Citeam undeva cã Mãrioara Zãvoranu a fost înmormântatã cu slujba religioasã þinutã de un preot care… nu e preot. Cicã preotul Gherasim Bratu funcþioneazã “clandestin” în România, ne-fiind recunoscut de nici o patriarhie ortodoxã din lume.

Mai scrie în articolul respectiv cã “Slujbele savarsite de catre acesta si membrii sectei sale nu sunt valide din punct de vedere canonic.”

Cuvintele “clandestin” și “nu este recunoscut” m-au dus cu gândul la lupta avocaților “oficiali” cu cei din avocatura “clandestinã”, recte cei din Baroul Bota.

Asemãnãrile sunt destul de mari având în vedere cã preotul și avocatul au multe lucruri în comun. Cãci dacã avocatul cautã sã înduplece “Divinitatea Justiției” (Judecãtorul) cu cereri și rugãminți în favoarea celui “osândit” sã aibã parte de justiția româneascã, preotul cautã sã înduplece Justiția Divinã (Atribut al Dumnezeirii) cu rugãminți și apeluri la bunãtatea sa, întru iertarea pãcatelor. Diferite sunt doar modalitãțile de adresare și “Onorata Instanțã”, însã scopul urmãrit este cu evidențã același, chiar dacã în planuri de existențã diferite.

Întrebarea este ce îi calificã pe unii și pe alții (preot și avocat) sã li se recunoascã acest statut “oficial”. În cazul preotului Gherasim Bratu, starea de incompatibilitate cu preoția Bisericii Ortodoxe a constat în faptul cã a divorțat: drept uman, consfințit de lege, care este recunoscut tuturor muritorilor, mai puțin preoților ortodocși, care automat se situeazã înafara Bisericii dacã divorțeazã. Mie treaba asta îmi miroase pe deoparte a crasã discriminare, iar pe de altã parte, a monstruoasã ipocrizie. Ipocrizie uimitoare, cu atât mai mult cu cât vine din partea unora cu mult mai pãcãtoși, având în vedere câte pãcate pãmântești au înalții ierarhi ai BOR, unii dintre ei “cãlugãri” cu copii din flori și averi personale imense, ca sã nu mai vorbim de homosexualitatea doveditã a unora dintre ei sau încãlcarea tainei spovedaniei (turnarea la securitate a celor care s-au încrezut în ei).

Cam aceeași treabã e și cu avocatura. Au devenit reprezentanții monopolului absolut ai dreptului la apãrare în România tot felul de foști ofițeri de securitate, foști milițieni, procurori sau judecãtori, care numai apãrãtori nu au fost la viața lor. Aceștia au ajuns sã “apere” profesia de avocat în fața celor de-ale Bota & Co., tãind și spânzurând în profesie, îngrãdind accesul în ea, ca niște stãpâni absoluți ai avocaturii.

De multe ori, stau și mã întreb dacã marile nume din avocatura româneascã din perioada ei de glorie, un Istrate Micescu, un Ionel Teodoreanu și chiar un Corneliu Zelea-Codreanu, ar mai lua în ziua de azi examenul de intrare în Barou ?!

Ca peste tot, ipocrizia specificã vremurilor și obiceiurilor noastre mioritice ne împiedicã sã vedem pãdurea de copaci. Punem accent pe formã (așa-zisa pregãtire teoreticã a neofiților), uitând partea de moralitate. Așa se face cã avocatura noastrã „de top” e plinã de jigodii istețe, ce declamã pe dereost texte de lege, însã fãrã pic de moralitate. Marele psiholog Wilhelm Stekel contemporan al lui Freud, spunea în lucrarea sa “Psihologia eroticii masculine” cã fiecare avocat are în el adânc înrãdãcinatã mentalitatea de infractor, pe care și-o valorificã în mod creator în actul de justiție. Probabil cã la fel, fiecare preot cu vocație are în el gena pãcãtosului, dornic de pocãințã.  Ce ne facem însã când lupii îmbracã piei de oaie și conduc turma în râpã ? Dacã în Bisericã nu existã mijloace de a schimba pãstorii, în avocaturã existã posibilitatea schimbãrii democratice a conducerii, cu condiția ca drepții sã fie mai mulți și mai hotãrâți decât ticãloșii.

Cât despre deschiderea largã a porților avocaturii fațã de noi veniți, eu nu mã tem. Cei buni profesionșiti vor avea în continuare clientelã, indiferent de cât de mulți avocați vor fi înscriși în barou. Cã vor intra și neaveniți, jigodii, infractori și farsori, de intrarea în avocaturã a acestora nu mã tem. Ei sunt deja aici, și încã la vârful profesiei.