Seria de romane autobiografice ale lui Bozgan Gheorghe

Am avut privilegiul să atrag atenția (bănuiesc că datorită live-urilor mele interminabile) unui om deosebit, cu o viață fabuloasă. Dl. Bozgan Gheorghe este foșt militar de carieră (ne leagă biografic câteva amănunte interesante: el a fost comandant pluton de pază în Comandamentul de apărare anti-aeriană de la Balotești, eu am ”servit Patria” timp de 6 luni ca militar în termen redus în Punctul de comandă de lângă Nazarcea, Ovidiu – jud. Constanța, pe funcția de planșetist).

Dl. Bozgan a fost judecător, eu sunt avocat, deci există o simetrie destinică interesantă. Ei bine, omul și-a scris biografia sub forma unui șir de romane pe care mi le-a trimis prin poștă și pentru care-i mulțumesc.

În memoriile lui îi veți putea întâlni pe generalul Milea, dar și alți șefi ai armatei și ai aparatului comunist de partid de dinainte de 89, îl veți cunoaște pe Klaus Johannis în calitate de militar în termen (o catastrofă, la fel cum a fost și ca președinte), pe soldatul Emil Boc (la fel de șpăgar ca și în viața politică de după 89) și mulți alții care poluează astăzi viața socială, culturală și politică a României (cum este de exemplu umflatul de Emil Streinu, pe care îl consider un farsor oportunist care își arogă calități inexistente de specialist în paranormal).

În fine, mă tot gândeam ce pasaj din cărțile dlui Bozgan să vă ofer cu titlu de ”momeală” pentru a vă suscita curiozitatea iar un concurs de împrejurări interesant (l-aș putea numi chiar sincronicitate) m-a făcut să aleg capitolul despre Adolf Hitler, din volumul ”Anii pierduți ai fiului rătăcitor – Partea I – Sânge kaki” pe care tocmai îl terminăm de lecturat în vacanță, atât eu cât și nevastă-mea.

Cartea se citește de la sine, curge spumos, cu pasaje parcă inspirate din opera lui Jaroslav Hašek (Peripețiile bravului soldat Svejk) dar și din Sven Hassel. 

Deoarece ”vânătorii de naziști” de la Istitutul Ellie Wiesel abia așteaptă un material ”antisemit” cu care să-și justifice banii primiți de la guvernul României, iată un pasaj sincer și original despre Adolf Hitler – din lucrarea dlui. Bozgan Gheorghe.

Lectură plăcută și dacă sunteți interesați, cumpărați cartea, că merită.

”

-Numele?

-Adolf Hitler

-Profesia?

-Scriitor.

Așa s-a prezentat peste tot naționalistul Hitler, în perioada 1919- 1933, și așa apare înregistrat în toate evidențele. Omul părea cât se poate de serios “Dacă voi fi ales, în orice poziție în stat, niciodată nu voi acceptă vreun un ban de la statul german” – și Hitler chiar s-a ținut de cuvânt. A refuzat în perioada 1933-1945 indemnizația de cancelar al Germanie naziste. Din ce a trăit, atunci? Din drepturile de autor după cartea “Mein Kampf”, care în perioada 1925-1945 i-au adus venituri echivalente azi a 30 milioane usd. Hitler a scris cartea “Mein Kampf” în 1925, în pușcărie, (după primul război mondial, în Bavaria – un fel de Transilvanie a Germaniei – care însă se autoguverna fiind stat federal, a prins avânt mișcarea națională, în frunte cu micul și nervosul partid național-socialist al lui Hitler. Văzând Hitler că Musolini a ajuns la putere în Italia, în 1922, printr-un marș cu adepții lui “cămășile negre” asupra Romei, ocupând-o (lovitură de stat) fără să tragă un foc de armă, s-a gândit în 1923 că poate face și el la fel în Bavaria, că apoi să pună mâna pe toată Germania. A dat însă greș, că poliția l-a pus pe fugă cu simpatizanții lui cu tot, trăgând în ei. Pentru o ispravă asta, care se pedepsea atunci și cu moartea, Hitler a scăpat ușor, doar cu 5 ani închisoare și cu interzicerea de a mai ține discursuri publice 5 ani după liberare. Ca și azi la noi, în pușcăriile germane de atunci dacă erai cuminte și aveai creație literară ți se scădea din pedeapsă – la ei o carte de 100 pagini îți scădea din pedeapsa un an – _{așa că Hitler a scris una} “Mein Kampf” (Lupta mea) de 700 pagini, care strict matematic ar fi presupus sa fie eliberat din pușcărie cu doi ani înainte de a intra, dar până să o scrie a pierdut 9 luni, așa că a fost eliberat după 9 luni de detenție. Cu rigoarea și disciplina germană, judecătorii nemți au numărat doar paginile cărții și l-au eliberat fără să o citească. Dacă o făceau s-ar fi luat cu mâinile de cap de ce bazaconii scria Hitler în ea. Isteț, Adolf a înțeles imediat după ce a început executarea pedepsei că poate ocoli interdicția de 5 ani după liberare de a ține discursuri politice prin… mesaj scris, adică o carte, de aia cartea scrisă în pușcărie “Mein Kampf” este un manifest politic, nu un roman istoric sau de dragoste. În “Mein Kampf” (Lupta mea), de 700 de pagini, își dă cu părerea cam ce ar trebui făcut, pentru ca Germania slăbită de război și sfâșiată de conflicte interne să fie măreață din nou (de la Hitler va prelua Trump motto-ul “Să facem America măreață din nou”). Ideile de bază ale cărțîi sunt:

1. Lumea trebuie împărțită între Anglia și Germania, englezii să aibă mările, iar Germania Europa;
2. Democrația este o porcărie, pentru că inevitabil generează minciună și corupție, fiind, deci, necesară înlocuirea ei cu dictatura unui singur partid, care însă trebuie să fie național (dedicat poporului) și socialist (dedicat muncitorilor); (ideile au fost preluate de filosoful Wang Huning care a rescris ideologic direcția partidului comunist chinez n.n.)
3. Nemții sunt mulți, se calcă pe bombeuri, deci trebuie să își lărgească teritoriul și să se extindă spre Est, că acolo e spațiu suficent și mai ales teren rodnic;
4. Toate fostele mari civilizații au sfârșit-o atunci când s-au lăsat contaminate rasial, trebuie, deci, să se apere puritatea rasei ariene și asta se poate face numai prin eliminarea căpușelor evreiești din viață social-politică și economică a Germaniei, care prin sistemul de lor de valori (furt, minciună, crimă) pervertesc spiritul german. Evreii nu sunt numai o problema a Germaniei, ci și a lumii, și noi, germanii, trebuie să salvăm de ei nu numai Germania, ci și lumea. (în carte cuvântul “evrei” apare de 375 ori, de vreo 10 mai mult decât cuvantu “germani”);
5. Dușmanul de moarte, dușmanul nemilos al poporului german este și rămâne Franța, care azi este un stat mulatro-african și de care se folosesc evreii pentru a-și atinge scopurile de dominație mondială.

Și Hitler după liberare chiar s-a străduit să pună cartea în practică, să o facă obiectiv politic. Culmea, cartea lui a citit-o și Stalin și Roosevelt (asta, ultimul, a făcut tot felul de adnotări pe ea, gen: ”să-mi bag pa… ” (cartea cu adnotările lui se află azi la muzeu).

În perioada 1933-1945, în Germania, toți tinerii căsătoriți dar și cei care se pensionau primeau gratuit un exemplar al cărții (evident că primăriile și casele de pensii plăteau ele că să cumpere cărțile și lui Hitter îi creșteau spectaculos încasările din drepturile de autor). Cartea se bucură de mari vânzări și în afara Germaniei, prin cumpărarea de către editurile străine a drepturilor de difuzare. Numai că Hitler a auzit în 1934 că în Franța, o editura ticăloasă publică “Mein Kampf” fără să fi cumpărat înainte de la el drepturile de difuzare. Asta l-a înfuriat rău de tot, nu atât pentru că pierdea banii din drepturile de autor, pentru că în carte Hitler porcaia la greu Franța și acum nu-i convenea ca prin răspândirea cărții să se nască la nivel de popor francez o ura mai mare față de Germania, așa Hitler personal, cât era el de cancelar al Germaniei, dă în judecată, în Franța, ca persoană particulară- scritor, acea editura ticăloasă și… câștigă procesul. Obține despăgubiri pentru încălcarea dreptului de autor, dar mai ales obține stoparea publicării “Mein Kampf” în Franța, (cred că judecătorii francezi nu au citit nici ei până la capăt cartea de 700 de pagini, să vadă înjurăturile lui Hitler la adresa Franței). Ca să nu vă mai răpesc timpul, vă spun pe scurt că după ce s-a sinucis Hitler, din Germania și din mai din toate țările s-a retras și s-a ars cartea “Mein Kampf, ba în unele țări se lasă cu pedepse aspre dacă se descoperea că o ai… Toată averea lui Hitler a fost confiscată în 1945 (deci și dreptul de autor) și dată landului Bavaria.”