Știți cu toții probabil cum e sã ai în familie un câine, care mai e și bãtrân. La nivel de principiu, cu toții știm cã un câine trãiește de 7 ori mai puțin ca un om, dar cu toate astea suferim intens când e vorba sã se întâmple sã moarã AZI, ACUM.

Povestea câinelui meu, Ari, a început în urmã cu 17 ani într-o iarnã, când a fost gãsit în zãpadã, aproape înghețat, de cãtre bunul meu prieten, IntenseLight. Cãțelușul era cât un șoarece, un pui care a încãput în pantoful prietenului meu, pânã acasã. IntenseLight mi l-a trimis la București printr-o iubitã de-a mea din acea vreme și astfel a ajuns la noi în familie Ari.

Crescând, s-a dovedit a fi, la fel ca toate animalele care au conștiința faptului cã au trecut de mici, pe lângã moarte, un animal sobru, serios. Chiar ca și pui, nu era foarte expansiv, însã își dãruia întreaga afecțiune stãpânilor. În casã exista un clasament: eram eu, pe care mã urma și mã urmãrea ca pe ochii din cap, dupã care veneau mama, sorã-mea ºi taicã-meu.

Ari venea cu mine peste tot, fãrã lesã, la picior, ascultând comenzile verbale spuse pe un ton normal. Un cãțel inteligent și atent, care nu a mușcat nici mãcar o singurã datã un om. Urca cu mine în autobuz și se ținea aproape de piciorul meu, chiar dacã era înghesuialã, atent sã nu fie cãlcat pe labe sau pe coadã.

Odatã, a rãmas în urmã, ușile autobuzului s-au închis iar el a rãmas în stație. Se uita la mine cu ochi disperați, prin ușa închisã. Am apucat doar sã îi spun sã nu se miște de acolo, cã mã întorc sã îl iau. Autobuzul era aglomerat, a fãcut o veșnicie pânã la urmãtoarea stație, la întoarcere maºina a venit și mai greu, cred cã am pierdut jumãtate de orã pânã sã ajung în stația unde lãsasem câinele. Era acolo, așteptându-mã liniștit, plin de încredere cã voi veni dupã el. Nu fugise dupã mașinã, nu se luase dupã oamenii care încercau sã îl mângâie și pe care el îi accepta politicos, fãrã a-i bãga însã în seamã.

Când m-a vãzut, mi-a sãrit în brațe fericit, și atunci am înțeles cã CHIAR am un cãțel deștept.

Era un câine plimbãreț. Era suficient sã îi spui: Ari, mergi cu mine pânã în cutare loc ? Imediat se ridica, se întindea și venea vesel la ușã, dând din coadã. Odatã a plecat cu taicã-miu cu mașina, la câteva stații distanțã de casã, undeva unde el trebuia sã cumpere niște piese pentru mașinã. Acolo, a pierdut câinele. Si s-a întors acasã fãrã el. Toatã familia, cu mic cu mare, ne-am suit în mașinã, ne-am dus în zona în care îl pierduse taicã-miu și am pornit în cãutarea câinelui. Am cãutat ore întregi, întrebând din om în om, disperați. M-am întors pe jos acasã, scotocind fiecare pãrculeț, fiecare cotlon unde s-ar fi putut adãposti un câine, dar nu l-am gãsit. Ajunși acasã seara, obosiți și triști, l-am gãsit pe Ari în fața ușii, așteptându-ne rãbdãtor. Memorase drumul și venise pe jos acasã.

Noi nu am avut problemele altor familii cu câini, gen: cum sã plecãm în vacanțã, ce facem cu animalul, cu cine îl lãsãm ? Cîinele mergea peste tot cu noi: la mare, la munte, în vizite, la nunți, botezuri, cumetrii. Când mã urcam la volan, îmi sãrea în brațe și mã învãțasem sã conduc așa, cu câinele tolãnit în brațe. În taberele de la Costinești nu putea intra cu mine la terenul împrejmuit sau la comandament, așa cã îl lãsam în curte la hotelul de vis-a-vis de comandament, unde, dacã întârziam prea mult, fãcea tãrãboi, cerea sã iasã din curte ca sã mã caute.

Apoi, nu am mai locuit cu ai mei iar el a simțit asta ca pe o trãdare. Mã privea înbufnat, dar supãrarea lui nu rezista mult, mai ales când îl invitam sã meargã cu mine în diverse locuri. Nu se bãtea cu alți câini, înțelegea imediat dacã îi interziceam un lucru, ce mai – un câine aproape uman, care dãdea dovadã de un auto-control chiar mai mare decât al multor oameni. Anii au trecut iar Ari a îmbãtrânit. Am mai cules și alte animale de pe stradã: câini, pisici. Pisici cu care a mâncat din aceași castron, acceptându-le cu înțelepciune, înțelegând cã sunt oropsite cum a fost și el. Pe care le apãra pe stradã și în curte de alte pisici rivale, pe care le fugãrea, protejând pisica “noastrã”. Și ușor, anii au trecut.

Ari a avut o viațã bunã. A trãit într-o familie care l-a iubit și i-a oferit condiții pe care puțini câini le au. Ani de zile a dormit cu noi în pat, la picioare, pânã când, din cauza bãtrâneții, a ajuns sã sforãie mai tare decât mine. A fost mutat în living, cu ceilalți câini, unde au o canapea numai a lor, însã uneori, când insistã este lãsat sã doarmã cu în pat cu câte un membru al familiei. Vine sã doarmã cu mine în rarele momente când mai trec pe la casa pãrinteascã; în dupamiezile fierbinți de varã, când mã întind în rãcoarea dormitorului, el vine cu botul la marginea patului și mã privește rugãtor, cu ochii aceia albicioși de glaucom, de bãtrânețe. Îi spun doar: hai sus ! Și se urcã în pat, delicat, atens sã nu deranjeze. Se bagã la picioare sub pãturã sau plapumã, încãlzindu-mi picioarele, fericit sã mã simtã, sã aibã contactul cu mine.

În urmã cu doi ani, a dezvoltat o tumoare în zona pieptului. Am fost la doctorița veterinarã de la noi din cartier, care l-a operat, excizând-o. Mi-a spus cã e cancer și cã probabil cã nu va supraviețui, cã va face metastaze în corp, cã existã și pentru ei chimioterapie, dar e scump, etc. Am plâns atunci, disperat cã îmi pierd cãțelul și m-am resemnat, hotãrât sã nu îl chinui cu tratamente, știind cât de rãu se simt oamenii de la chimioterapie. Dupã doi ani, câinele era bine mersi, nici urmã de cancer. Probabil cã dacã l-aș fi “tratat” cu chimioterapie de 5 milioane doza, ar fi murit mai repede. La fel a pãțit amicul meu Zars, care a gãsit un pui de doberman abandonat la el pe stradã. Cãțelul avea un picior mai gros, inflamat. L-a dus la veterinarul din cartier, care i-a spus cã cunoaște câinele, cã are cancer osos iar stãpânii probabil cã l-au abandonat din cauzã cã nu voiau sã cheltuie pe eutanasierea lui. Au stabilit ca a doua zi sã îl aducã pentru injecția letalã. În seara aceea, amicul meu l-a ospãtat bine, cu câteva chile de carne, iar cãțelul a adormit fericit. Amicul meu n-a pus geanã pe geanã toatã noaptea, trist cã trebuie sã ducã câinele la omorât. Dimineața, luase deja hotãrârea sã nu omoare câinele, cãci cãþelul era vesel, jucãuș, mânca normal, nu pãrea sã aibã dureri. Câinele a mai trãit 4 ani, bine-mersi, fãrã nici un semn de boalã, pânã într-o zi când a scãpat din curte și nu s-a mai întors.

La fel și cu mine, zilele trecute. Ari a fãcut un soi de crizã epilepticã, pe la 6 dupamiaza. A durat cam 30-40 de secunde. Apoi, dupã 2 ore, altã crizã. Dupã fiecare crizã era foarte speriat, ne cãuta prezența, avea mici probleme motorii, se plimba încontinuu, nu își gãsea locul. Ne-mai-suportând tensiunea, la 1 noaptea l-am dus la un cabinet veterinar non stop, pentru o consultație. Pe drum, în mașinã, mi-a mai fãcut o crizã. Veterinarii mi-au luat 3 milioane pe douã analize de sânge, care dãdeau rezultate proaste pentru ficat și creier. Mi se recomanda un RMN de 10 milioane, a doua zi, undeva pe șos. Ștefan cel Mare. Dacã ieșea cã e tumoare, nu îl mai trezeau. Dupã simptome și vârstã, doctorița spunea cã cel mai posibil e o tumoare cerebralã, excluzând din start sugestia mea cã ar putea fi o cãdere de calciu sau pur și simplu o crizã de epilepsie. Mi-au mai propus niște investigații la ficat, car m-ar fi costat doar alte 3 milioane. Am refuzat. I-au mai fãcut o injecție, un calmant, și am plecat acasã cu el. Au trecut 3 zile de atunci. Fãrã crize, fãrã alte probleme. Câinele mãnâncã bine, bea apã, se plimbã, își face nevoile normal, nici vorbã sã crape. Între timp, am fost cu analizele lui la alți doi “medici” veterinari. Unul mi-a propus direct sã mi-l eutanasieze, îmi fãcea și reducere, mã costa “doar” douã milioane. Altul voia sã experimenteze pe câine niște doze de anti-coagulant, folosit în cazuri de atacuri cerebrale, care m-ar fi costat “doar” 4 milioane doza ! Abia m-am abținut sã nu îi administrez eu lui vre-o 3 doze, ca sã vãd dacã sunt bune, amintindu-mi de povestea mecanicului meu, care a acceptat pentru câinele lui tratamentul cu anti-coagulant, plãtind 3 doze, deși era necesarã doar una. Câinele a murit iar stãpânul, aflând cã din lãcomie medicul i-a recomandat mai multe doze ca sã ia mai mulți bani, știind cã câinele oricum moare, l-a bãtut pe medic de l-a bãgat în spital.

În concluzie, și pe zona de medicinã veterinarã sunt mulți ticãloși care speculeazã suferința stãpânilor, profitând de disperarea lor, aplicând proceduri, analize sau tratamente scumpe, inutile, doar din dorința de a face bani pe seama suferinței animalelor. Nu vreau sã generalizez, probabil cã sunt și medici veterinari buni, însã probabil cã sunt mult mai puțini decât cei puși pe îmbogãțire.