O propunere unicã în istoria României și pomenitã în puține cãrți de memorii ar fi putut duce Ungaria sub conducerea autoritãților de la București.
La puțin timp dupã Unirea de la 1918, conții maghiari i-au cerut Regelui Ferdinand sã domneascã și peste Ungaria. Al cãrui prim impuls a fost sã dea curs acestei inițiative.
Mihail Sturdza a deținut, în prima parte a secolului trecut, poziții înalte în diplomație la Budapesta, Washington, Riga, Copenhaga, Viena și a fost pentru o scurtã perioadã de timp între septembrie 1940 și ianuarie 1941 ministru de Externe. Simpatizant al mișcãrii legionare, Sturdza – descendent din familia de domnitori ai Sturdzeștilor – a plecat în exil dupã 1945 unde a publicat cãrți despre istoria României moderne.
Ionel Brãtianu s-a opus
În cartea sa de memorii intitulatã „România și sfârșitul Europei”, tradusã în limba românã în 2004 – Mihail Sturdza relateazã evenimentul care face obiectul dezbaterii lansate de „România liberã”: “În fața prãbușirii Imperiului Austriac, a înfrângerii Ungariei și ocupãrii Ardealului de cãtre trupele românești, unii oameni de stat unguri se gândiserã la o uniune a celor douã țãri, contele Bethlen (Istvan Bethlen a reprezentat în 1919 noul parlament ungar la tratativele de pace în Paris și a devenit premier al Ungariei în 1921, n.red.) și contele Teleki (probabil e vorba de Pal Teleki, premierul Ungariei din 1920 – 1921 și din 1939 – 1941, n.red.) oferind în mod precis, prin emisarii lor, Coroana Sfântului Ștefan (coroana cu care au fost încoronați cei mai mulți dintre suveranii regatului Ungariei începând din Evul Mediu – n.red.) regelui Ferdinand.
 |
| Ferdinand I al României |
Contele Mihai Banfy (Myklos Banfy a fost ministrul de Externe al Ungariei între 1921 și 1922 – n.red.), pe care îl cunoscusem la Cluj și pe care l-am regãsit la Budapesta în calitate de ministru de Externe, era și el un adept al acestei idei….
Contele Banfy era convins cã în situația de dezechilibru total în care ajunsese Europa prin dispariția a trei imperii – Rusia, Germania, Austro-Ungaria – și datoritã apariției Uniunii Sovietice, numai unirea puterilor celor douã țãri dunãrene putea asigura cu timpul supraviețuirea lor.
Când, la plecarea mea din Budapesta, m-am prezentat Regelui Ferdinand și Reginei Maria, pentru a le da seama de gândurile lui Mihail Banfy, ei mi-au povestit cã Ionel Brãtianu, pe atunci președinte al Consiliului, respinsese energic propunerile lui Bethlen și Teleki, pe care Majestãțile lor le priveau cu favoare cu urmãtoarele comentarii: vã iubim prea mult și ne temem cã ați fi prea des la Budapesta”.
Ungurii, speriați cã sunt minoritari
Greutatea acestor mãrturii rezidã din faptul cã puțini oameni ai acelor vremuri au fãcut referire la ea în lucrãrile ulterioare de memorialisticã. Istoricul și cercetãtorul științific Cristian Vasile ne-a precizat cã “în biografiile Regelui Ferdinand, nu se pomenește despre acest episod. Nici mãcar în memorialistica unor autori precum Raymund Netzhammer (care a lãsat un mare numãr de lucrãri despre istoria României – n.red), în general, bine informat”. De asemenea, din notele lui Alexandru Marghiloman (liderul Partidului Conservator) lipsește acest episod, ne-a precizat Rãzvan Pârâianu, lector universitar la catedra de Istorie a Universitãții din Târgu Mureș.
Care însã admite existența acestei propuneri istorice: “Cei care au avut aceastã inițiativã încercau sã gãseascã un sprijin extern pentru a asigura existența Ungariei ca stat în condițiile în care Imperiul Austro-Ungar se destrãmase, iar compoziția etnicã a populației maghiare era fragilã, în propria lor țarã ungurii fiind puțin peste 51%.
 |
| Coroana regalitãþii ungare |
Istoricul ne-a atenționat cã nu trebuie sã privim posibilitatea acelei alianțe în termenii structurii unui stat democratic de astãzi. “Dupã pierderea Ardealului, conții maghiari credeau cã pot aduce aportul lor social României din punctul de vedere al elitei conducãtoare. Bãnuiesc cã propunerea a reprezentat o tatonare fãcutã mai degraba în nume personal. Sã nu înțelegem de aici cã aceasta a fost neapãrat o propunere oficialã a statului maghiar”, explicã Pârâianu.
Ferdinand, momit cu o coroanã
Un alt istoric, Dan Falcan, admite existența acestui episod apãrut imediat dupã Unirea de la 1 Decembrie 1918. Inițiativa de a oferi Regelui Ferdinand al României coroana Sfântului Ștefan a Ungariei lui a avut un precedent. Bulgaria a fãcut o propunere similarã României în 1886 doar cã, la acea datã, regelui Carol I.
Dan Falcan crede cã, deși domnia ambivalentã era o formã de organizare care ținea mai degrabã de Evul Mediu, contextual era favorabil unei astfel de propuneri. La granițele celor douã țãri se afla o mare slavã și, mai nou, pericolul sovietic. Ungaria era într-o situație foarte delicatã dupã destrãmarea Imperiului Austro-Ungar și cãderea regimului violent a lui Bela Kuhn la 3 august 1919, zi în care trupele românești cu acceptul forțelor europene au ocupat Budapesta.
Propunerea conților maghiari, crede istoricul, era o ultimã încercare disperatã a Ungariei de a lua înapoi Transilvania. Ei au mizat pe vanitatea Regelui Ferdinand pentru care ar fi fost o chestiune de mare prestigiu, sã fie încoronat rege atât la București, cât și la Budapesta.
În cazul acceptãrii propunerii conților maghiari, Alianța dintre România și Ungaria ar fi putut fi condusã și administratã în douã moduri distincte, ambele însã având un numitor comun: Ferdinand rege, conducere centralã la București, dar și o mare autonomie regionalã care viza Ardealul pe de o parte și Ungaria pe de alta. Într-un prim scenariu administrativ, spune Dan Falcan, Transilvania ar fi urmat sã rãmânã ca pânã în 1918 sub administrarea unui guvern regional care funcționa la Budapesta.
Naționalitatea, la schimb cu unirea
Momeala pentru acceptarea de cãtre București a unei asemenea propuneri o reprezenta asigurarea cã oricum Transilvania este a românilor din moment ce Regele Ferdinand domnea și peste Ungaria. Doar cã în eventualitatea probabilã a ruperii ulterioare acestei alianțe, ungurii sperau cã ar fi putut face în așa fel încât sã le rãmânã Transilvania. (Cel mai probabil, Ungaria și România ar fi avut trei ministere comune coordonate de la București – Finanțe, Externe și Apãrare).
O a doua variantã de funcționare a Alianței româno-maghiare pleca de la aplicarea statutului de condominium Transilvaniei care urma sã nu aparținã, în documentele oficiale, nici unui stat. Dan Falcan crede cã maghiarii ar fi sprijinit ideea Ardealului ca o entitate independentã cu un Parlament stabilit la Cluj și Ferdinand, rege. Discuțiile diplomatice nu au ajuns în preajma acestor scenarii agreate de Budapesta deoarece Ionel Brãtianu, dar și alți oameni politici au refuzat propunerea venitã de la Budapesta.
Asta chiar în condițiile în care, spune Mihail Sturdza în cartea sa, Regele și Regina au primit favorabil propunerea conților maghiari. Autorul lucrãrii din care am citat este convins de validitatea soluției unei alianțe între Ungaria și România: “convingerea necesitãții unirii destinelor celor douã țãri era atât de mare la contele Banfy încât dupã o primã opțiune pentru naționalitatea ungarã și dupã activitatea sa ca ministru al Afacerilor Externe ungar, cerut și obținut, și aceasta numai mulțumitã insistenței imperative a Regelui Ferdinand, naționalitatea românã, sub care nãdãjduia sã lucreze mai bine la îndeplinirea obiectivelor sale“.
Maniu: Ne unim cu țara dupã o tranziție de zece ani
Redeschiderea unui subiect apropiat momentului de la 1 Decembrie 1918, a reprezentat un prilej de a-l ruga pe istoricul Dan Falcan sã explice modul în care ardelenii s-au raportat la Unirea cu țara.
“Pânã în 1918, în afara unei elite, restul populației nu și-a pus problema unirii cu România. Așa cum nici noi nu ne puneam imagina, în anii ’80, cãderea lui Ceaușescu. Pentru omul de rând era un gând de neconceput cã ar putea trece în România Mare dupã ce generații la rând, familia lui a trãit într-un imperiu condus de la Viena. În cel mai bun caz sperau la o autonomie a Transilvaniei dar în cadrul regatului Ungar, mai multe drepturi pentru ardeleni, dar nu sperau la unirea cu România.
 |
| Imagine de la 1 Decembrie 1918, Ziua Marii Uniri |
În 1918 când s-a fãcut Unirea au existat voci, inclusiv a lui Iuliu Maniu, care au declarat cã unirea Ardealului cu România trebuie sã se facã doar cu condiția unei perioade de tranziție de 10 ani în care administrația și legislația austriacã din Ardeal sã fie armonizatã cu cea de la București. “La Alba Iulia s-a format și un consiliu diligent condus de Iuliu Maniu care urma sã administreze treburile Ardealului pânã la unirea definitivã. Maniu a renunțat la impunerea acestor condiții legate de tranziție de teamã cã ungurii vor specula acest aspect la Conferința de Pace de dupã rãzboi insinuând cã nici mãcar românii nu se pun de acord asupra condițiilor unirii.”
În 1924, Vaida Voievod (cel care a citit în parlamentul ungar în octombrie 1918 scrisoarea de autodeterminare a Transilvaniei) a criticat aspru unirea cu România. El vorbea de faptul cã Ardealul, înainte de 1918, avea școli și spitale compatibile cu Occidentul, iar acum sunt integrați în Orient.
sursa: http://www.romanialibera.ro via valentinro.blogspot.com.es]]>
