Anul acesta, PNL a împlinit 151 de ani și conduce, încă o dată, guvernul României, prin satrapul Ilie Bolojan. Pe site-ul oficial al partidului, în secțiunea „Istoria noastră”, putem citi aroganta afirmație: „Partidul Național Liberal este cel mai vechi partid politic din România, cel care a modernizat statul român”. Pe site-ul Memorialului de la Sighet, în testamentul lui Dinu Brătianu, același refren: „România modernă este opera Partidului Național Liberal”. Pe pagina de Facebook a oricărui senator pesedist sau peneliest, revine obsesiv ideea mincinoasă că: „liberalismul este coloana vertebrală a democrației românești”.
Iată trei propoziții. Trei minciuni. Trei minciuni care stau, ca trei pietre de hotar, la baza unuia dintre cele mai mari falsuri istorice ale ultimelor zece decenii românești.
Dedic articolul de față încercării de a explica, pas cu pas, cum a reușit acest partid — fondat în 1875 de boierii de Curte Domnească ai unei elite oligarhice, dezavuat în 1907 de propriul popor împușcat cu tunul, denunțat în 1931 de un tânăr deputat de 32 de ani care le-a numit, în Parlament, conturile bancare, complice al dictaturii regale a lui Carol al II-lea, pulverizat de comuniști în 1947–1950, reanimat în 1990 de câțiva exilați parizieni, captat după 2005 de cadrele provenite din PCR și Securitate, fuzionat în 2014 cu „PDL-ul lui Băsescu” și ajuns, în 2026, exponentul cel mai docil al neo-marxismului cultural european — să se prezinte tot timpul, în toate aceste avataruri ireconciliabile, drept „singurul partid de dreapta autentic”, „apărător al libertății” și „moștenitor al Brătienilor”.
Dacă există un caz pur de schizofrenie ideologică instituționalizată în istoria modernă a Europei, acela este Partidul Național Liberal român. Și, ca avocat care urmărește cum se reflectă această schizofrenie în legi, în decizii, în demolări forțate de busturi, în lichidarea unei generații întregi prin „Legea Vexler 2” și prin oligarhia ONG-istă pe care am descris-o în „Să ne cunoaștem călăii”, mi se pare că a sosit momentul să-i facem PNL-ului ceea ce, de un secol, nu i-a făcut nimeni: să-i punem o oglindă în față.
I. Originea oligarhică — sau cum se naște în România „liberalismul” fără burghezie liberală
Partidul Național Liberal nu s-a născut din mișcarea unei burghezii productive, cum s-a întâmplat în Anglia sau în Franța. România sfârșitului de secol XIX nu avea burghezie productivă — avea o aristocrație funciară decăzută, o mică pătură de comercianți și arendași evrei și greci ce controlau comerțul cu grâne, lemn și exporturile și importurile, și o țărănime ținută în iobăgie de fapt.
Brătienii, Sturdzeștii, Lahovarii, Costineștii, Văitoianu — n-au fost întreprinzători. Au fost familii de proprietari care s-au apropriat instituțiile statului român modern, încă de pe vremea principelui Cuza, ca unealtă privată de gestiune economică.
Acesta este liberalismul nostru autohton: nu un liberalism al pieței și al concurenței, ci un liberalism al rețelelor de familie care au făcut din statul român un consorțiu privat. Băncile importante ale României interbelice — Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Marmorosch–Blank — au funcționat ca extensii financiare ale acestor rețele politice. Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Mihail Manoilescu, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu — toți „liberalii istorici” glorificați astăzi pe site-ul PNL — au stat în consiliile de administrație ale acestor bănci, în paralel cu funcțiile de miniștri ai Finanțelor, Agriculturii sau Internelor.
Nicio țară europeană serioasă din epocă nu permitea acest grad de incest dintre puterea politică și cea financiară. La noi, era modelul implicit. Era „normalitatea liberală”.
II. Fischerland și 1907 — botezul de sânge al „democrației liberale”
Când vorbim despre PNL, una dintre primele istorisiri pe care actualii peneliști le invocă este aceea că „liberalii au făcut reforma agrară”. Frumos. Nu vă spune nimeni însă că înainte de a o face — și pentru a o putea face în condiții controlate, fără riscul ca țăranul să o ceară el singur și de pe alte poziții —, tot liberalii au reprimat în sânge cea mai mare răscoală țărănească a Europei moderne.
Răscoala de la 1907 a izbucnit la Flămânzi, în județul Botoșani, pe moșia prințului Mihalaki Sturdza, plecat la Dieppe. Țăranii s-au revoltat împotriva arendașului Mochi Fischer, evreu galițian care, prin trustul familiei sale, deținea peste 200.000 de hectare de pământ pe teritoriul a trei județe — întindere botezată în epocă, fără pic de cinism, „Fischerland”. Țăranii cereau pământ și pâine. Cereau, în fond, ca pământul țării lor să nu mai aparțină unui trust arendășesc evreiesc protejat politic.
Ce a făcut atunci „partidul cel mai vechi al democrației române”? La 12 martie 1907, guvernul conservator al lui Cantacuzino a demisionat, iar Dimitrie Sturdza a format ultimul său guvern liberal. Ministru de Război a fost numit generalul Alexandru Averescu, iar ministru de Interne — Ion I.C. Brătianu, viitorul „mare bărbat de stat”, „arhitectul României Mari”, omul de pe statuile noastre. Acești doi domni — un militar și un fiu de boier — s-au întâlnit, au împărțit țara în 12 zone de operațiuni, au mobilizat 140.000 de soldați și au dat ordin armatei să tragă în țăranii cu tunurile.
Generalul Lambrino raporta: „În Salcia împușcat 5 capi de răscoală, distrus casele a trei răsculați. În Cătunele împușcat 3 capi de răscoală”. Artileria — vă rog să rețineți: artileria — a tras în satele oltenești. Sate întregi rase de pe fața pământului. Cifra de 11.000 de morți, vehiculată în epocă de C. Mille în „Adevărul” și de N.D. Cocea în „Facla”, este cea pe care o reține istoriografia interbelică, inclusiv „Enciclopedia României” din 1938 a istoricului legionar Mihail Polihroniade. Brătianu însuși, ulterior, a încercat să o reducă la 419. Generalul Dabija, în 1910, pe baza a 32 de dosare, a stabilit cifra de 1.768. Iar când, în 1912, ministrul conservator Marghiloman a vrut să afle adevărul și a căutat în arhivele Ministerului de Interne, a constatat că lipseau 30 de bibliorafturi — pe care regele Carol I i le-a confirmat ulterior, în particular: „Dosarele sunt la mine”.
Iată „liberalismul” care a modernizat România: arendași evrei galițieni, miniștri liberali, artilerie românească asupra țăranilor moldoveni și olteni, dosare dispărute, mormânte fără cruce. Marii beneficiari — protejați. Marii vinovați — promovați. Țăranul — plătitor. Acesta este actul de naștere al PNL ca forță reală de putere în România modernă. Iar urmașii partidului care a tras cu tunul în țăranii moldoveni vin astăzi, peste un secol, să-i numească „extremiști” și „neo-legionari” pe românii care încă mai cred că un popor are dreptul la pământul lui.
III. Discursul lui Codreanu din 3 decembrie 1931 — lista neagră politicienilor liberali aflați pe ștatele de plată ale marii finanțe interbelice
Pentru cine are nevoie de o probă concretă, irefutabilă, despre subordonarea elitei politice românești interbelice față de marea finanță iudeo-masonică, această probă există în Monitorul Oficial. Este Discursul ținut de C.Z. Codreanu în Parlamentul Țării, înregistrat în ședința de joi, 3 decembrie 1931, când proaspătul deputat de Neamț al „Grupării Politice Corneliu Zelea-Codreanu” — un avocat de 32 de ani, ridicat, după propriile lui cuvinte, „prin propriile mele puteri, fără ajutorul și sprijinul nimănui” — a urcat la tribuna Camerei și a citit, sub ochii băncilor majorității, lista creditelor acordate marilor oameni politici români de către Banca Marmorosch–Blank, banca centrală a marii finanțe evreiești de la noi.
Cifrele, în lei aur ai vremii, vorbesc singure. Le redau așa cum le-a citit Căpitanul, exact cum apar în stenograma oficială:
— d. Iunian — 407.000; — d. Madgearu — 401.000; — d. Filipescu — 1.265.000; — d. Mihail Popovici — 1.519.000; — d. Răducanu — 3.450.000; — Banca Răducanu din Tecuci — 10.000.000; — d. Pangal — 3.800.000; — d. Titulescu — 19.000.000; — d. Argetoianu — circa 19.000.000.
Sunt aici, amestecați la grămadă, „lideri liberali”, „țărăniști”, „independenți”, miniștri și diplomați. Toți legați la aceeași țâță. Toți „debitori” ai aceleiași case bancare. Iar Codreanu, fără urmă de retorică găunoasă, le-a explicat sec, în plin Parlament, semnificația politică a acestor sume: „Există obligația pe care o are cineva când împrumută bani de la o asemenea finanță, de a satisface când este la guvern, de a sprijini în opoziție și în orice caz de a nu lovi în ea când trebuie să fie lovită” (aplauze pe mai multe bănci).
A urmat — a se reține — un cor de proteste pe băncile majorității. Apoi, după două luni, guvernul Iorga–Argetoianu a dizolvat Garda de Fier (martie 1932). Apoi, în decembrie 1933, în ultima zi de depunere a listelor de candidați, guvernul liberal al lui I.G. Duca a dizolvat din nou Garda. Au fost arestați peste o mie de legionari. Iar pe 29 decembrie 1933, „Nicadorii” l-au împușcat pe I.G. Duca în gara de la Sinaia. Reacția politică ulterioară a PNL — a aripii Tătărescu, „tinerii liberali” — a fost paradoxală: pe de o parte, o reprimare brutală a Mișcării; pe de alta, sub Tătărescu, niște apropieri tactice, prin fratele său Ștefan, cu legionarii. Adevăratul aliat al partidului, însă, nu erau nici legionarii, nici țăranii. Adevăratul aliat al PNL erau exact băncile pe care le numise Codreanu.
A serba „liberalismul interbelic” înseamnă, pentru cine nu se preface, a serba acest sistem de obligații financiare al „elitei politice”.
IV. Orbirea în fața bolșevismului — sau cum „dreapta liberală” a livrat România bolșevicilor lui Stalin
Există un mit conform căruia PNL ar fi fost, în interbelic, „singurul partid care a înțeles pericolul comunist”. În realitate, PNL — aripa Tătărescu, dominantă din 1934 până în 1940 — a colaborat cu Carol al II-lea în dictatura regală din 1938, a participat la dizolvarea tuturor partidelor politice, a sprijinit asasinarea fără proces a lui Codreanu și a celorlalți 13 lideri legionari în noaptea de 29–30 noiembrie 1938 la Tâncăbești, și nu a ridicat un deget atunci când, în iunie 1940, ultimatumul sovietic ne-a smuls Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Nu Tătărescu și nu Brătienii au mers să negocieze pentru recuperarea acestor pământuri. Nu liberalii s-au înrolat masiv în armata care, la 22 iunie 1941, a trecut Prutul. Nu „dreapta liberală” a făcut, la Stalingrad, jertfa care a smuls trupul mort al armatei a treia și a patra românești de pe stepa rusească.
Au făcut-o legionarii, mulți întorși din închisori sau de pe șantierele dictaturii regale, și au făcut-o țăranii ardeleni și moldoveni mobilizați de Antonescu — într-o perioadă în care liderii PNL stăteau frumușel acasă, în vilele lor de pe Dorobanți, Calea Victoriei și Florica, și-i scriau lui Antonescu memorii prin care îi cereau să oprească armata la Nistru. Acesta este nivelul de „luciditate anti-bolșevică” al elitei liberale interbelice: să ceară ca, după ce am pierdut Basarabia o dată în 1812, după ce am pierdut-o a doua oară în 1940, să nu cumva să o luăm înapoi — pentru că, sus, în „cancelariile occidentale”, asta nu se va vedea bine!
În august 1944, Gheorghe I. Brătianu — ironie supremă a istoriei — este trimis de unchiul său, Dinu Brătianu, președintele PNL, să negocieze cu Antonescu „întoarcerea armelor”. Adică să ne predăm lui Stalin. La 23 august 1944, lovitura de stat regală — operațiune executată cu acordul tuturor partidelor istorice, inclusiv PNL — predă România armatelor sovietice. Urmează ocupația. Urmează Pătrășcanu, Ana Pauker, Vișinski. Iar liderii PNL, candizi, intră în primul guvern Sănătescu crezând că vor putea domoli vijelia comunistă penetrând structurile de putere din interior.
Doi ani mai târziu, alegerile sunt furate la Iași. Patru ani mai târziu, partidele istorice sunt dizolvate. Cinci ani mai târziu, partidele istorice sunt declarate „organizații subversive”. Iar elita liberală nu înțelesese, până la sfârșit, că nu se mai putea negocia cu Stalin. Singurii care înțeleseseră, încă din 1923, când a apărut Constituția cu articolul 7 modificat și cu naturalizarea în masă a evreilor sub presiune internațională, fuseseră Cuza, Codreanu, Goga, Paulescu — adică exact „extremiștii antisemiți” pe care „elita democrată” îi declara nebuni și paranoici.
Cine a avut, până la urmă, dreptate?
V. Brătienii la Sighet și „sfințenia” care nu a fost — comparația incomodă
Aici intervine un punct dureros, dar pe care nu-l pot ocoli, dacă vrem să fim cinstiți.
Da. Brătienii au murit la Sighet. Constantin (Dinu) I.C. Brătianu, președintele PNL, arestat în noaptea de 5–6 mai 1950, în „Noaptea demnitarilor”, la 84 de ani, mort la 20 august 1950 în celula nr. 12 a închisorii Sighet, îngropat în Cimitirul Săracilor, într-un mormânt fără nume și fără cruce. Gheorghe I. Brătianu, istoricul, fiul lui Ionel Brătianu, mort în aceeași închisoare în noaptea de 23/24 aprilie 1953, în condiții suspecte (sinucidere oficială, asasinat conform mărturiilor cardinalului Todea și ale lui C.C. Giurescu), în celula 71. Și ceilalți, pe rând: Vintilă Brătianu murise încă din 1930. Generația liberală post-belică a fost nimicită fizic și politic la Sighet, Aiud, Pitești, Râmnicu Sărat.
Aceasta este realitatea istorică, nu o neg, nu o relativizez și nu vreau să minimizez suferințele victimelor; însă au fost victime ale propriei lor orbiri politice, care au plătit prețul acestora. Dar aici, „pesemne că mă va târî șarpele de mânecă în ispita comparației”, cum ar zice un cronicar moldav.
Pentru că Brătienii au murit la Sighet uitați de Dumnezeu și de oameni. Poate că și liberalii, ca mulți alții, au intrat în pușcării ca boieri și politicieni cu frac și redingotă și au murit în zdrențe, în celule reci, fără preot, fără sfânta împărtășanie, fără demnitatea ultimului cuvânt rostit la lumina zilei. Însă liberalii au trăit și au murit ca politicieni, ca administratori, ca exponenți ai unei caste sociale învinse, nu ca martiri. Iar aruncarea trupurilor lor în groapa comună a săracilor, fără cruce și fără nume, nu îi transformă automat în sfinți martiri ai temnițelor comuniste. Chiar dacă, ca și legionarii, au pierit anonimi, totuși trupurile lor n-au generat moaște. Literatura temnițelor comuniste nu păstrează memoria momentului transformării deținuților liberali în ființe care au învățat lecția martirajului prin credință. De aceea, mormintele lor n-au atras pelerini. Memoria lor, până la 1989, a fost ținută vie exclusiv în diaspora liberală pariziană și în câteva familii ardelene curajoase.
Comparați acum cu generația legionară masacrată în aceleași închisori, în aceeași perioadă: Valeriu Gafencu „Sfântul Închisorilor”, Ioan Ianolide, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Mircea Vulcănescu, Constantin Oprișan, Petre Țuțea, Aurel State. Acolo, în aceleași temnițe, în aceleași condiții, în aceleași gropi, au crescut moaște. Au crescut sfinți. Despre Valeriu Gafencu vorbește astăzi întreaga lume ortodoxă, de la Athos până în diaspora americană. Despre Petre Țuțea s-au scris biblioteci. Despre Mircea Vulcănescu s-a scris poezia, eseul, teologia. Despre părintele Calciu se vorbește la Liturghie. Pentru Constantin Brătianu, în schimb, putem cel mult organiza un parastas anual, public, organizat de PNL la Florica, cu floarea oficială pusă protocolar de senatori și deputați care, în restul timpului, votează exact contra a tot ce a apărat Brătianu cel întemnițat.
De ce această diferență? Pentru că liberalul Brătianu a murit pentru o idee politică, în vreme ce legionarul Gafencu a murit pentru Hristos. Iar morțile diferite au, în logica creștină, urmări diferite. Unul a fost îngropat. Celălalt a învins moartea.
Această realitate, pe care „Memorialul Sighet” nu o va recunoaște niciodată — pentru că tot proiectul memorial al doamnei Ana Blandiana este construit exact pe ștergerea acestei diferențe, prin amalgamarea într-o singură imagine de „victime ale comunismului” a unor categorii incomparabile spiritual și moral — este una pe care orice creștin român care cunoaște istoria adevărată a poporului său și nu s-a lăsat zăpăcit de nebunia vremurilor noastre, o cunoaște în adâncul ființei sale.
VI. Renașterea de carton — sau cum a ajuns PNL să fie condus de cadrele PCR
În ianuarie 1990, după ce regimul comunist s-a prăbușit (în condițiile pe care le cunoaștem astăzi — un puci geo-strategic deghizat în revoluție, cu acordul direct de la Malta), un grup de exilați parizieni în frunte cu Radu Câmpeanu, Dan Amedeo Lăzărescu, I.V. Săndulescu, Sorin Bottez, Nicu Enescu și Dinu Zamfirescu — toți foști deținuți politici, toți autentici liberali interbelici — au reactivat Partidul Național Liberal (corect ar fi să spunem că l-au ”scos din adormire” – în limbaj masonic, căci aproape toți erau masoni de rang înalt, și odată cu acest liberalism scârbos au reânviat și vechile loji masonice de filiație franceză). Era, atunci, în decembrie–ianuarie 1989–1990, un act autentic, eroic, simbolic. Câmpeanu însuși fusese deținut politic, plecase în exil, conducea de la Paris fundațiile diasporei.
Ce s-a întâmplat după aceea, cu acest partid resuscitat, este una dintre cele mai cinice operațiuni de „captare instituțională” din istoria post-comunistă? În câțiva ani, PNL a fost golit de moștenitorii săi simbolici și umplut cu cadre crescute în PCR și Securitate. Sciziunile din anii ’90 au fost numai detaliul tehnic. Esența operațiunii a fost că, pe rând, generațiile următoare de „lideri liberali” au venit, fără excepție, din alt loc: din nomenclatura economică, din serviciile de stat, din presa controlată, din corporațiile multinaționale postdecembriste care au înlocuit fără tranziție întreprinderile socialiste. Niciun fiu de țăran. Niciun nepot de legionar. Niciun urmaș al adevăratelor familii liberale interbelice — pentru că aceia, dacă mai existau, fuseseră lăsați să moară în mizerie, fără pensie, fără casă restituită, amuțiți.
În 2014, prin fuziunea cu PDL-ul lui Băsescu, PNL a absorbit oficial toată cariera politică a unui partid care, până atunci, fusese branding-ul personal al lui Traian Băsescu — fost ofițer de Securitate angajat în transporturile maritime, conform mai multor surse documentate. Acolo s-a pecetluit moartea simbolică a partidului interbelic. Din 2014, PNL nu mai are nimic — nici o vână, nici o tradiție, nici o filiație — care să-l lege de Brătianu, Duca sau Tătărăscu. Nimic. Nici măcar logoul.
Apogeul absurdului a fost atins în 2024, când președintele PNL — generalul Nicolae Ciucă — a recunoscut public, întrebat fiind de Marcel Ciolacu (PSD) la Antena 3, că fusese membru al Partidului Comunist Român, dar — citez cu virgulă — „Nu am fost niciodată comunist”. Cu alte cuvinte, la 22 de ani, generalul plătise cotizația, semnase angajamentul de fidelitate, ascultase la activitatea de partid, salutase pe Ceaușescu — dar „comunist nu fusese niciodată”. Această frază scurtă, debitată cu seninătate televizată în campania electorală, este testamentul moral al PNL-ului contemporan: putem să fi fost orice, putem să facem orice, ne putem schimba cum vântul, dar identitatea noastră este „dreapta” și de „dreapta” vom rămâne, pentru că așa scrie pe cartea de vizită.
Iar cei pe care îi întâlnești la conducerea actuală a partidului — domnul Ilie Bolojan (premier), domnul Florin Cîțu (fost premier, expulzat de propriul partid), domnul Ludovic Orban (idem), doamna Raluca Turcan (vechea „nesfârșit-vicepreședinte”), doamna Alina Gorghiu, domnul Crin Antonescu (revenit miraculos la suprafață în 2025) — au, fiecare, dosare publice diferite, dar urmează aceeași partitură comună: fonduri europene, alianțe cu PSD, retorică „europeană”, vot pentru fiecare directivă neo-marxistă a Bruxelles-ului, tăcere asupra valorilor românești profunde, lipsă totală de viziune națională.
VII. Europenismul ca întoarcere mascată în comunism
Aici se închide cercul.
Vechii liberali interbelici, oricare ar fi fost greșelile și culpele lor istorice, erau ortodocși. Erau căsătoriți pe viață, în biserică. Aveau copii. Își îngropau morții la Florica și la mănăstirea Cernica. Își cinsteau strămoșii. Cunoșteau pământul. Vorbeau o română cultă. Citiseră Eminescu și Caragiale. Își crescuseră fiii în limba latină și în germană. Erau, în pofida tuturor compromisurilor financiare cu Banca Marmorosch–Blank, fii ai Europei vechi.
Liberalii noi, „europeni”, au pierdut și ce au avut buni înaintașii lor. Sunt, în 2026, exponenții fideli ai unei ideologii care nu este liberală în niciun sens al cuvântului: o ideologie centralistă, birocratică, intolerantă cu disidența, ostilă creștinismului, ostilă familiei tradiționale, ostilă proprietății țărănești (vezi cum se cumpără pământul agricol al țării de către marile corporații occidentale), ostilă suveranității, ostilă limbii române, ostilă bisericii. O ideologie pe care, dacă ar fi cunoscut-o, Ion C. Brătianu sau Mihail Kogălniceanu ar fi numit-o pe nume: bolșevism rebrănduit. Marxism cultural. Globalism sionist deghizat în „valori europene”.
Și aici e marea ironie: copiii și nepoții generației de comuniști care i-au omorât pe Dinu și Gheorghe Brătianu la Sighet sunt, astăzi, exact cadrele care, prin „PNL european”, aplică cu zel exact agenda pe care părinții lor o numeau revoluție mondială. Doar că nu mai e Stalin, e Macron. Nu mai e Comintern, e Comisia Europeană. Nu mai e Lupeasca, e Rețeaua Soros. Nu mai e Pătrășcanu, e Vexler. Nu mai e Scânteia, e Digi24. Funcția este însă identică.
Iar partidul care, oficial, ar fi trebuit să rămână ultimul bastion al „dreptei istorice românești” s-a transformat în mașinăria principală de aplicare a acestei agende. Cu un președinte care a fost membru PCR. Cu un premier care impune austeritate copiilor și pensiilor mici, dar mărește contribuțiile României la mecanismele europene. Cu o întreagă clasă de senatori și deputați care, atunci când li se cere să voteze „Legea Vexler 2” pentru distrugerea memoriei lui Mircea Vulcănescu și a lui Octavian Goga, ridică mâna fără să clipească.
VIII. Concluzie: un partid mort care încă mai votează în Parlament
Concluzia, pentru cine a avut răbdarea să mă citească până aici, este simplă și grea ca un bolovan așezat pe funcție de prim-ministru.
Partidul Național Liberal istoric a murit pe 20 august 1950, în celula nr. 12 a închisorii Sighet, odată cu Constantin (Dinu) I.C. Brătianu. A murit în liniștea unei celule. A fost îngropat fără cruce și fără nume. Nu i-a urmat nimeni. Tot ce a venit după el — Câmpeanu, Quintus, Stoica, Stolojan, Tăriceanu, Antonescu, Iohannis, Orban, Cîțu, Ciucă, Bolojan — sunt nume succesive străine de ideea liberală – atâta cât a fost și aia la vremea ei; niște zgârciuri infecte rămase pe cadavrul carcasei juridice liberale. Carcasă ce a fost și este utilizată pe rând, începând cu exilații parizieni, apoi de foști membri PCR, iar în prezent de tehnocrați FMI și generali de armată sau de primari cu trecut dubios— în funcție de ce trebuie făcut într-un anumit ciclu electoral.
Această carcasă există nu pentru că ar mai există un electorat liberal autentic în România. Există pentru că sistemul are nevoie de un partid care:
— să se prezinte la masa europeană sub pretextul „dreptei istorice”;
— să voteze conformist tot ce trebuie votat;
— să blocheze, prin ocuparea spațiului electoral nominal de „dreapta”, apariția unei drepte autentice;
— să servească, atunci când este nevoie, ca paratrăsnet pentru nemulțumirile populare („uite ce dezastru au făcut liberalii!”), după care socialiștii revin senini.
Este, dacă vreți, fix funcția pe care PSD o joacă în registrul stâng. Două carcase care își pasează bila de o mână în alta, în vreme ce afară, în țară, poporul real — țăranii, meseriașii, micii comercianți, intelectualii independenți, creedincioșii ortodocși, naționaliștii suveraniști — sunt declarați „extremiști”, „neo-legionari”, „pro-ruși”, „dezinformatori”.
Ce trebuie făcut, atunci, cu PNL? Nimic. Trebuie lăsat să se autodevoreze. Trebuie scos din ecuația simbolică. Trebuie să încetăm să-i atribuim istoria glorioasă a Brătienilor (care, oricum, a fost mai puțin glorioasă decât se spune) și să-i recunoaștem realitatea actuală: un partid de funcționari europeni care a confiscat un nume frumos, fără să aibă dreptul să-l poarte.
Iar Brătienii înșiși — Constantin, Gheorghe, Vintilă, Ion C., Ionel — merită restituiți istoriei individual, fiecare cu meritele și greșelile lui, fără să fie folosiți ca efigii ale unui partid care, dacă ei ar reveni printre noi astăzi, nu i-ar primi nici măcar la coadă să-și ridice carnetele de membru.
Să le punem o lumânare la mormânt. Să citim Testamentul lui Dinu Brătianu, cu respectul cuvenit unui bătrân care a murit demn în mâinile Securității. Și să-l închidem, cu blândețe, ca pe ultima pagină a unui capitol sfârșit.
Apoi să trecem mai departe. La construcția adevăratei drepte românești. Care n-a apărut încă. Și care, când va apărea, nu se va numi PNL.
