Nu m-am putut împãca niciodatã cu ideea iudaicã din pildele lui Solomon cã “Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii”. Și dacã ar fi fost o vorbã, aruncatã acolo, la nenorocire și urgie ! Dar ea se repetã de prea multe ori în Biblie:

“Frica Domnului este inceputul stiintei; dar nebunii nesocotesc intelepciunea si invatatura.” (Proverbe 1:7). 

“Frica Domnului este inceputul intelepciunii; toti cei ce o pazesc au o minte sanatoasa si slava Lui tine in veci” (Psalmul 111:10). 

“Inceputul intelepciunii este frica de Domnul; si stiinta sfintilor este priceperea” (Proverbe 9:10). 

“Dar hotararea Lui este luata, cine I se va impotrivi? Ce-I doreste sufletul, aceea face. El Isi va implini dar planurile fata de mine, si va face si multe altele. De aceea, tremur inaintea Lui, si cand ma gandesc la lucrul acesta, ma tem de El. Dumnezeu mi-a taiat inima, Cel Atotputernic m-a umplut de groaza” (Iov 23:13-16). 

“Nu voiti sa va temeti de mine, zice Domnul, nu voiti sa tremurati inaintea Mea?“ (Ieremia 5:22). 

“Slujiti Domnului cu frica si bucurati-va tremurand” (Psalmul 2:11). 

“Frica de Domnul este curata si tine pe vecie” (Psalmul 19:9). 

“Tot pamantul sa se teama de Domnul! Toti locuitorii lumii sa tremure inaintea Lui” (Psalmul 33:8). 

“Veniti, fiilor, si ascultati-ma, caci va voi invata frica Domnului” (Psalmul 34:11). 

“Invata-ma caile Tale, Doamne! Eu voi umbla in adevarul Tau. Fa-mi inima sa se teama de Numele Tau” (Psalmul 86:11). 

“Sa ascultam, dar, incheierea tuturor invataturilor: Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om” (Eclesiastul 12:13).

De ce este teama, frica, groaza de Dumnezeu Începutul Înțelepciunii Lui ?!

Nu am înțeles niciodatã pânã acum aceastã atitudine evreiascã profund schizofrenicã: teme-te, îngrozește-te de Creatorul tãu, dar în același timp, iubește-L din tot sufletul tãu ! Sunã a sindrom Stockholm, în care omul-victimã, ajunge sã își “iubeascã” agresorul datoritã unui mecanism represiv pe care îl putem lesne identifica în istoria biblicã a poporului evreu! Robie, plimbat aiurea prin deșert ani de zile, lupte cu tot felul de  popoare, boli îngrozitoare, pãmântul care s-a deschis și i-a înghițit pe unii, etc. Normal sã temi de așa un Dumnezeu crud și mai ales rãzbunãtor ! Nici în perioada post-biblicã evreii nu au dus-o mai bine. Alergați și prigoniți de toate popoarele, Holocaustul, etc. Par sã fie cel mai urgisit popor din Istorie, și totuși nu renunțã la zeul lor cel crud, care îi chinuie atât.

În fine, ideea este cã într-un fel, am ajuns la propria mea înțelegere particularã asupra “fricii de Dumnezeu”, poate nu cea adevãratã sau cea mai bunã, însã singura la care am acces acum.

Ignorantul nu se teme de nimic. În lipsa lui totalã de orizont, el se bucurã de prezent atât cât îi este favorabil, și suferã când destinul îi este potrivnic. Așa cum teoretiza și Blaga în reflecțiile lui despre apolinic și dionisiac, omul are o naturã animalã dionisiacã, care îl împinge sã caute plãcerea și sã evite durerea, pe cât posibil.

Ca o parantezã, este interesant cum vechile obiceiuri dionisiace rãsar din nou în lume, la mii de ani de la dispariția lor. În urmã cu 2000 de ani, cultul lui Dyonisos era pretutindeni, aveau loc procesiuni publice în care mulțimile de oameni veseli, însuflețiți de bãuturã și muzicã se dezlãnțuiau, dãnțuiau, cântau, fãceau sex liber, lãsându-se pradã “zeului” Dyonisos. Sãrbãtoarea era atât de mult respectatã, încât cei ce sãvârșeau o crimã în cursul procesiunii, sub influența “zeului”, nu erau pedepsiți pentru fapta lor !

Astãzi, avem tot felul de festivaluri și parãzi ale “libertãții” care re-ânvie în realitate cultul lui Dyonisos, mizând în fapt pe aceeași apetențã a omului pentru descãtușare de convenționalism și reguli prin alcool, muzicã, dans și sex.

 Revenind la frica de Dumnezeu, eu am regãsit și înțeles aceastã fricã – ca început al Înțelepciunii – în budhism. Înțelegând la modul profund cã Existența este plinã de suferințã, realizând acest lucru, apare TEAMA, frica, groaza de a mai rãmâne în aceastã stare iluzorie. Interesant este cã termenul folosit în budhism – în pali, pentru suferințã, este dukkha. Însã dukkha mai are în bushism și sensul de imperfecțiune, de impermanențã, de conflict, de vid și de insubstanționalitate.  

Pentru a ilustra aceastã stare de impermanențã, în Budhismul zen existã urmãtoarea parabolã, ce ilustreazã perfect adevãrata situație în care se aflã toate ființele creeate:

Un om calatorind pe un camp intalneste un tigru. Omul fuge, dar tigrul alearga dupa el. Ajungand aproape de o prapastie se prinde cu mana de o vita salbatica si ramane agatat de aceasta deasupra prapastiei. Tigrul il adulmeca de sus. Inspaimantat, omul nostru priveste in jos, acolo unde un alt tigru asteapta sa-l manance. Doar vita salbatica este cea care-l sustine. Doi soricei, unul alb si unul negru, incetul cu incetul incep sa roada din vita salbatica. Omul nostru vede o capsuna delicioasa langa el. Apucand capsuna cu o mana si tinandu-se de vita cu cealalta, cade in prapastie in timp ce mananca delicioasa capsuna. Ce dulce a fost acea capsuna in timpul caderii sale.

Ideea impermanenței omului și a cãutãrii grabnice a cãii de ieșire din acestã stare se regãsește și în alte pilde budhiste, precum cea a omului lovit de o sãgeatã otrãvitã. Realizând cã este rãnit de moarte, el nu va filosofa cu gânduri gen: sã vedem cine a lansat sãgeata, din ce lemn este fãcutã, ce fel de otravã s-a folosit, din ce motiv a tras respectivul în mine, etc. Ci va scoate cât mai grabnic sãgeata din ranã și va cãuta leacuri, cãutând sã se salveze. O altã parabolã zen ne spune cã omul este precum o persoanã ce trãiește într-o casã incendiatã. El nu va aștepta înãuntru, riscându-și viața filosofând cu privire la cine a pus focul, din ce direcție bate vântul, ci va încerca sã iasã cât mai grabnic, pentru a se salva.

Și în budhism, ceea ce scoate omul din starea de pasivitate și complacere, este frica de nimicire. Doar frica constitutie motorul suficient de puternic care îl poate face pe om sã renunțe la plãcerile de moment, iluzorii prin impermanența lor, și sã caute poarta Eliberãrii din samsara.

Astfel am reușit sã înțeleg frica ca pe o stare necesarã ab inițio, pe calea spiritualã. Din ea derivã compasiunea pentru starea jalnicã a tuturor fãpturilor – inclusiv a mea însãmi, și se aici imboldul/impulsul de a cãuta remediul/salvarea.

Rezumând la nivel comparativ, creștinismul/iudaismul și budhismul sunt sisteme de religioase incompatibile, provenite din spații culturale diferite. Însã iatã cã mecanismul determinant, transformator, la care ele apeleazã este același, fapt de naturã sã le valideze pe amândouã.

Iudainsul-creștinismul antropomorf, având o zeitate personalã/personificatã – nu poate fi echivalat cu budhismul, ce nu are o Zeitate supremã personificatã drept element central religios. Însã tocmai lipsa elementului antropomorf, personificat al Divinitãții m-a ajutat sã trec peste “ranchiuna” de ordin personal din creștinism, care mã îndemna sã sar din pantofi și sã ridic pumnul sfidãtor cãtre Cer, cãci adeseori avem tendința de a atribui defecte umane Dumnezeului Creștin/Iudaic.

Realizând faptul cã “teama de Dumnezeu” este de fapt spaima în fața impermanenței propriei existențe, realizarea propriei nimicnicii în fața Eternitãții Divinitãții, am înțeles, în sfârșit.

 ]]>