã; e drept, cei care lucrau pe șantier muncã grea, aveau dreptul la porție dublã din acea fierturã. Se comparã cu puterea și valoarea nutritivã a 6 ouã la o masã ?
Apoi, Alex s-a îndrãgostit de munte, de spațiile vaste, de singurãtatea și pacea naturii sãlbatice, combinate cu efortul ascensiunii, care corespundeau naturii lui curajoase. A fãcut școala de ghizi montani și a plãnuit sã plece în aventura vieții lui.
Și-a dorit sã exploreze la pas întregul lanț al munților Carpați, de la începerea acestora de lângã Dunãre, din Orșova, și pânã în Ucraina. Când și-a propus acest plan mãreț de expediție, nu avea nici un ban. Toți prietenii lui am pus umãrul sã îl ajutãm. Nu se pricepe la net, așa cã l-am ajutat sã punã pe picioare site-ul 100 de zile în Carpați. A început sã munceascã cu ora pe unde apuca, strângând leu cu leu, cu tenacitate, aproape un an, pentru a-și împlini visul. Din banii câștigați sau primiți de la prieteni și susținãtori, și-a cumpãrat echipamentul de expediție; unele lucruri le-a primit donație. A petrecut luni întregi în biblioteci strângând informații despre expediții, despre munții Carpați, documentâdu-se.
Dupã ce termina orele de karma yoga, pleca în oraș la muncã pentru banii de expediție, iar seara își mai gãsea timp și pentru pregãtire fizicã, alergând prin parc, fãcând exerciții, cu o hotãrâre și energie pe care am vãzut-o la puțini oameni.
Alex nu a ascuns niciodatã colegilor din Pipera care sunt planurile sale. A trimis din timp bilet cãtre Grieg, anunțându-și intenția de a face acea expediție, de a pãrãsi ashramul. Cu mult bun simț, a ezitat sã cearã ajutorul celor de la MISA pentru expediția sa. Ar fi fost normal sã o facã, la cât de mult a fãcut pentru școala de yoga. În final, la rugãmințile prietenilor, s-a lãsat convins sã îi cearã lui Grieg ajutorul, dacã vrea, cu cât sau ce considerã el, pentru aceastã expediție. Rãspunsul lui Grieg a fost unul penibil: îi rãspundea scurt cã dacã pleacã în expediția plãnuitã, o sã moarã pe munte. Nici vorbã de vre-un ajutor. Încerca de fapt sã îl sperie, sã renunțe la planul sãu de a pãrãsi ashramul, aveau nevoie de el cãci nimeni din cei rãmași în ashram nu se înghesuia sã preia postul de câine de pazã de la intrare – în locul lui Alex.
Pe ultima sutã de metri, vãzând cã e hotãrât sã plece, au început sã îi facã mizerii. Sã îl acuze cã TOCMAI EL a calomniat la TV școala de yoga, l-au învinuit de dispariția unui plic care ar fi conținut 1000 de lei, și câte și mai câte alte rãutãți. Ajunseserã sã îi controleze zilnic, pe ascuns lucrurile, sã îi scotoceascã bagajele când era plecat, doar doar or gãsi ceva care sã îl compromitã. Alex a plecat din ashram dezamãgit de MISA, cu inima frântã de cei pe care i-a servit cu devotament și dãruire exemplarã timp de peste 15 ani. Liderii MISA și-au bãtut joc de Alex, i-au aplicat eterna rețetã “cât ești cu noi și muncești pentru noi, ești bun; dacã pleci, nu mai ești bun”, cu metoda șutului în cur de adio de tipul “nu pleci tu de bunãvoie, te dãm noi afarã”.
Și Alex a plecat. Nu luat mare lucru cu el. Și-a donat colegilor de camerã ce îi mai rãmãsese în ashram: un televizor, o saltea, mici mãrunțișuri. A plecat în lume doar cu un rucsac. În mentalitatea lor de contabili ipocriți și mici la suflet, cei de la MISA n-au înțeles niciodatã noblețea și dãrnicia lui Alex, care le-a fãcut cadou cu un zâmbet, cei mai frumoși 15 ani din tinerețea sa.
Acum Alex are 40 de ani și a luat-o de la 0 în drumul sãu prin viațã. Și-a împlinit visul. Este primul român (de care știu) care sã se fi încumetat sã batã cu piciorul, doar cu un rucsac în spate, Carpații de la un capãt la altul, cu cortul, în naturã, în sãlbãticie. A ascensionat cei mai abrupți munți din Carpați – uneori întovãrãșit de susținãtori și prieteni (am fãcut împreunã cu el traseul pe lanțuri din Piatra Craiului cãtre Vârful La OM, la sfârșitul lui mai), în cel mai ploios an din ultimii ani. A strãbãtut fãrã odihnã un drum dificil dar frumos, la capãtul cãruia s-a regãsit resetat, eliberat de MISA, purificat de toate programãrile și spãlãrile pe creier. În cele peste 100 de zile de expediție în mare majoritate solitarã, și-a pus gândurile în ordine. Și-a analizat viața, pe îndelete, în liniște și s-a regãsit. Fãrã declarații sforãitoare, fãrã cuvinte mari, fãrã realizãri spectaculoase ale Sinelui. Și, n-a murit, așa cum îi profețise Bivolaru. Sau, poate cã a murit vechiul Alex, cãci Alex întors din expediție este un om schimbat. E mult mai tãcut, mai interiorizat, emanã o liniște, o forțã calmã, de om care și-a testat puterile și știe ce poate, știe cine este cu adevãrat. Acest nou Alex, dã dovadã de aceeași modestie, nici mãcar n-a mai simțit nevoia sã scrie pe blogul 100 de zile în Carpați, despre succesul expediției sale.
