Justiția – ieri și azi

Anii `50, Bucureºti, Calea Victoriei. Scrâºnet de frâne, o Volga neagrã opreºte la trotuar, din ea sar sprinten trei indivizi sobri, în geci de piele neagrã, care înhaþã un cetãþean îmbrãcat la costum, cu pãlãrie, îl bulucesc în maºinã între ei, iar maºina demareazã în trombã.

Lumea din jur, panicatã pentru o clipã, își vede de drum un minut mai târziu, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dornicã sã uite sã uite scena de coșmar.

În vremea asta, o soție oarecare, așteaptã un soț oarecare cu masa pregãtitã. Mâncarea se rãcește, soția devine neliniștitã. Dã câteva telefoane, nimeni nu știe nimic, iar seara se lasã apãsãtoare.

Nimic deosebit. A mai dispãrut un cetãțean al bravei și victorioasei Republici Populare Române, ca atâția mulți alții. Ridicat de pe stradã, sau de acasã, ca și cum un vultur s-a prãbușit din înãlțimi pe pãmânt, pentru o clipã, peste victima-i inocentã și neștiutoare, dispãrând apoi cu prada în gheare.

În vremea asta…

În vremea asta, cetãțeanul nostru, fãrã nume sau alte detalii personale, care oricum nu intereseazã pe nimeni și cu atât mai mult povestea noastrã, șade înghesuit pe bancheta din spate a Volgãi, între doi dintre cerberii sãi. Aceștia, impasibili, refuzã orice dialog, nu îi oferã nici un fel de detalii despre destinația sau motivul reținerii.

Mașina intrã vijelios în curtea unei clãdiri, iar cetãțeanul este predat altor indivizi care îl introduc într-o camerã micã și întunecoasã. Ușa se închide în urma cetãțeanului cu sunet de zãvor tras. În camerã se aflã douã scaune, un birou și o lampã. Cetãțeanul simte cã îi fuge pãmântul de sub picioare. Prea agitat sã se așeze, mãsoarã în lung și în lat încãperea. Dupã jumãtate de orã de așteptare, își pierde rãbdarea. Bate în ușã, încearcã clanța ușii. Închisã. Demoralizat, se lasã în final pe un scaun.

Dupã 4 ore, ușa se deschide și 2 indivizi întrã în încãpere. Unul rãmâne lângã ușã, celãlalt se așeazã în fața cetãțeanului, la birou. Lampa îi bate în ochi cetãțeanului, care nu vede prea bine chipul interlocutorului sãu. Cu voce tremurândã, cere un pahar de apã. Cererea sa este ignoratã. Cu un gest tacticos, individul așezat la masã scoate dintr-o mapã o coalã albã de hârtie și un stilou, pe care le depune în fața cetãțeanului, pe masã și îi adreseazã un singur cuvânt, poruncitor:

– SCRIE !

– Ce sã scriu !?

– SCRIE !

– Despre ce ?

– Las cã știi tu ! – îi rãspunde individul, care deja se îndreaptã cãtre ușã, cu colegul sãu.

– Ne întoarcem peste jumãtate de orã. Dacã vrei sã îți mai vezi familia, scrie tot, nu ne ascunde nimic. Știm deja totul. Ceilalți au mãrturisit. Dacã mai ai nevoie de încã o coalã de hârtie, bate în ușã și ti se va aduce – îi mai aruncã peste umãr individul, înainte sã iasã pe ușã.

Nimic nu este mai eficient în anchetã decât așteptarea, frãmântarea, întrebãrile fãrã rãspuns, urmate de examenul de conștiințã propriu, în fața colii albe de hârtie, gata sã-ți primeascã confesiunea.

 

Stop cadru !

 

În acest moment, rog cititorul sã își imagineze chipul cetãțeanului respectiv. Perplexitate, stupefacție, șoc, uluire ? Sau revoltã, furie, urmate de groazã ?

Astãzi, în 2015, vã pot spune cã ”cetãțenii europeni” ai României au parte cam de aceleași tratamente, doar cã abuzul este frumos înfãșat în ”drepturi”, cãci marmota carpatinã a învãțat între timp sã înveleascã în staniolul european ciocolata Justiției…

]]>