REPRESIUNEA – GENOCID

Continuarea materialului memorialistic CIUMA ROSIE REVINE Arc peste timp 13-15 iunie 1990 – iunie 2012 despre evenimentele din 13-15 iunie 1990 – în relatarea președintelui Asociației Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România – dl. Ene Viorel

Faptul cã pentru a evacua zona simbol al rezistenței anticomuniste (Piața Universitãții) a fost necesarã folosirea forței – în același loc unde cu mai puțin de 6 luni în urmã fuseserã  uciși manifestanții anticomuniști de cãtre aceleași forțe militare ce erau din nou scoase în stradã în scop de reprimare, denotã faptul cã s-a dorit și acționat în scopul de a se ajunge la tulburãri sociale grave acceptându-se sau chiar urmãrindu-se ajungerea în pragul unui rãzboi civil, socialmente periculos  prin producerea de victime umane.

Pânã la Represiunea majorã din Piața Universitãții gruparea Ion Iliescu a mai întreprins acțiuni represive îndreptate împotriva opozanților, a celor care contestau calitatea și legitimitatea atât a lui Ion Iliescu cât și a membrilor regimului sãu instalat dupã decembrie 1989 în fruntea statului român. Cu toții ne amintim întrebarea simbolicã lansatã în Piațã, de un protestatar, lui Silviu Brucan, prin care acesta a fost redus la tãcere: CU CE V-AȚI OCUPAT ÎN ULTIMII CINCI ANI !? Represiunea din iunie 1990 a fost așadar o recidivã și a reprezentant o culminație a eforturilor întreprinse de regim în a-și asigura controlul total, inclusiv și mai ales, prin violențã și mãsuri abuzive.

De la bun început aceastã mișcare de protest a reprezentat o acțiune deosebit de deranjantã pentru  autoritãțile de la București, deoarece strica planurile generale de acaparare totalã a puterii în stat și ridica în fața opiniei publice interne și internaționale o serie de întrebãri deosebit de neplãcute pentru noile autoritãți de la acea datã.

Mișcarea din Piața Universitãții a fost generatã de discrepanța tot mai vãditã dintre situația realã a societãții așa zis post-comuniste și „adevãrul oficial” proclamat de noile autoritãți; organizatorii acelui forum imens de discuții publice au sesizat apariția și dezvoltarea unor pericole grave care amenințau în mod cert o Românie ce se vroia ieșitã definitiv din comunism: revenirea grupurilor politice de naturã bolșevicã, impunerea de cãtre aceste grupuri a unei politici generale de distrugere naționalã și subordonare fațã de Moscova.

Toate aceste teme și amenințãri, care la începutul anului 1990 abia se prefigurau, manifestanții opoziției si principalii organizatori ai “fenomenului Piața Universitãții” – membrii Ligii Studenților din Universitate, Medicinã și din Arhitecturã au încercat sã le supunã dezbaterii întregii națiuni.

Încã de la debutul acestor manifestații, reacția autoritãților a fost una deosebit de brutalã, total lipsitã de orice urmã de acceptare a dialogului sau permisiune de a supune dezbaterii publice problemele de interes național ridicate de cãtre manifestanți. În lunile care au urmat „revoluției” nu s-a fãcut nici cea mai micã încercare realã de dialog cu acești manifestanți.

Ba dimpotrivã, ei au fost supuși unei virulente campanii de discreditare publicã prin orice mijloc mass-media dar în special prin intermediul televiziunii naționale, care de altfel era singurul post de televiziune la acea datã. Mai mult, au fost create adevãrate dispozitive de luptã folosindu-se contra-mãsuri specifice tipologiei de acțiune bolșevicã considerându-se mișcarea de protest ca un inamic direct al “orånduirii de stat și de partid”, adversar ce trebuia de îndatã nimicit și distrus. Aceastã idee a fost impusã public și inoculatã efectivelor militare și polițienești prin toate mijloacele aflate în mâna grupului de conspiratori coordonați de Ion Iliescu.

În toatã aceastã vreme, manifestanții din Piața Universitãții, puternic susținuți de cãtre opinia publicã internaționalã, au dus o politicã pacifistã, respingând cu succes numeroasele provocãri la care au fost neîncetat supuși.

Manifestanții din Piața Universitãții aveau, aproape integral, aceleași revendicãri ca cele din decembrie 1989 la acestea adãugându-se și celebrul ,,Punct 8 de la Timișoara’’ privind lustrația, revendicãri care îl vizau direct pe Ion Iliescu și gruparea sa de comuniști nomenclaturiști. Faptul cã revendicãrile erau formulate în același spațiu cu valențe simbolice deosebite – Piața Universitãții – zonã perceputã ca un spațiu al libertãții și jertfei de cãtre toți românii – a fost de naturã sã aducã un plus de încãrcãturã emoționalã și simbolicã.

Cei din Piața Universitãții nu s-au manifestat violent nici împotriva cetãțenilor nici împotriva persoanelor de ordine astfel încât nu poate exista justificare cã evacuarea lor constituia o necesitate sau o prioritate. Faptul cã protestatarii contestau legitimitatea lui Ion Iliescu, invocând trecutul comunist al acestuia a constituit unul dintre principalele motive a represiunii din iunie 1990. Mãsurile regimului împotriva acestora au fost dintre cele mai diverse, implicånd inclusiv planuri de tip terorist.

Astfel, fostul ministru al MapN, Victor Atanasie Stãnculescu a declarat urmãtoarele în legãturã cu debutul fenomenului Piața Universitãții: “dupã instalarea baricadei in Piața Universitãții, prin luna mai, în cabinetul meu avenit Adrian Sârbu, la vremea aceea consilier al primului-ministru Petre Roman. Domnul Adrian Sârbu dorea sã discutãm despre evacuarea Pieții Universitãții, cã are un plan de evacuare, are niste idei. Acesta mi-a solicitat sã-i pun la dispozitie din depozitele Armatei o cantitate detrotil (aproximativ 20 kg) pentru a realiza un automobil-capcanã care sã fie detonat in Piața Universitãții. Eu am rãmas surprins de aceasta propunere și i-am explicat despre efectele dezastruoase pe care le-ar avea o asemenea acțiune.

Am refuzat solicitarea consilierului prim ministrului și i-am raspuns cã eu nu mã ocup cu speriatul oamenilor“, își încheia generalul Stanculescu declarația datã în fața unei Comisiei Parlamentare de anchetã instituitã în 1999.

Acest episod întãrește premisa premeditãrii unor acțiuni violente, disproporționate, la adresa manifestanților Pieței Universitãții. Prin toate mijloacele autoritãțile au încercat provocarea manifestanților anticomuniști, mergând pânã acolo încât au plasat un AK-47 cu cuiul percutor tãiat,între corturile greviștilor foamei, pentru a putea acredita teza bandelor înarmate din Piațã care atenteazã la siguranța statului.

Colonelul de Securitate, lucrãtor la Ministerul Agriculturii, clãdire învecinatã perimetrului Pieței Universitãții, însãrcinat cu misiunea plasãrii armei a fost prins în flagrant și determinat sã semneze o declarație cu privire la proveniența armei. A recunoscut cã fusese pus de la treabã de același neobosit Adrian Sârbu, care coordona un fel de grupare guvernamentalã de acțiune împotriva Pieței Universitãții – iar nota scrisã de el și întreg evenimentul a apãrut în presa timpului.

În ce privește susținerile autoritãților referitoare la implicarea manifestanților în activitãți infracționale pânã la 13.06.1990, nu au fost niciodatã susținute de probe, rãmânând la stadiul de simple afirmații.

La momentul 11-13 iunie 1990, se pune problema dacã cei aproximativ 30-40 de manifestanți care mai erau în Piața Universitãții reprezentau un motiv suficient de serios pentru a se constitui un dispozitiv compus din 1400 membri ai forțelor de ordine și 4-5000 de sindicaliști bucureșteni, care sã acționeze împotriva lor. Deoarece zona fãcea obiectul monitorizãrii structurilor informative, aceste aspecte erau în mod cert cunoscute, astfel încât se poate susține cã acțiunea de evacuare a Pieții Universitãții era nu doar nejustificatã ci și neinspiratã având în vedere condițiile concrete și contextul politic. Motivația poate fi întregitã prin aceea cã urmãrind evoluția fenomenului Piața Universitãții și a manifestației maraton care a avut loc înperimetrul acesteia se poate constata lesne cã aceasta era în ultima ei etapã, nefiind nici necesar nici justificat sã se recurgã la mãsuri deforțã împotriva celor care în mod neviolent cereau democratizarea vieții politice a României și eliminarea din cadrul acesteia a foștilor nomenclaturiști comuniști, a securiștior, revendicãri care au constituit de fapt principalele motive ale înlãturãrii de la conducerea țãrii acuplului de dictatori Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu.

Se observã cã de la participãri care depãșeau în mod curent cifra de 10.000 persoane zilnic, în Piața Universitãții mai rãmãseserã un numãr redus de manifestanți care lipsiți fiind de suportul organizațiilor nonguvernamentale care se retrãseserã din zonã înca din 24 mai 1990, urma sã renunțe la protestul lor.

Aceastã hotãrâre a ultimilor manifestanți rãmași era motivatã în primul rând de stare de epuizare fizicã în care se aflau cei din greva foamei, de lipsa susținerii morale a studenților și de asemenea de faptul cã populația devenise indiferentã la acțiunea lor de protest. Printre cei rãmași în Piața Universitãții erau înfiltrați agenți ai poliției și serviciilor 0215, S.R.I., armatã, etc. Erau foarte ușor de demascat agenții provocatori deoarece ieșeau singuri în fațã îndemnând pe toate cãile la prelungirea protestului Pieței Universitãții prin întreprinderea unor acțiuni de forțã împotriva sediilor Guvernului, Televiziunii etc (Teodor Mãrieș fãcea parte din acest conglomerat).

Dupã data de 20.05.1990 avuseserã loc alegeri generale iar în aceste condiții demersul manifestanților din Piața Universitãții devenise înmod clar unul fãrã șansã de a-și atinge scopurile. Conștienți de acest lucru, greviștii foamei deciseserã ca începând cu data de 11.06.1990 sã fie ziua în care evacuau Piața Universitãții, motivele fiind cele deja expuse. Liga Studenților a organizat un ultim marș al tãcerii, cãtre Guvern, unde reprezentanții manifestãrii au fost primiți și a avut loc semnarea unui protocol cu privire la acceptarea fondãrii unui post de televiziune alternativ – singura revendicare a organizațiilor studențești – care a devenit ulterior baza juridicã a lansãrii SOTI, primul post de televiziune independent, de la care s-au nãscut ulterior toate celelelate posturi alternative media.

La protestul pașnic inițiat de studenți s-au opus câteva persoane înfiltrate care aveau misiuni precise de continuare a protestului în orice condiții, concentrate în rândurile a douã organizații fantomã, Asociația 16-21 decembrie și Alianța Poporului, reprezentatã de Teodor Mãrieș, cel mai vocal reprezentant al grupãrii agresive. El a fost dealtfel identificat și izolat de cãtre membrii Ligii Studenților. Poate nu întåmplãtor acesta a reapãrut dupã aproape un deceniu de umbrã, la dreapta procurorului militar Dan Voinea, sub titulatura de “reprezentant al revoluționarilor”.

Rolul generalului Voinea în mușamalizarea Dosarelor Mineriadei iunie 1990 a fost explicat pe deplin chiar de procurorul general la Romåniei, Laura Codruța Kovesi, care a și cerut dealtfel revocarea sa, și de superiorul sãu în funcție, șeful Parchetului Militar, colonel Ion Vasilache, care ne-a remis în scris concluzia sa din care se desprinde ideea cã modalitatea (voit n.n.) defectuoasã a instrumentãrii Dosarului Mineriadei de cãtre generalul Voinea ar fi dus la “nulitatea sa absolutã”.

Revenind la momentele anterioare zilei de 13 iunie, autoritãțile s-au remarcat printr-o totalã lipsã de cooperare în cadrul negocierilor pentru admiterea unui post independent de televiziune (singura revendicare care o mai aveau greviștii foamei) dar nicio manifestare publicã a acestor autoritãți nu a putut trãda agresivitatea deosebitã a acestora ci doar o umbrã de nervozitate.

Cu riscul de a ne repeta, menționãm cã în Piața Universitãții cu mai puțin de 6 luni în urmã se adunaserã cei care au determinat cãderea regimuluicomunist din România.

Indiferent cum se apreciazã aceste fapte nu scoți în stradã 5.000 de sindicaliști bucureșteni si sute de ,,revolutionari’’, pentru evacuarea doar a unui numãr de maxim 40 de protestatari printre care se aflau de mai mult timp în greva foamei, care nu mai blocau de mult cãile de acces ci se refugiaserã pe platoul din fața Teatrului Național.

Aceastã acțiune disproporționatã reprezintã un exces și o demonstație de forțã împotriva opozanților noii puteri reprezentatã de Ion Iliescu-Petre Roman: studenți, societate civilã, ziare și partide politice.

Se poate aprecia cã nu s-a dorit evacuarea sau doar evacuarea Pieții Universitãții ci mai ales crearea de tulburãri care sã justifice acțiuni în forțã împotriva contestatarilor noii puteri. Sinopsisul evenimentelor așa cum au fost surprinse în notele Jurnalului operativ al Armatei “Jurnalul activitãților desfãșurate de unitãțile armatei în garnizoana București înperioada 13- 15.06.1990” este un document prețios care pune în luminã concentrarea de forțe aruncate la ordinul lui Ion Iliescu asupra cetãțenilor Capitalei.

În acest Jurnal al activitaților desfãșurate de unitatile armatei în garnizoana București, în  perioada 13-15.06.1990, – se face referire la un document înseriat cu nr. S/76941/09.06.1990, emis de Ministrul de Interne.

Documentul mai sus menționat dovedește faptul cã acțiunile erau mai dinainte pregãtite și nu au avut loc spontan,cum s-a încercat a se justifica ulterior. În continutul Planului întocmit de catre M.I. și comunicat la M.A.p.N., s-a prevãzut pentru evacuarea persoanelor aflate în Piața Universitãții, participarea a 120 cadre și militari în termen, de la Batalionul 265, Poliție Militarã. Ulterior, pe parcursul zilei de 13 iunie 1990, Ministerul a fost solicitat și a asigurat participarea de forțe și mijloace mult mai numeroase și cu valoare operativã deosebit de importantã. La orele 15.45, potrivit documentului mai sus mentionat, “presedintele României, a cerut elefonic la Marele Stat Major (M.St.M.) sa se intervina cu 2 detasamente de militari în sprijinul  grupelor M.I. din Piața Universitãții. Generalul  Schiopu Nicolae, care îl înlocuia pe șeful M.St.M., i-a propus președintelui Ion Iliescu ca M.A.p.N. sã nu intervina în Piața Universitãții, ci sa întareasca paza la Guvern si Televiziune. La orele16.00, ministrul de interne, general colonel Mihai Chitac, a solocitat telefonic la M.St.M., ca armata sã intervina cu trupe în Piata Universitatii. La orele 16.20, presedintele Ion Iliescu a cerut ca armata sã întareasca apãrarea la celelalte obiective de stat (M.I., S.R.I., etc) apoi, dupa 10 minute, la orele 16.30, la cererea contraamiralului Cico Dumitrescu, de la M.I., generalul Schiopu Nicolae a dat dispozitie comandantului Armatei 1 și comandantului trupelor de transmisiuni sa intervinã la Poliția Capitalei, cu câte un detașament alcãtuit din câte 50 de militari. Ulterior, din ordinul șefului M.St.M., aceste efective au crescut, astfel ca, la sediul M.I. au fost trimisi 150 de militari si 10 TAB-uri, caretrebuiau sa actioneze pe 2 direcții: Piața Unirii – sediul M.I. si Teatrul Bulandra- sediul M.I. Alte 11 sute de militari și parașutiști au fost trimiși sã acționeze în diferite puncte din Capitalã. La orele 17.25, au fost alarmate comandamentele si unitatile militare din Bucuresti si Mihai Bravu, regimentele mecanizate din Slobozia si Ploiesti, precum și regimentele de parașutiști din Caracal, Boteni si Buzau. Inițial, potrivit indicativului primit,unitãțile nu au scos din depozite nici un fel de munitie.La orele 17.35, la M.St.M. s-a primit ordinul președintelui sã se foloseascã gazele lacrimogene în zona sediului M.I. dar la orele 19.25, președintele Iliescu Ion “informeazã pe prim adjunctul ministrului apãrãrii naționale cã pe sediul Politiei Capitalei, s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mișcarea este o rebeliune legionara și se trateaza ca atare”. In Piața Universițãții la ora 16.00 forțele militare ce blocau acest perimetru s-au retras în ordine trecând pașnic printre demonstanții ce se aflau acolo. Au pãrãsit autobuzele ce se aflau în Piatã abandonându-le în mod deliberat. Ne-am trezit un numar relativ de cãteva sute de persoane în acest spațiu. Au apãrut diversioniștii care au dat foc celor cãteva autobuze rãmase în acest perimetru.

In jurul orei 17.00 s-a redeschis ,, Balconul ‘’ de la Universitate și Marian Munteanu împreunã cu liderii studenților au îndemnat la calm și au recomandat rãmânerea pe loc. S-a recomandat sã nu se meargã spre Televiziune și Ministerul de Interne cã este o diversiune. Dar diversionostii infiltrati si-au facut datoria. Maries a condus grupul spre Televiziunea Romana. Așa cum s-a dovedit si cu documente rezultã ca militarii din U.M. 01847 Buzau, la fel ca și trãgãtorii de la sediul Ministerului de Interne au executat un ordin militar, legal în forma și aparent legal în continut, fãrã ca ei sa aiba posibilitatea, în condițiile date de a nu-l îndeplini. Mai mult, ca urmare a informatiilor primite de la cel mai înalt  nivel, ei aveau convingerea ca actioneaza împotriva unei “rebeliuni legionare și cã trebuie sã acționeze ca atare”.

Ulterior, Ion Iliescu revine asupra temei Rebeliunii legionare, întãrind-o. Astfel la orele 22.00, președintele Ion Iliescu a comunicat “ca în aceasta noapte (13/14.06.1990), elemente turbulente vor încerca sã pãtrundã și în alte obiective, aceștia având asupra lor arme și munitie; toți militarii sã aibã baioneta pusa la armã și sa se apere împotriv acelor care ataca. Cei care ataca nu sunt revolutionari, sunt contrarevoluționari legionari”. Aceastã comunicare a fost transmisã la toate comandamentele de armã, la Armata I și la Divizia 57 Mecanizatã.

La orele 23.43 a decolat un elicopter de la Otopeni, spre sediul M.I., unde a lansat 2200 fiole lacrimogene, desi nu avea nici o utilitate specifica actiunea. Deja dupa aceasta ora încep sã soseascã trenurile cu muncitori și mineri: 00.55 a sosit Brașovul; 03.30 soseste un tren de la Constanța; 05.00 sosesc 4 trenuri cu minerii din Valea Jiului, precum și câte un tren de la Craiova și de la Galați. Se va ajunge la un total de 12 trenuri cu muncitori și mineri, precum și un mare numãr de autobuze din localitațile situate în apropierea Capitalei.

Fostul șef al statului, Ion Iliescu, a folosit întreg lanțul de comandã aflat în subordinea sa – de la ministrul de interne, generalul Mihai Chitac pânã la comandanții și superiorii militari pentru a aplica forța de reprimare letalã.

Prin urmare, liderul de la care a plecat ordinul și justificarea executarii focului este direct responsabil de faptele sãvârșite de cãtre militarii folosiți înaceasta acțiune. Actorii principali ai teatrului de operatiuni sunt binecunoscuți iar din analiza Jurnalului activitãților desfãșurate de unitatile Armatei în garnizoana București, se deduc cu limpezime treptele nivelului de comanda și rolul liderial al lui Ion Iliescu.

Încã din 11 iunie 1990, trupele M.I. se aflau înstare de alertã fiind comasate în anumite unitãți unde li s-a fãcut instructajul referitor la activitãțile „deosebite” pe care urmau sã le îndeplineascã în zilele urmãtoare; au fost create dispozitive de luptã de arme-întrunite, dotate cu stații radio, pentru o bunã coordonare a acțiunilor. Activiștii de partid ai F.S.N. s-au deplasat în cadrul marilor întreprinderi unde se considera cã existã o mulțime de simpatizanți FSN, și au început sã organizeze oamenii pentru ceea ce ei au numit „o manifestație foarte mare de adeziune la FSN, desfãșuratã chiar în Piața Universitãții”, spațiu care ar fi urmat sã fie definitiv „curãțat” de orice manifestant anticomunist.

De asemenea, pregãtiri intense au fost realizate și în Valea Jiului începând cu aproximativ 15 zile înainte de evenimentele din 13 iunie 1990, pe linie sindicalã, pe linie de partid în cadrul filialei locale a F.S.N. și pentru organizarea tehnicã și administrativã a unei deplasãri de mare anvergurã. O parte din cadrele M.I. care au participat direct la conducerea acțiunilor agresive ale minerilor, s-au alãturat acestora încã din Valea Jiului și au stat alãturi de mineri pe tot parcursul deplasãrii pânã la București, ca și pentru coordonarea acestora prin București.

Faptul cã protestatarii au fost agresați nejustificat cu ocazia evacuãrii lor din Piața Universitãții și cã au fost duși și reținuți în condițiile totale de nelegalitate și în afara cadrului procesual penal sau a celui contravențional, în unitãți militare ale trupelor de pazã și ordine, Școala de ofițeri de la Bãneasa, este de naturã sã întregeascã tabloul unei operațiuni ce a avut ca scop doar reprimarea opozanților sub masca unei acțiuni de evacuare a unui loc public.

Dispozitivul de urmãrire permanentã a manifestației din Piața Universitãții cuprindea:

– posturi fixe de observație și înregistrare audio/video (în clãdirea Hotelului Intercontinentalului, în clãdirea Ministerului Agriculturii, în blocul Dunãrea),

– posturi de comandã (în principal douã – unul în Intercontinental iar celãlalt în blocul Librãriei Eminescu – unde se aflau și releele radio carecoordonau întreaga activitate de comunicație radio între toți cei aflați pe teren),

– posturi mobile de observație (în clãdirea Teatrului Național, în mai multe puncte, dar nepermanente),

– puncte de sprijin (locații mascate unde putea fi adãpostit personal și cantitãți de materiale; tot aici se întruneau cadrele pentru ședințe operative înainte de a ieși pe teren; existau mai multe astfel de „puncte de sprijin”, în special pe strãzile din spatele Inter-ului și T.N.B., în apropierea Ambasadei SUA) ;

Din aceste locuri se coordonau unele dintre “activitãțile operative” legate de manifestația din Piața Universitãții: grupurile de instigatori și provocatori care urmãreau sã creeze conflicte și scandaluri, sau încercau sã ofere sume de bani unora dintre manifestanți pentru ca aceștia sã fie ulterior capturați și prezentați drept „agitatori plãtiți de americani” sau „de țãrãniști”, etc; tot din aceste locuri era permanent supravegheatã audio-video Piața Universitãții și se întocmeau fișe individuale acelor participanți care erau deseori vãzuți în zonã sau care desfãșurau o activitate deosebitã.

Ulterior, în arestul Unitãții militare de la Mãgurele, unii dintre liderii demonstrației au avut ocazia sã constate nivelul activitãții informative desfãșurate împotriva lor, în cadrul “anchetei” coordonate de pseudo-procurori, cadre ale fostului aparat de Securitate.

În dimineața zilei de 13 iunie s-a înregistrat o descindere deosebit de brutalã a unor formațiuni de M.I., împotriva unui grup de greviști ai foamei aflați în câteva corturi situate pe peluza din fața TNB;

În primul rând trebuie remarcatã totala disproporție și ciudata organizare a acestei acțiuni: nu era necesarã agresivitatea de care au dat dovadã militarii participanți la aceastã acțiune, deoarece nu i-a atacat și nici mãcar nu a ripostat nimeni iar „inamicul” era constituit dintr-un mic grup de greviști ai foamei, care și așa se aflau într-o stare precarã de sãnãtate, având nevoie mai curând de Ambulanțã decât de Poliție.

Mai grav, dupã eliberarea acestui loc printr-o serie de acțiuni de o agresivitate completamente inutilã, formațiunile militare participante au rãmas în perimetru blocând complet trecerea în zona respectivã – aceasta fiind de fapt ca și o invitație adresatã contestatarilor în sensul de a-i ataca.

În mod normal, acțiunea de eliberare a Pieței se putea face împreunã cu Liga Studenților și de comun acord chiar și cu greviștii, în situația în care Liga Studenților își anunțase deja retragerea din Piațã iar manifestația ca atare se destrãmase demult. La evacuare trebuiau sã participe în primul rând Serviciul de Ambulanțã și reprezentanții Ligii Studenților (care acceptaserã retragerea lor și reluarea circulației auto în zonã) iar aceasta ar fi trebuit desfãșuratã pe timp de ziși cu televiziunea și presa de fațã; n-ar fi fost niciun fel de act de violențã și totul s-ar fi petrecut fãrã niciun incident într-un interval de câteva zeci de minute, nefiind necesarã pentru aceasta intervenția unor efective prea mari de poliție ci doar prezența câtorva agenți care sã asigure buna desfãșurare a acțiunii.

Dupã eliberarea Pieței formațiunile militare ar fi trebuit sã pãrãseascã imediat zona și sã lase circulația sã se desfãșoare normal – nimeni nu ar mai fi reluat manifestația, pentru cã toate organizațiile nonguvernamentale care au activat în Piațã, deja se retrãseserã de-acolo.

Blocada „nejustificatã” a Pieței s-a executat de fapt în așteptarea sutelor de mii de simpatizanți care trebuiau aduși de la marile intreprinderi, pentru a face o mare manifestație de adeziune fațã de FSN – dar acești oameni, deși simpatizau întra-devãr F.S.N-ul, au refuzat sã vinã la o astfel de manifestație, astfel încât centrul Bucureștiului a rãmas gol de manifestanți dar blocat fãrã nicio noimã de cãtre efective mari de militari M.I.

Singurul grup de muncitori deplasați cãtre Piața Universitãții au fost cei aduși de la IMGB care au atacat cu violențã, provocator, Facultatea de Arhitecturã. Demn de menționat este și faptul cã grupurile agresive de manifestanți fuseserã aduse cu ajutorul unor autobuze și camioane, care au fost lãsate mai devreme sã treacã prin toate barajele polițienești din zonã. Inițial, aceste grupuri agresive și-au fãcut intrarea în scenã ca muncitori de la IMGB veniți sã ajute la reinstaurarea ordinii în zonã; puțin mai târziu aflându-se cã nu urmeazã sã se mai facã nicio manifestație de adeziune pentru FSN, grupul de „muncitori IMGB” s-a dispersat în zonã apãrând ulterior sub forma de „protestatari indignați” fațã de operațiunea organizatã de M.I. în acel moment. Mai mult, dupã atacarea celor cåțiva protestatari din fața Teatului Național, trupele  militare au sprijinit trupele muncitorești venite de la IMGB care au atacat studenții din Institutul de Arhitecturã Ion Mincu.

Acțiunea grupului compact de la I.M.G.B. s-a petrecut în jurul orelor 11.00, atacatorii strigånd lozinci de tipul ,,I.M.G.B. face ordine” și ,,noi muncim nu gândim”, “Moarte intelectualilor”.  Populația revoltatã și provocatã de blocarea traficului și de violențele militarilor au cerut eliberarea arestaților. Protestarii au fost la råndul lor bãtuți, maltratați și chiar arestați fãcând parte din totalul celor 262 de persoane duse la U.M. din comuna Mãgurele (centura).

S-au fãcut arestãri ilegale pe tot parcursul zilei de 13.06.1990. Cã nu s-a dorit sau urmãrit respectarea legii este demonstrat și de faptul cã manifestanții evacuați au fost reținuți în locuri care nu erau amenajate ca locuri de arest preventiv, reținere sau detenție. Precizãm faptul cã nu era prima datã când în condiții de nelegalitate persoane reținute erau duse în unitatea militarã de trupe de pazã și ordine U.M din comuna Mãgurele, în mod similar procedându-se și în luna februarie 1990 când manifestanții reținuți la Piața Victoriei au fost duși și reținuți în incinta aceleiași unitãți militare.

Atunci se poate aprecia cã a fost o repetiție generalã pentru ceea ce a urmat la data de 13.06.1990 când în locuri neamenajate și improprii activitãții de reținere arest preventiv și deținere au fost duse un numãr mare de persoane care în condiții de legalitate nu ar fi avut ce sã caute acolo decât dacã ar fi fost incorporate ca militari în termen, concentrați sau în calitate de cadre militare. Trebuie fãcutã precizarea cã în aceeași dimineațã, la orele 6.30, liderul Ligii Studenților, Marian Munteanu fusese reținut de organele de poliție și dus la “cercetãri” sub pretextul unei discuții despre un post de radio aflat în incinta Universitãții. S-a dorit astfel crearea unei stãri de spirit anume între studenți care, firesc, s-au agitat dupã aflarea veștii cã liderul lor a fost arestat în zorii zilei. Conducerea Ligii Studenților nu a marșat însã pe direcția provocãrii și a confruntãrii doritã de organizatorii din umbrã ai diversiunii. Pe acest fond, aflându-se odatã cu trecerea orelor, despre brutalitatea intervenției polițienești și despre încãlcarea tuturor înțelegerilor parțiale care fuseserã încheiate între reprezentanții greviștilor și autoritãți –  încetul cu încetul au început sã se strângã mici grupuri de protestatari care au început sã scandeze și sã huiduie. Doar într-o singurã zonã a primetrului Pieței acest grup era ceva mai numeros, în rest protestatarii erau puțini și rãsfirați printre grupurile mari de curioși și gurã-cascã.

Singurele ciocniri propriu-zise între manifestanți și poliție s-au desfãșurat în zona Bisericii Enei iar manifestanții au fost respinși și ordinea reinstauratã. Cu toate acestea, aflând cã nu mai urmeazã sã se facã nicio manifestație de adeziune pentru FSN, conducãtorii dispozitivului de luptã M.I. au luat decizia de a incendia imediat vehiculele (,,așa cum s-a convenit cu președintele’’) care fuseserã aduse acolo special în acest scop. Decizie care a fost și executatã – în același moment toate vehiculele MI au fost incendiate, iar militarii MI s-au retras organizați cãtre spatele TNB. Proba o constituie înregistrarea dialogului între generalul Diamandescu și ministrul de interne Chițac – se raporteazã “cã s-a dat foc la autobuze așa cum a cerut președintele”. Studenții au fost cei care sau strãduit apoi sã stingã autobuzele în flãcãri.

Martor al diversiunii incendierii am fost eu Viorel Ene, actual președinte al AVMR, care m-am strãduit la vremea aceea sã sting un autobuz cãruia i s-a pus foc staționat în dreptul restaurantului Pescarul. Am fost lovit in piept de șeful unuia dintre grupurile de incendiatori profesioniști care au efectuat operațiunea de aprindere a autovehiculului folosind o substanțã albã, cu ardere fosforicã, care a declanșat foarte rapid o flacãrã puternicã. Au rãmas pe strãzi o mânã de manifestanți aiuriți de turnura bruscã a situației dar și un numãr foarte mare de curioși atrași de insolitul situației. În Piațã, oamenii sunt complet confuzi; la un moment dat reprezentanții Ligii Studenților încearcã sã le vorbeascã, solicitându-le în mod clar ori sã rãmânã în Piațã ori sã se ducã acasã, dar în niciun caz sã nu rãspundã niciunei provocãri, sã nu se lanseze în niciun fel de acțiune violentã împotriva nimãnui, etc. În acest interval, grupurile de „muncitori IMGB”, brusc transformate în „manifestanți protestatari”, se deplaseazã cãtre clãdirile goale ale DGP și MI, unde începe un spectacol ciudat de atac al unor clãdiri în care nu se aflã decât niște formațiuni de luptã abia aduse acolo chiar în acea dimineațã; spectacolul este straniu pentru cã la atacuri nu participã decât niște grupuri foarte mici de agresori la care de la distanțã stau și se uitã grupuri mari de curioși. Alãturi de agresori vin și o serie de indivizi cu aspect tuciuriu (tigani) precum și mici grupuri de adolescenți pe care îi îmbatã gustul adrenalinei și joaca de-a rãzboiul. Din rândul acestor dezaxați dar și mai mult din rândul curioșilor, cad primele victime prin împușcare. În tot acest timp, a existat un grup bine constituit de agresori care se mișcau nestingheriți chiar pe sub ferestrele clãdirilor pe care le atacau, dar în care nu a tras nimeni. Focurile de armã ținteau la distanțã, mult în spatele zonei de confruntare, cele mai multe dintre victime provenind din rândul spectatorilor la evenimente. Situația a mers cam în același mod pânã la ora18.00, scena de acțiune mutându-se pânã în dreptul Pieței Rosetti; dupã aceastã orã, militarii s-au retras brusc abandonând iarãși centrul Capitalei în fața minerilor, sosiți în zori, cu garnituri speciale.

La TVR evoluția evenimentelor a intrat cam în același tipar: manifestanții confuzi – nimeni nu știeși nu înțelege prea bine ce se petrece; o delegație a manifestanților vrea sã intre pentru a da un comunicat și pentru a face un apel public la calm; delegația este împiedicatã sã facã acest lucru de cãtre unui grup de „protestatari agresivi” în mod vãdit organizați conduși de ,,revoluționarul” lui Iliescu – Bebe Ivanovici, înarmați cu båte și lanțuri și aduși cu ajutorul unui vehicul de transport. În fața acestora toatã lumea se dã la o parte – ei lovind la întåmplare, pentru a crea panicã, tot ceea ce le iese în cale: manifestanți, personalul TVR, delegația manifestanților, pe curioșii aflați în zonã, pe militari, etc.

Orice chemare la calm și la ordine venitã din parte delegației manifestanților este imediat înnãbușitã, oamenii de afarã sunt complet zãpãciți de evoluția stranie a situației, confuzia este mare – nimeni nu înțelege cine a atacat pe cine; pe cine reprezintã grupurile acelea de persoane agresive care se dau în spectacol pe-acolo !?

Ca și în alte locuri, o grãmadã de gurã-cascã sunt adunați în jurul sediului TVR. Odatã cu lãsarea nopții, acești curioși vor deveni carnea de tun a militarilor „care apãrã Televiziunea”; în acești oameni se va trage, tot ei vor fi direct atacați sau bãtuți sãlbatic și duși în subsolul televiziunii unde au fost trântiți cu fața pe caldarâm. Ziaristul Ion Itu a publicat în publicația,,Tinerama” o listã – însoțitã de imagini, ale unor diversioniști care au incendiat diferite obiective. Toți cei menționați erau cadre, foști sportivi de performanțã, ce fãceau parte din dispozitivul de provocatori/diversioniști.

Pe tot timpul evenimentelor au acționat unitati speciale de cercetare-diversiune, care au fost formate din trei mari categorii de personal :

– cercetașii propriu-ziși, legendați ca „simpli observatori” înfiltrați în rândurile manifestanților sau a spectatorilor la aceste evenimente ;

– diversioniștii propriu-ziși, adicã aceia care au îndeplinit misiuni operative clasice acționând sub formã de „manifestanți” sau „muncitori” , etc. – aceștia desfãșurând acțiuni deosebit de agresive, orientate fie împotriva privitorilor, fie împotriva militarilor care apãrau diverse obiective, fie împotriva adevãraților manifestanți sau a delegațiilor trimise de aceștia ;

La TVR au acționat grupuri mixte de militari MI și MapN, dintre care au ieșit în evidențã parașutiștii dar mai ales subunitatea de cercetare diversiune.

Cercetașii, îmbrãcați civil, au fãcut adevãrate ravagii la TVR, mai ales dupã ora 00.00, când s-a comandat stingerea tuturor luminilor și a început un adevãrat mãcel în perimetrul televiziunii, întreaga acțiune fiind direct condusã de cãtre acești „civili”.

Modul de acțiune:

– se retrãgeau toate forțele de ordine dând o bruscã impresie de abandonare a obiectivelor sau de nepãsare fațã de evenimente ;

– apãreau ca din senin niște grupuri organizate de „manifestanți” deosebit de violenți și care erau dotați cu toate cele necesare – autovehicule pentru deplasare, permise de trecere prin barajele Poliției, sticle, benzinã, rãngi, lanțuri, stații radio, etc; aceste grupuri atacau obiectivele vizate creind totodatã panicã și confuzie, lovind deopotrivã în militari, în manifestanți, în curioșii aflați de fațã, în personalul instituțiilor în care intrau, etc ;

– într-un târziu, a intervenit Armata, ca și cum ar fi fost ultima soluție în fața unei agresiuni care „copleșea” forțele MI; militarii înaintau îndãrãtul transportoarelor blindate de unde se trãgeau din când în când cu pistoalele-mitralierã; pe fondul zgomotului și panicii create de rafalele de armã automatã, au fost rãnite și împușcate persoane din rândul curioșilor și a grupurilor de privitori care stãteau departe de zonele de confruntare. Dispozitivele de luptã cele mai active au fost acelea formate din diversioniști – acestea au fost nevoite sã se deplaseze permanent pe tot timpul zilei, fãcând schimb între ele și acoperind practic întreg teatrul de conflict ,- s-au aflat alternativ sau chiar în același timp în rândul manifestanților dar și în rândul forțelor de represiune, reprezentând cea mai agresivã componentã a ambelor categorii menționate: cei mai agresivi dintre „manifestanți”, dar și cei mai duri dintre autorii represiunii, fiind cei care coordonau activitatea de arestãri și maltratare a arestaților cel mai adesea nu doar indicând ci și participând direct și nemijlocit la întreaga acțiune represivã.

Armata a fost retrasã în 14 iunie 1990, dis-de-dimineațã tocmai pentru a face loc minerilor abia sosiți în Capitalã.

Generalul Stãnculescu este unul dintre cei care au precizat in fata Comisiei parlamentare de ancheta din 1999 ca ,”între mineri se aflau o parte din oamenii lui Cristescu de la serviciul de informații 0215 (nume de acoperire, în realitate numele ofițerului era F. Calapod).”

Manifestanții adevãrați din Piața Universitãții au fost oameni oarecare, pașnici, în cea mai mare parte studenți, intelectuali, idealiști, tineri și chiar copii (mulți adolescenți) – ei nu fãceau parte din cadrul unor grupãri politice sau militare organizate, sau în cadrul vreunei teribile conspirații interne sau internaționale ; nu aveau nicio legãturã de altfel cu Mișcarea Legionarã (despre care mulți dintre ei nici nu auziserã și nu știau cu precizie ce anume a fost…) singurul numitor comun cu acea organizație politicã fiind poate doar caracterul anticomunist.

În momentul în care FSN s-a vãzut confruntatã cu o mișcare de stradã de facturã anticomunistã, în mod reflex aceasta a fost declaratã „legionarã”, deși nu exista niciun fel de legãturã sau continuitate între ceea ce fuseserã legionarii cu jumãtate de secol în urmã (fațã de iunie 1990) și manifestanții anticomuniști din Piațã, care cel mai 24 probabil în majoritatea cazurilor nici nu știau atunci prea bine ce-i aia „legionar”…

Prima “utilizare” propagandisticã a legionarilor și a “Gãrzii de Fier” a avut loc cu ocazia evenimentelor din martie 1990 de la Târgu Mureș. Ion Iliescu și Petre Roman au declarat public, presei internaționale (existã interviurile acestora, la arhivã) cã vinovãția acțiunilor agresive de la Târgu Mureș aparține “elementelor Gãrzii de Fier”.

Iliescu a fost cel care a avut inițiativa scoaterii de la naftalinã a “Mișcãrii Legionare”, în tradiția clasicã a dezinformãrii tactice ce poartã amprenta specificului sovietic.

Stalin a fost cel care a aruncat blamul nazismului, fascismului, imperialismului etc. asupra societãților democratice occidentale, imediat dupã 1945, pentru a-și putea justifica mãsurile agresive desfãșurate împotriva Vestului.

Pe același șablon tipic stalinist a mers și Ion liescu, pentru a furniza bazã ideologicã reprimãrii societãții democratice pe cale sã se nascã în Romånia, retezånd astfel elanul cãtre libertate al tinerei generații romånești, reprezentatã de studenții mediului universitar din Capitalã, dar și din restul țãrii.

Mii de tineri dintre cei mai strãluciți ai Romåniei au ales calea autoexilãrii, pãrãsind scårbiți lagãruldemocraturii feseniste, ca urmare a Represiunii din iunie 1990 coordonate de Ion Iliescu.

Rãspunderea directã pentru aceastã odioasã manipulare ce țintea diabolizarea și macularea simbolului Pieței Universitãții – efigie a revoltei anticomuniste – o poartã Ion Iliescu, cel care, dupã cum rezultã foarte clar din Jurnalul de luptã al unitãților militare a declarat Armatei „cã este vorba de o rebeliune legionarã” și a cerut „a se acționa în consecințã”.

Dupã cum se știe, așa zisa Rebeliune din vremea lui Antonescu a fost înnãbușitã în sange de cãtre Armatã, iar comandanții militari din perioada regimului Iliescu au înțeles foarte bine mesajul, respectiv modelul de acțiune care avea coordonate istorice bine cunoscute.

Calea liberã catre crimã a dat-o Ion Iliescu personal, garantul ideologic al Represiunii, furnizorul de autoritate al „justificãrii” Rebeliunii legionare.

A devenit o evidențã intenția FSN-ului și a grupului Ion Iliescu de instaurare a regimului partidului unic și de impunere a unui regim politic totalitar, de exterminare fizicã a oricãrui oponent și sugrumare a oricãrei încercare de împotrivire, dupã modelul în care acționase regimul bolșevic dupã anul 1947…

Pe tot timpul desfãșurãrii evenimentelor propagandiștii Aparatului media conex Partidului, ziarele Adevãrul, Azi, etc., dar mai ales TVR au dus o campanie de dezinformare publicã și chiar au participat direct și nemijlocit la stârnirea și întreținerea nejustificatã a panicii – știrile alarmiste au atras o mulțime de curioși iar din rândul acestora au cãzut cele mai multe din victimele acelei zile.

Presedintele Televiziunii, Razvan Theodorescu a afirmat ulterior, marșând pe aceeași tezã a amenințãrii legionare lansate de Ion Iliescu: “Amenintarile antisemite au fost subestimate. Consider cã s-a fãcut o greșealã în a se subestima amenințãrile antisemite, antinationale, cu cruci încârligate la adresa noastrã”.

Evident niciodatã Rãzvan Theodorescu nu a prezentat public vreo “cruce încârligata” care l-ar fi amenințat pe domnia sa. Aceastã presã ticãloșitã și exponenții ei de frunte, îi numim aici pe un Rãzvan Theodorescu, Sergiu Andon, Cristian Tudor Popescu și eiusdem farinae nu sunt menționați nicãieri în Rezoluția Parchetului civil, ca și cånd nici nu ar fi existat concursul și rãspunderea acestora la tragicele evenimente din Capitalã.

În ce privește victimele prin împușcare, apar afirmații ridicole și neprobate de fapte, procurorii apreciind cã o parte din acestea ar fi fost atinse de gloanțe care au ricoșat și nu ar fi fost vizate direct de militarii care au fãcut uz de gloanțele de rãzboi împotriva civililor. Pe ce bazã au apreciat procurorii validitatea “ricoșeurilor” din planșee, pe ce analize se întemeiazã astfel de aberații? Spunem aberații deoarece de exemplu în cazul Drumea Dragoș acesta a fost reprezentat inițial ca fiind o victimã a unei înjunghieri comise de “elemente turbulente”. Dupã ce medicul Nae Constantinescu, ajuns consilier prezidențial, în perioada regimului Constantinescu, a aflat din relatarea de presã a martorului George Roncea despre cazul decedatului trecut din måinile martorului în måinile sale, de medic care a constatat decesul și traumatismele prin împușcare, Drumea Dragoș a fost, oficial, recunoscut drept victimã a trãgãtorilor militari din noaptea de 13- 15.

Este evident cã martori care au participat direct la evenimente, care au fost de fațã la uciderea a trei persoane, Mocanu Velicu și Lepãdatu Mitrițã, în ziua de 13 și apoi, în data 14, spre dimineațã, la ora 3.15 – au asistat la uciderea lui Drumea Dragoș, nu au fost nici mãcar contactați de procurorii de caz.

Astfel Eugen Popescu, operator al publicației „Glasul” a înregistrat uciderea lui Lepãdatu Mitrițã pe camerã video, confirmatã și de martorii George Roncea și Victor Roncea. Prima victimã mortalã s-a înregistrat în jurul orelor 18.30, în spatele imobilului MI. Aici, la distanta de cladire, a fost împuscat mortal Mocanu Velicu Valentin, în vârsta de 25 de ani, casatorit, tata a 2 copii minori. Victima a fost lovitã din spate în ceafa, fapt ce denotã cã se afla cu spatele spre clãdirea Ministerului de Interne și la o distanțã destul de mare pentru a se aprecia ca el ar fi prezentat vreun pericol pentru sediul MI.

Momentul împuscarii primei victime, în fata sediului Ministerului de Interne a galvanizat multimeași a determinat derularea ulterioarã a evenimentelor. Din acel moment, manifestantii au constientizat ca Politia trage si ucide, iar spiritele au început sa se agite, cei prezenti în strada începând sa strige catre cei din cladire “asasinii, asasinii!”

Dupa mai putin de 30 de minute de la împușcarea lui Mocanu Valentin, a fost împuscata mortal, cea de a doua victima, pe nume Lepadatu Mitrita, în vârsta de 25 de ani, cãsãtorit, parinte a 2 copiii minori. Locul uciderii a fost la aproximativ 40 de metri de colțul clãdirii Ministerului de Interne, iar în momentul împușcãrii victima se întorcea cu spatele catre cladirea M.I., orificiul de intrare al glontului mortal fiind situat în ceafa. Deci si el se afla între cei care o data cu efectuarea tragerilor au încercat sa fuga, facând stânga împrejur pentru a scapa. Camera de luat vederi a operatorului Eugen Popescu a surprins exact momentul sfaramarii craniului lovit de glonte. Martorul George Roncea, fotoreporter in cea vreme, a fotografiat și el victima și a participat la deplasarea celui împușcat într-un loc mai ferit. Martorul George Roncea a fost, împreunã cu fratele sau, Victor Roncea, alãturi de victima Dragoș Drumea în ultimele sale clipe, când agoniza. Cei doi frați Roncea, lideri ai nucleului studențesc din Arhitecturã au mai fotografiat numeroase incidente – inclusiv unele dintre victimele împușcate – în timpul zilei de 13 iunie.

Nici Mocanu Valentin si nici Lepadatu Mitrita, în momentele premergatoare uciderii lor nu desfãșurau activitati periculoase pentru militarii aflati în sediul Ministerului de Interne; amândoi au fost împuscati din sediul ministerului, aflânduse în momentul împușcãrii cu spatele spre cladirea din care s-a tras, prin urmare nu aveau cum sa fie atacanti ai acestei cladiri si nici ai celor care se aflau în interior, protejati de ziduri si având asupra lor armament cu munitie de razboi. Tragerile s-au efectuat in baza convingerii ca au dreptul sa deschida focul, deoarece seful statului a instituit o stare fortuitã de necesitate invocând teoria Rebeliunii legionare.

În ce priveste modalitatea uciderii celor trei împușcați – în zona capului – se ridicã o întrebare legitimã la adresa procurorilor care au promovat ridicola ipoteza a mortilor datorati “ricoșeurilor”:cum de “ricoșeurile” i-au lovit pe trei dintre cei omorati prin impuscare tocmai in cap ?Ce probabilitate matematica ar putea fi calculata pentru doua focuri consecutive – “din ricoseu” – direct in cap, referindu-ne aici la cazurile primilor doi impușcați, Mocanu Valentin și Lepadatu Mitrita ? Vor procurorii nostri sa intre in analele criminalisticii, sã concureze cu ipoteza glontului magic care l-a lovit – tot in cap – pe președintele american Kennedy?

Cei doi martori mentionati, fratii Roncea, cazuti ulterior victime ale minerilor, au realizat zeci de filme foto, au captat pe peliculã imaginile agresiunilor diversioniștilor din ziua de 13 și chiar de 14 – dar și devastarea Universitãții de cãtre mineri, fotografiatã de la etajul Arhitecturii. Filmele fãcute de aceștia au fost confiscate și s-au aflat în posesia “contra-amiralului” penal Cico Dumitrescu.

Trebuie avute în vedere în primul rând ieșirile publice repetate ale lui Ion Iliescu pe postul național de televiziune în care acesta instiga la rãzboi civil. Se trece sub tãcere rolul generalului de Securitate Stelian Pentilie, ministru al Comunicațiilor în acea vreme, care a dispus decuplarea TVR pentru a stârni panicã la nivel național. Pintilie, fost comandant al Unitãții Speciale de Transmisiuni “R” (actualul STS) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne și apoi ministru al Poștelor și Telecomunicațiilor în primul guvern Iliescu – Roman a tãiat de pe heblu TVR, ceea ce nu s-a întâmplat nici mãcar în timpul așa-zisei revoluții, pentru a întãri tema “loviturii de stat legionare”, lansate public de Ion Iliescu în scopul justificãrii reacției militare a forțelor armate și paramilitare coordonate de FSN.

Oprirea emisiei nu a avut loc nici macar in timpul Revoluției. Numai conducerea statului poate opri emisia. Sistemul de relee de transmitere este urmãtorul: emisia de la antena Televiziunii este preluatã la Palatul Telefoanelor iar de aici la Casa Scânteii, unde este difuzatã cãtre toatãțara. Cand Televiziunea își inceteazã emisia obisnuitã pe ecran apare grila de dungi verticale. La oprirea emisiei de la cele doua relee intermediare, de la Palatul Telefoanelor si de la Casa Scânteii, înseamnã ca nu mai exista semnal în eter. În acest caz pe ecranelele televizoarelor apar “purici” și atat, lucru care nu s-a petrecut niciodatã de cand exista Televiziunea, în afara situației din 13 iunie. Perceputã ca un semnal grav, încetarea emisiei a avut rolul hotãrâtor de a genera convingerea ca în Capitala se petrec fapte mai teribile chiar decât în timpul revolutiei, cand emisia a functionat non stop. Autoritatea care poate hotari oprirea emisiei generale este  conducerea statului. Ministrul Pentilie nu putea opri emisia decat in urma ordinului primului ministru sau al Presedintelui.

Procedura guvernanților aratã și demonstreazã cã acțiunea represivã a fost pregãtitã din timp ea având un caracter de lichidare a opozanților politici și a celor din societatea civilã – mai ales a studențimii, cã nu s-a urmãrit nici un moment respectarea dispozițiilor legale care prevãd printre altele cã, pentru ca o persoanã sã fie reținutã și lipsitã în acest fel de libertate, este necesar ca mai întâi sã existe întocmit un dosar penal, ceea ce în cazurile respective nu a existat. Mai mult protestatarii reținuți la 13.06.1990 nici mãcar nu fuseserã anterior sancționați contravențional deoarece indiferent ceea ce susțineau organizatorii activitãții represive de la data menționatã, aceastã manifestare era un exercițiu democratic neplãcut pentru ei dar care fãcea parte din ceea ce se accepta cã s-a obținut cu ocazia revoluției din  decembrie 1989, respectiv dreptul de a exprima opinii inclusiv din categoria celor neplãcute guvernanților și de a protesta împotriva deciziilor lor.

Așa cum am explicat deja, acțiunea represivã și nu doar prima parte a ei concretizatã în evacuarea Piețeii Universitãții a fost minuțios organizatã și susținutã întrucât nu se poate accepta explicația cã toate aceste  preparative care au necesitat aprobãri de la nivel foarte înalt au fost fãcute dupã terminarea acțiunii de evacuare.

Așa cum am mai aratat  în data de 11 iunie 1990, ca urmare a unei hotãrârii luate anterior de cãtre șeful statului Ion Iliescu și premierul interimar Petre Roman a fost convocatã o ședințã de Guvern. Toți cei care au participat la ședințã sunt vinovați și implicați în represiunea din iunie 1990. Aceștia sunt: Președintele interimar Ion Iliescu, Premierul interimar Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, ministru de interne, general Chițac Mihai, șeful  inspectoratului General al Poliției, general Diamandescu Corneliu, ministru apãrãrii, general Victor Atanasie Stãnculescu,șeful Marelui Stat Major, generalul Vasile Ionel, șeful S.R.I., Virgil Mãgureanu, Primarul General al Capitalei, Dan Predescu, Procuorul General, Gheorghe Robu, prim-vicepreședinte F.S.N., Nicolae S. Dumitru, Dan Iosif, Gelu Voican Voiculescu, Nicolae S. Dumitru, Dan Iosif, Dan Predescu – au avut sarcinã și au luat legãtura cu directorii de intreprinderi și a scoate muncitorii bucureșteni în strada impreuna cu ,,revolutionarii ‘’lui Iliescu, împotriva altor cetãțeni, rezultånd clar dorința de rãzboi civil.

În data de 12.06.1990 la sediul Ministerului de Interne a avut loc o ședințã operativã condusã de Ministrul de Interne, general Mihai Chițac și șeful S.R.I.,Virgil Mãgureanu. S-au trasat sarcini precise de reprimare. Documentele probatorii sunt la dosar.

Din documente reiese clar cã mãsurile ce s-au luat au fost ca urmare a ședinței de Guvern dupã data de 11.06.1990. Conform “Planului de acțiune” realizat de gen. Mihai Chitac, pe prima pagina se menționeazã misiunile stabilite pentru Procuratura Generalã, care trebuia sã elaboreze și sã transmitã la radio si televiziune un comunicat “prin care sã se cearã forțelor de ordine interventia pentru eliberarea pietei“, dar si “participarea la eliberarea pietei  in dimineata zilei de 13.06.90 pentru a veghea asupra respectarii normelor legale“. În josul acestei pagini, Chitac a scris negru pe alb: “Întocmitpe baza Ordinului verbal al Președintelui ales al României, Dl.Ion Iliescu, dat în ședința din 11.06.90, ora 16.00. Discutat și aprobat verbal de Prim-ministrul Guvernului Provizoriu-Dl Petre Roman în ședința din 12.06.90, ora 12.00“.

Deci se executau ordinele exprese ale Sefului Statului Ion Iliescu ale Guvernului și ce este mai grav a Frontului Salvãrii Naționale – partid politic implicat direct în lupta electoralã.

În cursul serii de 12.06.1990, începând cu orele 22.00 pânã la orele 24.00, la sediul Poliției Capitalei a avut loc edința ordonatã de premierul Petre Roman, la care au participat șefii sectoarelor și secțiilor de poliție, implicate în evacuarea Pieții Universitãții. La aceastã ședințã s-au fãcut precizãri de detaliu, privind misiunile ce reveneau fiecãrei formațiuni și categorii de participanți, iar concomitent au fost convocați la sedii polițiștii și ceilalți militari desemnați pentru a participa la aceastã evacuare.

În ziua de 12.06.1990, în baza comunicatului Procuraturii Generale a României și a hotãrârii Guvernului, Ministerului de Interne în cooperare cu S.R.I., M.A.p.N., Ministerul Sãnãtãții și Primãria Capitalei, au trecut la realizarea planului privind degajarea Pieței Universitãții.

Pentru îndepãrtarea a 40 de persoane de pe platoul din fața Teatrului Național au fost convocate enormele categorii de forțe descrise mai sus. Rezulã clar scopul acțiunii: REPRIMAREA.

In continuare, în ziua de 13.06.1990, conform planului, la ora 04.00, s-a realizat blocarea pieței cu 21 autovehicule grele și cordoane din cadre de poliție. Concomitent cu blocarea zonei Pieții Universitãții, s-a realizat pãtrunderea a douã detașamente formate din 300 militari în termen și 100 subofițeri de politie.

Pentru îndepãrtarea a 40 de persoane s-a blocat Piața Universitãții cu 21 autovehicule grele și aufost trimiși peste o mie de militari (1200)!!!

In toatã ziua de 13.06.1990 s-au facut arestãri în total 263 de persoane care au fost eliberate în jurul orei 18.00. Documente și declarații de martor existã în dosar. În dosar se aflã ca probã admisã, caseta cu înregistrarea dintre gen. Mihai Chițac și col. Diamandescu prin care se hotãra: “sã se dea foc la autobuze așa cum s-au înțeles cu președintele (Ion Iliescu)”.

De asemenea se mai poate adãuga faptul cã aceastã acțiune în nici o țarã din lume nu ar fi justificat implicarea președintelui țãrii și a primului-ministru fiind vorba despre o acțiune polițieneascã curentã, fie cã este vorba de una justificatã sau nejustificatã ca în cazul de fațã.

Implicarea lui Ion Iliescu și Petre Roman, ce ocupau funcțiile menționate demonstreazã în mod indubitabil caracterul politic represiv al acelei acțiuni și cã s-a urmãrit nu atât  liberarea unui spațiu ce oricum urma a fi evacuate de protestatari în acea zi din proprie inițiativã, din motivele deja expuse, cât mai ales reprimarea protestatarilor opozanți.

S-a urmarit în mod direct uciderea victimelor, si s-a acceptat producerea rezultatului letal. Vinovatia lor pentru moartea victimelor rezida si din acceea ca au dat ordin sa se faca uz de arma, în conditii total ilegale. Numãrul mare al efectivelor participante s-a dorit a reprezenta o demonstrație de forțã care sã descurajeze pe viitor orice altã manifestare de acest gen și se poate concluziona fãrã teama de a greși cã acțiunea a fost gânditã, planificatã și executatã în mod corespunzãtor din acest punct de vedere și mai ales cã ea a avut succesul scontat deoarece dupã intervenția din 13.06.1990 nu au mai existat astfel de mișcãri de protest de amploarea manifestãrii din Piața Universitãții.

Un element care demonstreazã odatã în plus cã s-a urmãrit scopul menționat este acela cã la intervenția ce a avut ca scop declarat evacuarea unui numãr de 40-60 de persoane neviolente din care într-o proporție  semnificativã unii erau leșinați de foame la mod propriu, au fost folosiți 1400 de membri ai forțelor de ordine, inclusive membri ai poliției militare și  luptãtori din Brigada Antiteroristã.

Prezența efectivelor de poliție militarã și din cadrul SRI în mod cert nu putea fi asiguratã fãrã ordine date de la un nivel superior celui al Ministrului de Interne care teoretic era competent sã efectueze activitatea.

Se mai poate adãuga cã folosirea efectivelor MAPN nu era justificatã nici de necesitatea de a se acționa împotriva unor militari, nici de acea cã România s-ar fi aflat în stare de rãzboi cu cineva.

Intervenția televizatã a președintelui Ion Iliescu și oprirea transmisiunii T.V.R. la ora de mare audiențã (fotbal – Campionatul Mondial) de cãtre generalul Stelian Pentilie, lucru care nu s-a întâmplat nici la Revoluție aratã implicarea tuturor forțelor guvernamentale, a televiziunii și unei pãrți din mass-media în activarea scenariului Represiunii (ziarul Adevãrul din 14.06.1990 sub semnãtura ziaristului Sergiu Andon (actual senator P.C.-Voiculescu) susținea cã legionarii îmbrãcați în uniforme atacã instituțiile statului.

Susținerile din cuprinsul Rezoluției criticate conform cãrora fostul șef al statului nu a instigat pe nimeni la comiterea infracțiunilor pentru care au fost efectuate cercetãri au un caracter pueril și nesusținut de probe întrucît este de crezut cã procurori anchetatori cu experiențã ar trebui sã aibã în vedere faptul cã în situații de genul celei ce a fãcut obiectul cercetãrilor în cauza finalizatã cu acea rezoluție, nu se poate pune problema unei instigãri directe între o persoanã având funcția de șef de stat și cea a trãgãtorului individual.

În mod firesc trebuie sã se aibã în vedere cã prin modul în care a fost organizatã acțiunea la care au fost alocate forțe disproporționat de mari fațã de scopul declarat ce se dorea a fi realizat, s-a creat pentru toți participanții inclusive pentru acele persoane din structurile de forțã ale statului care nu au participat la acea acțiune, reprezentarea faptului cã se dorește cu totul altceva decât ceea ce se suține verbal și oficial.

Aceastã convingere a fost creatã începând cu comunicatul Procuraturii Generale care cerea Ministerului de Interne într-o manierã imperativã și în afara competenței legale a acestei instituții sã acționeze pentru evacuarea Pieței Universitãții și continuând apoi cu susținerile șefului statului conform cãrora cei care protestau fațã de maniera nefireascã în care s-a procedat în dimineața zilei de 13.06.1990 cu ocazia locului menționat, sunt legionari și cã manifestãrile lor trebuiau tratate “ca atare”.

S-au fãcut de asemenea afirmații conform cãrora pe clãdirea Poliției Capitalei ar fi fost arborat steagul verde legionar și cã protestul cetãțenilor capitalei despre care nu s-a putut demonstra nici un moment cã ar fi avut  un caracter violent, ar constitui o revoltã legionarã.

Cercetãrile efectuate în cauzã au evidențiat faptul cã nici un moment pe clãdirea Poliției Capitalei sau în alt loc din București ar fi fost arborat vreun steag legionar sau verde și este de bun simț a se recunoaște cã de la Palatul Victoria unde se afla în acele momente șeful statului și pânã la Poliția Capitalei este imposibil sã vezi dacã s-a arborat ceva și ce anume.

Este cert cã manifestanții nu au acționat violent dar cã verbal ei au protestat fațã de reținerea și agresarea unor oameni nevinovați și la fel de adevãrat este faptul cã existã probe din care rezultã cã forțele de ordine și-au autoincendiat autobuzele din Piața Universitãții, în acest sens existândși înregistrarea transmisiei comunicãrii radio efectuate de cãtre șeful Poliției Române generalul Corneliu Diamandescu cãtre generalul Mihai Chițac în care îi cerea acestuia din urmã sã-i aducã la cunoștințã președintelui cã ei dau foc la autobuze.

Deși în înregistrare nu se menționeazã despre ce președinte este vorba, în mod logic și de bun simț este de presupus cã ministrul de interne nu urma sã informeze pe vreun președinte de cooperativã agricolã de producție sau de cooperativã meșteșugãreascã.

Modul de dispunere al efectivelor, probele obținute privind incendierea propriilor autovehicule de cãtre forțele de ordine și nu în ultimul rând felul cum s-a procedat la sediile instituțiilor despre care s-a suținut cã au fost atacte ulterior, demonstreazã faptul cã a fost o acțiune de provocare  orindu-se sã se ajungã la tulburãri sociale pentru a se crea condițiile și justificarea reprimãrii în mod demonstrative și exemplar a opozanților.

În acest context apare foarte clar cã implicarea șefului statului Ion Iliescu în coordonarea persoanlã a acțiunilor forțelor militare inclusive a celor  parținând Ministerului Apãrãrii Naționale, reprezintã dovada participãrii acestuia la comiterea faptelor în legãturã cu care au fost effectuate cercetãri. În acest sens este relevantã înregistrarea din Jurnalul Acțiunilor de Luptã existent la Ministerul Apãrãrii Naționale și în care generalul șchiopu a consemnat intervenția șefului statului pentru trimiterea de tehnicã de luptã, efective militare și distribuirea muniției de rãzboi la aceste efective.

Deoarece România nu se afla în stare de rãzboi scoaterea din cazãrmi a trupelor Minsterului Apãrãrii Naționale are un caracter nelegal și care prin el însuși a creat condițiile pentru ca aceste efective sã foloseascã muniția de rãzboi ce le-a fost distribuitã din ordinul sau la intervenția persoanei menționate, împotriva altor persoane, apãrãnd premizele unui mãcel și genocid împotriva propriului popor român. Susținerea din Rezoluția emisã de procurori care invedereazã cã moartea celor patru victime și rãnirea celorlalte trei nu are legãturã cu activitãțile fostului șef al statului și cã ea s-a produs ca urmare a unor inițiative individuale, este lipsitã de suport probatoriu deoarece analizând întreaga derulare a evenimentelor se poate constata cã s-a dorit și urmãrit sã se ajungã la tulburãri sociale care sã fie apoi reprimate cu ajutorul efectivelor militare care au fost folosite cu încãlcarea dispozițiilor legale care stabilesc modul în care acestea pot fi folosite.

Numãrul real al celor decedați în ziua de 13.06.1990 este de 6 morți. Despre cazul IONIȚÃ VASILE decedat prin violențã și trecut inițial ca ,,IDENTIFICAT’’ îngropat în Cimitirul Strãulești, descoperit de familie, procurorul militar Dan Voinea  nu aminteste nimic și nici cercetãri nu au fãcut.

Mai mult sunt de fapt 18 rãniți prin împușcare,  lucru care demonstreazã clar, încã odatã, atrocitatile. Faptul cã în jurul orei 23.00 din elicopter sau aruncat fiole lacrimogene impotriva populației pașnice care întâmplãtor se afla la acea ora pe strazile Bucureștiului aratã încã odatã dimensiunile actului provocator la care s-a recurs.

Demonstrata de  mobilizarea fãcutã de Ion Iliescu, Petre Roman și conducerea F.S.N. cu ajutorul aparatului de stat, a zeci de mii de mineri și f.s.n.-iști. Cei care în zorii zilei de 14.06.1990 strânși la Palatul Victoria au fost trimiși de Ion Iliescu sã terorizeze și maltrateze oameni nevinovați, sã devasteze sedii de ziare, sedii de partide,organizații civice și sediile Universitãților indicându-l ca șef pe “eroul” miner Miron Cozma.

Lui Ion Iliescu i se raportase deja la ora 23.30 ca în București nu mai sunt protestatari pe strãzi. În dimineața de 14.06.1990 putea sã mulțumeascã celor veniți și sã-i trimitã acasã. Ion Iliescu i-a trimis însã sã sã ocupe Bucureștiul și sã provoace represiunea barbarã din zilele 14-16 iunie 1990. Culmea, dramaticele evenimente petrecute în data de 13 iunie și 14 iunie, cu un specific tipic acțiunilor de forța din vremea sovietelor s-au desfãșurat exact în ajunul desființãrii Pactului de la Varsovia.

În dimineața zilei de 13 iunie, în jurul orelor 11.00, o delegație militarã a decolat spre Berlin, acolo unde avea loc ședința Comitetului Miniștrilor Apãrãrii ai țãrilor participante la Tratatul de la Varșovia.

Delegația era condusã de gen. col. Victor  Stãnculescu însoțit de un numãr de cadre din activul de vârf al Armatei: – gen. col. Gheorghe Logofatu – adjunct al MapN – gen. lt. Nicolae Eftimescu- sef al Directiei Operatii din M.St.M.- gen. mr. Paul Sarpe – sef al Directiei Informatii – col. Dumitru Mircea – sef al Biroului Special din Marele Stat Major.

Ședința militarã de la Berlin avea ca obiectiv, ca și ședința CAER desfãșuratã la Moscova, stabilirea condițiilor de destrãmare a Tratatului. La întoarcerea precipitatã a generalului Stãnculescu de la Berlin, chemat de urgenta de Ion liescu, in data de 14 iunie, șefului Armatei i s-a raportat de cãtre gen. Vasile Ionel ca in cursul noptii de 13/14 iunie, fix la ora 1,05, Armata era stãpânã pe situația din Capitalã și cã problemele militare fusesera rezolvate. Aceastã delimitare așefului Armatei din acea vreme fața de Ion Iliescu și fațã de utilizarea abuziva a forțelor militare de catre acesta nu s-a fãcut cunoscutã decat tardiv.

În opinia noastra vinovãția lui Ion Iliescu în incitarea la rãzboi civil și organizarea represiunii din iunie 1990 este clar doveditã.

Referitor la cei ce au organizat, condus, executat ordine nelegale cei care au tras și au omorât oameni considerãm cã trebuiesc cercetați toți nu în calitate de martori, ca pânã acum (cum s-a întâmplat, de exemplu cu Petre Roman sau Adrian Sârbu) ci de autori ai REPRESIUNII din iunie 1990.

Activitãțile criminale din perioada 13- 15 iunie au fost în întregime pregãtite, organizate și executate de cãtre autoritãțile statului sub dirijarea constantã a lui Ion Iliescu: conducerea politicã, Ministerul de Interne și într-o anumitã mãsurã și Ministerul Apãrãrii Naționale; la acțiunea criminalã a acestora s-a adãugat mai tîrziu complicitatea Ministerului public și a Justiției în general.

Deși la ora actualã organizareași desfãșurarea acelor evenimente ar putea sã aparã drept iraționalã – la acea vreme faptele descrise au avut o logicã foarte clarã și cumplit de simplã – exterminarea fizicã a oricãrei opoziții politice și (re)instaurarea unui climat de teroare în care FSN – „noul organ de partid și de stat”, – sã poatã guverna discreționar, strivind imediat orice tentativã de rezistențã din partea oricãrui român, dupã modelul în care același regim bolșevic mai acționase cu aproape 50 de ani în urmã.

Ion Iliescu nu a fãcut altceva decat sã aplice metodologiile învãțate în tinerețea sa revoluționarã, aplicând cu strictețe „mãsuri  specifice” Fronturilor de sorginte moscovitã, specializate în diversiune și dezinformare.  Organele statului au fost folosite dupã bunul plac în acest scop. A camufla astãzi vinovãțiile, a-l scoate basma curatã pe cel care a inițiat și coordonat toate aceste acțiuni înseamnã a fi pãrtaș și complice cu Ion Iliescu .

va urma… (condamnarea celor vinovați ?)