Alianþa pentru Lege ºi Ordine din România (A. L. O. R.) Prof.univ.dr. CORNELIU TURIANU

Interviu realizat de CÃTÃLIN TACHE, secretar general al A.L.O.R.

Editura Fundaþiei „România de Mâine” Bucureºti, 2000 – I.S.B.N. 973-582-225-3 Algoritmul lui Luca ºi Matei La atâþia ani de la Revoluþie, multe zone agricole încã duc cu gândul la peisajele selenare, fostele CAP-uri aratã mai ceva ca Dresda dupã bombardamentele Aliaþilor, tractoarele sunt atât de rare încât curând vor ajunge apreciate piese de muzeu. Blestemul pãmântului încã îl loveºte nemilos pe þãranul român. Fraþii nu îºi mai vorbesc între ei, vecinii îºi dau cu sapa unul altuia în cap, politicienii aproape cã dau în apoplexie certându-se vârtos pe aceastã temã. ªi atunci, la ce bun aceastã restituire a pãmântului?-    într-adevãr, necazurile se þin, încã, scai de capul bieþilor þãrani. Situaþia agriculturii este pur ºi simplu dezastruoasã, iar conflictele, inevitabile unui asemenea proces complicat cum este cel al împroprietãririi, sunt tot mai violente. Dar, dacã vedem doar jumãtatea goalã a paharului, nu vom ajunge niciodatã la liman. în primul rând, a stopa acest proces de restituire a pãmântului ar fi o mare patã moralã pe obrazul generaþiei noastre. Nu avem voie sã uitãm, ºi nici nu pot concepe aºa ceva, cã mulþi dintre cei de dinaintea noastrã, pãrinþii ºi bunicii noºtri, au preferat sã moarã decât sã renunþe de bunãvoie la bucata lor de pãmânt.A restitui proprietãþile agrare confiscate de comuniºti în 1948 este un act de elementarã dreptate. în plus, nu putem trece cu vederea nici angajamentele internaþionale ale României în acest domeniu. Este vorba de rezoluþia iniþiatã de domnul Adrian Severin, rezoluþie însuºitã de Consiliul Europei în iulie 1996, dar ºi de rezoluþia aceluiaºi for de la Strassbourg, din aprilie 1997, cu prilejul suspendãrii jenantei monitorizãri impuse României încã din momentul aderãrii sale la Consiliul Europei. Aceastã recomandare prevede în mod expres obligaþia României de a modifica Legile nr. 18 din 1991 ºi nr. 112 din 1995, în sensul restituirii în întregime a bunurilor imobiliare naþionalizate, confiscate sau expropriate în perioada regimului totalitar comunist sau, dacã acest lucru nu este cu putinþã, acordarea unor compensaþii echitabile. De asemenea, sã nu uitãm cã aceastã recomandare a fost primitã cu entuziasm ºi aplauze de cãtre reprezentanþii tuturor partidelor româneºti prezente la Sesiunea Adunãrii Parlamentare Europene din primãvara acelui an. -Bun, lucrurile sunt clare. Dar, totuºi, ce nefacem cu marii moºieri? Va ajunge din nou agricultura þãrii la mâna câtorva latifundiari ?-    Sã fim serioºi! Este drept, în ultimul timp, se vânturã tot mai des imaginea câtorva moºieri pe post de „bau-bau”, care vor lua tot pãmântul þârii. în nici un caz nu se va întâmpla aºa ceva, cãci marii moºieri vor continua sã fie raritãþi.De altfel, algoritmul calculãrii numãrului marilor moºieri funcþioneazã pe deplin dupã cunoscutul principiu „Cei patru arhangheli au fost trei: Luca ºi Matei”. Dar, pentru a avea o imagine clarã, sã vedem mai întâi care era situaþia proprietãþilor agricole înainte ºi dupã reforma agrarã a Guvernului Petru Groza.Potrivit monografiei Þara noastrã, publicatã de academicianul Ion Simionescu, marele nostru geograf, în Editura Fundaþiei pentru Literaturã ºi Artã, Bucureºti, în anul 1940, situaþia terenurilor proprietate privatã se prezenta astfel: –    proprietãþi de pânã la 5 hectare                                                                  – 28% –    proprietãþi între 5 ºi 10 hectare                                                                  – 20% –    proprietãþi între 20 ºi 50 hectare                                                                  – 8% –    proprietãþi peste 50 hectare                                                                        – 17% Din situaþia proprietãþilor agricole existente înainte de aplicarea Reformei agrare din 1945, situaþie preluatã din Istoria României, Crestomaþie, volumul IV, Epoca contemporanã, editatã de Muzeul Naþional de Istorie Bucureºti, în anul 1983, rezultã cã, imediat dupã cea de-a doua conflagraþie mondialã, existau 9250 de proprietari care ar fi putut revendica 50 de hectare, respectiv un total de 462.500 de hectare ºi 143.375 proprietari care aveau între 10-50 de hectare, respectiv un total de 2.065.450 hectare. Deci, atât de controversatul restitutio in integrum priveºte proprietãþile de pânã la 50 de hectare, limitã consideratã de toþi specialiºtii ca mijlocie. ªi atunci, normal cã eticheta de „fundamentaliºti” pusã de unul sau de altul apãrãtorilor dreptului de proprietate mi se pare exageratã…Mai mult chiar, eu consider cã în cazul restituirii pãmântului la un plafon maxim de 50 de hectare este vorba de o propunere cât se poate de raþionalã, extrem de moderatã ºi de concesivã. Este absurd sã intri în panicã pentru cã de acum înainte vom avea o puzderie de proprietãþi de 50 de hectare. Câþi dintre deþinãtorii proprietãþilor de 50 de hectare din ann ’45-’48 mai sunt astãzi în viaþã pentru a putea revendica suprafaþa maximã ? în cel mai fericit caz, câteva zeci. Sã zicem câteva sute, dar nici nu sunt atâþia. Ceilalþi sunt urmaºi, succesori, într-un cuvânt, moºtenitori. ªi, prin împãrþirea proprietãþilor de atunci de pânã la 50 de hectare între moºtenitorii de azi, prea puþini vor putea spera la mai mult de 10,15, maximum 20 de hectare. Proprietarul care avea atunci 50 de ani are astãzi peste o sutã de ani. Dumnezeu sã-l odihneascã! Mai bine zic sã-l þinã sãnãtos, dacã mai este în viaþã. Iar succesorii sãi sunt din ce în ce mai mulþi prin curgerea vremii. Copiii proprietarilor de atunci au, la rândul lor, copii, oameni în toatã firea, toþi cu vocaþie succesoralã. Ei ºi copiii lor.Aceºti urmaºi vor trebui sã se descurce între ei potrivit regulilor devoluþiunii succesorale din Codul civil, iar aceste reguli sunt stricte ºi nicidecum la latitudinea unuia sau altuia dintre moºtenitori . Deci, regula este cã pãmântul se restituie unei mase de succesori, ceea ce înseamnã, evident, o cotã cât mai micã pentru fiecare. Proprietãþile de 50 de hectare vor fi „rara avis”. Mai mult chiar, cred cã putem numãra pe degetele de la o singurã mânã situaþiile fericite în care sunt în viaþã ambii soþi, proprietarii originali. Dacã, însã, în viaþã este doar unul dintre ei, nici mãcar acesta nu poate spera la 50 de hectare, întrucât, este ºtiut, Legea nr.319 din 1944, încã în vigoare, acordã soþului supravieþuitor o porþiune succesoralã a cãrei câtime variazã în funcþie de clasa de moºtenitori cu care soþul vine în concurs.în aceste condiþii, spaima cã vin moºierii, cã restauraþia fâlfâie din aripi reprezintã doar vorbe goale, bune numai pentru a suci minþile credulilor ºi a întreþine confuzii exploatabile politic. –    ªi în proiectul dumneavoastrã legislativ pentru modificarea ºi completarea Legii fondului funciar v-aþi bazat pe niºte calcule „ nemþeºti De unde aceastã rigurozitate strictã, fãrã loc de „ lasã-mã sã te las ?” –    Pentru mine, ca fost magistrat, scopul unei legi este sã asigure împãrþirea dreptãþii. Or, în momentul de faþã, aproximativ trei sferturi din cauzele aflate pe rol prin tribunale reprezintã abuzuri sau nereguli în aplicarea Legii 18: procese între stat ºi cei îndreptãþiþi la reconstituirea dreptului de proprietate. Tocmai ambiguitãþile existente în redactarea actualei legi ºi aplicarea trunchiatã a literei – bune – a legii sunt cauzele care au condus la aceastã avalanºã de procese.De aceea, în iniþiativa mea, eu am propus, în primul rând, asigurarea rigurozitãþii ºtiinþifice a legii. Acesta este fundamentul real al sistemului; apoi, o normã nu trebuie aplicatã la ceva care nu existã. –    Mai concret ? –    Eu nu am fãcut decât sã corectez câteva articole din Legea fondului funciar. Nu m-am încurcat cu articole în care sunt redate chestiuni de principiu. Este inadmisibil ca, la ora actualã, dupã ce s-au fãcut mii de împroprietãriri, sã luãm de la început niºte raporturi juridice deja închegate. Altfel spus, legea modificatã va trebui sã intre în vigoare, luând situaþia aºa cum este, la zi. Nu se poate reveni, nu se poate anula tot ce s-a fãcut pânã acum. Sã li se reconstituie oamenilor drepturile de proprietate pe fostele lor suprafeþe de teren. Or, aici, excepþia a fost asumatã ca regulã. Ei au fost împroprietãriþi cu titlu de excepþie pe fostele amplasamente ºi de aici a intervenit toatã aceastã bulibãºealã. Deci, proiectul de lege iniþiat, atunci, de mine viza, în principal, reconstituirea proprietãþii pe fostele amplasamente. Pentru cã eu am mers pe o variantã medianã: am susþinut restituirea pe moºtenitor (ºi nu pe familie), în limita a 50 de hectare ºi în funcþie de cât a avut iniþial autorul. Adicã, dacã autorul a avut mai puþin de 50 de hectare, moºtenitorii nu vor primi în total decât exact cât a avut acesta. La fel, dacã autorul a avut mai mult de 50 de hectare, moºtenitorilor nu li se va restitui decât în limita a 50 de hectare. Dar, intrãm în niºte lucruri pe care le-am discutat deja. –    Mi-aþi mai putea da un exemplu concret din ceea ce aþi numit „bulibãºeala” provocatã de unele prevederi ale faimoasei Legi 18 ? –    Cum sã nu ! Cel mai potrivit exemplu este acela cã, în legea actualã, pentru pãmânturile care au fost în patronajul lAS-urilor nu se dã pãmântul în naturã: oamenii îndrituiþi devin acþionari, în limita celor 10 hectare, la societãþile comerciale. Ulterior, a apãrut legea arendei. ªi mã întreb: unui moºtenitor care este acþionar pe o suprafaþã de teren, ce nu este determinatã, cum i se poate determina suprafaþa de teren care i se cuvine, dupã ºapte ani, de când a intrat în vigoare Legea arendei ? Practic, este imposibil ! –    Domnule senator, în sfârºit, noua lege funciarã a intrat în vigoare. Ce s-a schimbat ? –    Ca urmare a modificãrilor aduse Legii 18/1991 a fondului funciar, persoanele cãrora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în limita suprafeþei de teren de 10 hectare de familie, în echivalent arabil, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate ºi pentru diferenþa dintre aceastã suprafaþã ºi cea pe care au adus-o în cooperativa agricolã de producþie sau care a fost preluatã în orice mod de aceasta, pânã la limita suprafeþei prevãzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 pentru înfãptuirea reformei agrare, de familie, indiferent dacã reconstituirea urmeazã sã se facã în mai multe localitãþi sau de la autori diferiþi. ªtiu, sunã îngrozitor de încurcat, dar aceasta este, în termeni strict juridici, principala modificare suferitã de Legea 18. -Ei, ºi cum cere þãranul Ion Vasile din Pogoanele acest drept al sãu ? –    Normal, printr-o cerere. Aceasta se depune la primãria pe raza cãreia se aflã terenul solicitat, personal sau prin poºtã. –    Da, la prima vedere lucrurile par cât se poate de simple. Dar, sã nu ne facem iluzii cã atotputernica birocraþie a murit în România zilelor noastre. Pe lângã cerere, mai trebuie anexate ºi o serie de acte. Mai departe, este treaba autoritãþilor ºi de aici începe ºi calvarul. Primarul primeºte cererea ºi, dacã lipseºte ceva, va comunica acest lucru solicitantului în termen de 90 de zile. Pe urmã … –    Da, ºtiu, urmeazã o întreagã tevaturã birocraticã. Urmeazã alte 30 de zile în care primarul va întocmi tot felul de situaþii, statistici ºi balanþe. Vine la rând prefectul, care a contabilizat toate datele primite ºi care va face alte situaþii, statistici ºi balanþe, la nivelul judeþului. Sã continuãm. Departamentul pentru Administraþie Publicã Localã va face ultimele aceleaºi obsedante situaþii, statistici ºi balanþe, la nivelul întregii þãri. ªi de-abia din acest moment se va trece la îndeplinirea formalitãþilor propriu-zise de punere în posesie. Bineînþeles, tot extrem de greoaie. Punând cap la cap toate aceste termene, farã a mai vorbi de inevitabilele întârzieri, reiese cã punerea efectivã în posesie va avea loc cam … Dumnezeu ºtie când! Atunci, cine se va ocupa, în primãvarã, de cultivarea terenurilor ºi cine se va bucura, toamna viitoare, de roadele muncii? Sunt întrebãri cãrora legea nu le dã rãspuns ºi singurul lucru care ne rãmâne de fãcut este sã sperãm cã agricultorii care în aceastã perioadã de incertitudine îºi vor asuma riscul cultivãrii terenurilor nu vor fi obligaþi sã se încaiere sau sã ajungã la tribunal. Cum, însã, la noi speranþa nu prea se întâlneºte cu realitatea… – Deci, Dumnezeu cu mila! Totuºi, unde s-a greºit? –    Se ºtie, noi la teorie suntem doxã, dar practica ne omoarã Din nou, nu s-au fãcut de la bun început ceea ce eu numesc acele „calcule nemþeºti”. Aberaþia termenelor prevãzute ar fi fost atunci evidentã. Aºa, singura soluþie ar fi ca aceastã situaþie sã facã obiectul unui act normativ clar, fie ºi sub forma unor instrucþiuni de aplicare a legii. ªi pentru o mai rapidã ºi în folosul tuturor punere în posesie, bine ar fi sã nu sc mai vinã cu o nouã lege de completare a prezentei legi. Pentru bunul motiv cã reconstituirea terenurilor se va face în limitele deja stabilite prin actuala lege. Adicã „pânã la limita suprafeþei prevãzute la art.3 lit. h) din Legea nr. 187/1945” – limita de 50 de hectare. –    Cu alte cuvinte, dã-i Doamne românului mintea cea de pe urmã! –    No comment. – Atunci, poate comentaþi dacã este sau nu nevoie de o lege privind circulaþia juridicã a terenurilor? –     Indiscutabil, indubitabil sau cum mai vreþi sã spunem, o asemenea lege devenise de foarte mult timp imperios necesarã, cunoscut fiind faptul cã, timp de peste 50 de ani, terenurile de orice fel au fost scoase din circuitul civil, interdicþia înstrãinãrii acestora operând ºi dupã constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate prin efectul Legii nr. 18/1991. Prin aplicarea unui act normativ adecvat se va îngãdui, în sfârºit, mult aºteptata formare a pieþei funciare în România ºi, implicit, realizarea de exploataþii agricole rentabile. în acest sens, se prevede cã terenurile situate în intravilan ºi extravilan pot fi înstrãinate ºi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formã autenticã, dar în acest caz proprietatea funciarã a dobânditorului nu poate depãºi 200 de hectare de teren agricol în echivalent arabil de familie. în sensul legii, „prin noþiunea de familie se înþelege soþii ºi copiii necãsãtoriþi, dacã gospodãresc împreunã cu pãrinþii lor”. Nerespectarea acestei limite de 200 de hectare se sancþioneazã cu reducþiunea actului juridic pânã la limita suprafeþei legale. Este însã de semnalat faptul cã aceastã lege nu priveºte terenurile cu destinaþie forestierã, a cãror circulaþie urmeazã a fi stabilitã prin altã lege. în braþele neconstituþionalitãþii –     Ciudat. Prin cele ce afirmaþi acum, nu faceþi decât sã puneþi într-o luminã favorabilã Legea privind circulaþia periodicã a terenurilor, recent adoptatã ºi de Senat, dupã ce obþinuse „verde” din partea Camerei Deputaþilor. ªi aceasta în condiþiile în care pânã acum, atât în aprinsele dezbateri parlamentare, cât ºi în mass- media, v-aþi afirmat ca unul dintre cei mai înverºunaþi contestatari ai acestei legi. –     Nu este ciudat. La bazã, iniþierea acestei legi este cât se poate de generoasã, dar, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori, chiar dacã pornim un lucru bine, reuºim sã-l sfârºim tot prost. ªi de aceastã datã, când prevederile constituþionale au fost de-a dreptul cãlcate grosolan în picioare, sunt pe deplin justificate nenumãratele proteste ale atâtor personalitãþi ale vieþii noastre politice ºi publice. Toatã lumea ºtie cã, în România, dreptul de a cumpãra terenuri agricole îl au numai persoanele fizice sau juridice române, în aceastã categorie fiind incluºi ºi cetãþenii români cu domiciliul în strãinãtate. Cetãþenii strãini ºi apatrizii, precum ºi persoanele juridice strãine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru cauzã de moarte. Aceºtia pot dobândi farã restricþii numai bunuri mobile sau imobile construcþii. Dar, în acest caz, li se poate recunoaºte un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implicã dreptul de proprietate asupra construcþiei ºi dreptul de folosinþã (de concesiune) asupra terenului aferent. Prin urmare, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut exclusiv al calitãþii de cetãþean român. Acesta ar fi, pe scurt, un rezumat la zi cu prevederile legislative în vigoare. –    Aminteaþi mai devreme despre încãlcãrile grosolane ale Constituþiei României. Puteþi fi mai clar? –    îmi pare rãu, dar alt cuvânt decât „grosolan” nu am putut gãsi pentru ceea ce s-a întâmplat prin completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investiþiilor strãine prin introducerea unui nou articol cu urmãtorul conþinut: ,,Art.30(l)- Societãþile comerciale cu capital parþial sau integral strãin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi, oricând pe durata existenþei acestora, dreptul de proprietate ºi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate.”Acesta este pãgubosul articol care aruncã legea în discuþie direct în braþele neconstituþionalitãþii. ªi faptul cã introducerea lui s-a fãcut la adãpostul fustelor prea largi ale unor sloganuri populiste, potrivit cãrora, din acest moment, din strãinãtate spre România va curge numai lapte ºi miere, nu este în nici un caz o scuzã viabilã. Este chiar mult mai grav, cãci s-a încercat inducerea conºtientã în eroare a opiniei publice, prin minciunã! Dar sã revin la întrebare. Constituþia actualã, ca ºi cea din 1866, apoi din 1923 ºi 1938, interzice categoric vânzarea pãmântului cãtre strãini sau apatrizi. Deci, de la Constituþia lui Cuza încoace, nu li s-a permis strãinilor sã cumpere terenuri în România. Sub nici o formã. ªi legislaþia româneascã, de mai bine de un secol, a fost recunoscutã în Europa, pânã în 1944, ca una dintre cele mai bune. Dacã se dorea o lege bunã, nu trebuia decât sã se reactualizeze legislaþia de dinainte de 1944 ºi aveam din nou cea mai bunã legislaþie din Europa, o legislaþie cu specific românesc. ªi mi-aº permite ca, în acest context, sã-l citez pe apreciatul sociolog Ilie Bãdescu, care, în cadrul unei salutare dezbateri-semnal de alarmã pe aceastã temã, organizatã de Liga Studenþilor ºi A.S.C.O.R., a dezvãluit cã, într-o discuþie purtatã cu câteva personalitãþi româneºti, o distinsã reprezentantã a Europei, doamna Karen Fog, a fãcut urmãtoarea mãrturisire: „Este pãcat cã în România dezbaterile despre integrare se limiteazã la alinierea legislaþiei ºi a standardelor la cele comunitare, dar nu se discutã problemele de fond. Aceste probleme sunt evitate. între altele, legislaþia trebuie adaptatã nu numai la exigenþele comunitare, ci ºi la nevoile României însãºi.” Iatã, deci, cã pânã ºi înalþi demnitari europeni încearcã sã ne deschidã ochii ºi ne atrag atenþia cã noi nu mai ºtim sã ne respectãm. –    Convingãtor exemplu. –    ªi nu este singurul. în cadrul aceleiaºi mese rotunde, profesorul Ion Coja a mai dat un exemplu cât se poate de emoþionant, povestind câ, în Parlamentul trecut, când s-a pus în discuþie, în plenul Senatului, modificarea Legii nr.35, marele poet ºi patriot Ioan Alexandru a venit la el ºi i-a spus: „Frate Ioane, de la toþi românii cu care m-am întâlnit în America am primit aceleaºi felicitãri pentru Constituþia României pe care am fãcut-o. Toþi m-au felicitat pentru acest articol din Constituþie, care interzice dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru investitorii strãini.” Si, atunci, de ce sã ne batem noi joc acum de o asemenea Constituþie, care, prin articolul 41 .-interzice cetatenilor strãini sau apatrizilor sã dobândeascã teren, iar prin preluarea unui alt text din Constitutia din 1939, interzice înstrãinarea terenurilor din domeniul public? –    Eu stiu. poate se încearcã sã se þinã pasul cu celelalte legislaþii din Europa… Ar fi interesant de ºtiut care este situaþia acestei legi în restul þãrilor. –    Hai sã luãm câteva exemple. în Portugalia, Italia, Olanda, Spania, în nici una dintre aceste þãri nu este prevãzutã eventualitatea dobândirii de proprietãþi imobiliare de cãtre strãini. Eu ºtiu cã s-a spus în Constituþia americanã: ce nu se interzice este permis. Numai cã, la noi, Constituþia României interzice vânzarea pãmântului. In Germania existã doar câteva landuri bavareze care vând pãmânt ºi cetãþenilor strãini, dar numai dupã ce îºi iau cetãþenia germanã. In restul Germaniei, acest lucru este strict interzis. In Elveþia, se stabilesc, în situaþii excepþionale, unele terenuri ce pot fi vândute strãinilor, ele trebuind sã îndeplineascã o sumedenie de condiþii. In Bulgaria, firmele strãine nu pot deþine în proprietate terenuri, dupã cum societãþile mixte cu capital strãin nu pot deþine în proprietate terenuri agricole. In alte state, cum ar fi Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia, Croaþia, se pun condiþii draconice în cazurile de vânzare a pãmântului, stabilindu-se capitaluri minime de pornire a societãþii. Insã peste tot unde lucrul acesta este permis, nu se vinde terenul în sine. Trebuie sã se facã o investiþie pe terenul respectiv, niºte studii din care sa rezulte cã aceastã investiþie este foarte profitabilã stãtului. Toate celelalte state care au admis sã vândã parþial exclud terenurile agricole, societãþile miniere, forestiere. Nici un stat nu îºi vinde pãdurile ºi terenul agricol. Este vorba de terenurile intra-vilan, dar la noi nu, la noi se vinde totul. Textul zice „terenuri”, fãrã nici o altã precizare. Legea nu pune nici o restricþie. Aaa, dar era sã-i uit tocmai pe ruºi, sã vedeþi ce condiþii pun. Ei spun aºa: „îþi vând teren numai cât timp funcþionezi ca societate. Societatea dumitale sã-mi investeascã mie un miliard de dolari, sã-mi asigur eu muncitorii mei, sã-i angajezi ºi sã faci producþie zece ani”. Vedeþi ce condiþii severe se pun? Cãci, atunci când ai spus vânzare, s-a terminat cu orice fel de condiþionare. Nu mai ai nici un fel de drept recunoscut asupra fostului tãu bun. Þi-am plãtit preþul cerut, eºti mulþumit, salut… –    ªi atunci, cum a fost „scãpatã” o asemenea lege prin Senat? –    în ciuda celor douã texte constituþionale amintite mai sus, o parte dintre senatori au acceptat înstrãinarea terenurilor cãtre investitorii strãini, cu motivarea cã societãþile comerciale, chiar dacã au în componenþã cetãþeni strãini, dar sunt înregistrate pe teritoriul României, au naþionalitate românã.Ceea ce este, nu contest, perfect adevãrat. Numai cã o altã parte dintre senatori, din pãcate ceva mai micã, spun cã tocmai deoarece aceste societãþi comerciale înregistrate la noi, cu sediul pe teritoriul românesc, au naþionalitatea românã, ele nu au ce cãuta în legea investitorilor strãini. Este cât se poate de clar, fie ºi semantic vorbind, cã nu are ce cãuta investitorul român în legea investiþiilor ºi investitorilor strãini. Existã, deci, o confruntare ºi o neînþelegere între douã legi: Legea 35/1991, care fixeazã cadrul juridic al investitorilor ºi investiþiilor strãine, ºi Legea 31/1990 a societãþilor comerciale, care fixeazã cadrul investiþiilor pentru micii investitori.Acum, este adevãrat cã Legea 35/1991 stabileºte pentru investitorii strãini un regim juridic derogatoriu de la regimul naþional al investiþiilor prin facilitãþile ºi garanþiile pe care le oferã investitorilor strãini. Dar, dupã cum se poate foarte bine demonstra, prevederile acestei Legi se aplicã numai acelor investiþii realizate, în modalitãþile ºi condiþiile recunoscute de lege, de cãtre persoanele fizice ºi persoanele juridice care au calitatea de investitori strãini. Altfel spus, asemenea investiþii strãine, ºi nicidecum cele realizate de societãþile comerciale ca persoane juridice române, beneficiazã de regimul instituit prin normele juridice în materie. –    De ce? –    în primul rând, pentru cã noua formã de investiþie votatã de Senat nu vizeazã acele societãþi comerciale constituite potrivit art. 1, lit. a din Legea nr. 35/1991, adicã „filiale sau sucursale, cu capital integral strãin sau în asocierea cu persoane fizice sau persoane juridice române”, care-ºi pãstreazã sediul în strãinãtate. –    ªi cum rãmâne cu generoasele promisiuni cã, dupã ce vom da drumul la libera revânzare a pãmânturilor, toate marile companii transcontinentale vor da nãvalã sã investeascã în România?    Toate aceste argumente populiste ale introducerii nefericitului articol 30 nu sunt decât niºte amãgiri sau, cum bine spune românul, niºte simple gogoriþe. De fapt, s-a reuºit sã se obþinã exact contrariul scopurilor anunþate la început. Practic, noile prevederi legale nu-i vizeazã pe marii investitori strãini, de exemplu „Coca-Cola”, ci pe micii investitori strãini ocazionali, care, pentru început, îºi aleg drept þarã de sediu România.Apoi, printre modalitãþile de realizare a investiþiilor strãine, expres ºi limitativ prevãzute în art. 1 al Legii nr. 35/1991, figureazã: „dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, altor drepturi reale, cu excepþia dreptului de proprietate asupra terenurilor” (lit. d). Iar aceastã modalitate prevãzutã în textul- cadru al Legii nu a fost abrogatã!!! ªi atunci, sã însemne oare cã, prin noul articol introdus în Legea nr. 35/1991, art. 30(1), Senatul s-a orientat spre extinderea la o altã ºi originalã formã de „investiþie strãinã?” Asta o fi fost intenþia, nu zic nu, dar dreptul nostru pozitiv se opune unei asemenea intenþii legislative! Sigur cã, potrivit unei practici de tristã amintire, interdicþia înstrãinãrii terenurilor statornicitã de lege ar putea fi ignoratã. Nu putem, însã, sã ne facem cã nu observãm cã, procedând astfel, se creeazã o nouã formã de investiþie ce contravine flagrant acelor dispoziþii legale referitoare la conceptele de investiþie ºi investitor strãin. Este însã limpede cã, dacã se vrea musai ca ºi micii investitori ocazionali sã beneficieze de aceleaºi facilitãþi ºi garanþii recunoscute de lege marilor investitori strãini, urmeazã ca regimul juridic derogator de la regimul naþional al investiþiilor strãine sã fie total revizuit, ºi nu sã se adauge pe ici, pe colo o „completare” sau alta. ªi dacã aºa stau cu adevãrat lucrurile, nu poate fi nicicum evitatã unificarea regimului investiþiilor, în aºa fel încât investitorii români sã se bucure de aceleaºi garanþii ºi facilitãþi ca ºi investitorii strãini. Mai ales cã investitorul strãin nu va mai avea nevoie de aportul investitorului român în alcãtuirea societãþilor mixte, pentru cã el îºi poate cumpãra ºi terenul, care pânã acum rãmãsese singura „monedã forte” a românului.Investitorul strãin venea cu capital, tehnicã sofisticatã, maºini moderne, brevete de inovaþii. într-o asemenea societate mixtã, românul nu putea veni decât cu pãmântul ºi intra în aceastã investiþie cu o proporþie stabilitã de acþionari, care variazã, dar poate merge pânã la 50%. Acum, însã, cu ce va mai veni investitorul român pentru a forma o societate mixtã? Ce valori mai are el de adus? Este, într-adevãr, o problemã. Noi trebuie sã luptãm sã aducem investitorul român la nivelul facilitãþilor prevãzute pentru investitorul strãin. Pentru cã ni se pare absurd ca investitorul român sã aibã un regim mult mai resfrietiv decât cel strãin. Adicã, sã aibã ºi el dreptul de a-ºi exporta capitalul, în mãsura în care doreºte sã-ºi aducã maºinile respective din afarã, ºi toate drepturile de care beneficiazã pe bunã dreptate investitorul strãin.în fine, Legea nr. 35/1991 se aplicã numai investitorilor strãini care sunt, conform art. 3 din aceeaºi lege, „persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul ori, dupã caz, cu sediul în strãinãtate, care efectueazã investiþii în România în oricare din modalitãþile prevãzute de lege”. Or, cum arãtam mai sus, ipoteza avutã în vedere de Senat nu priveºte investitorii strãini, ci societãþile comerciale cu participare de capital strãin constituite ca persoane juridice române. între Hans ºi Ibrahim –    Ce se va întâmpla, practic, în realitatea de zi cu zi? Sã spunem cã sunteþi un investitor strãin dispus sã investeascã în afaceri în România. Veþi cumpãra pãmânt? –    Sunt douã situaþii, în funcþie despre ce fel de investitori e vorba. Dacã sunt un magnat sau, oricum, un investitor important, acest lucru nu se va întâmpla. Cãci nu voi renunþa la firma din þara mea pentru a mã muta cu totul în România. Sã fim serioºi! Chiar crede cineva cã, sã zicem, „Coca-Cola” se va autodesfiinþa în America ºi îºi va muta sediul în România? ªi chiar dacã se întâmplã aceastã a opta minune a lumii, un investitor strãin serios tot ar renunþa când s-ar confrunta cu aberaþiile groteºti din legislaþia noastrã în domeniu.în Legea nr. 35/1991 se spune cã domnul Hans, investitor strãin, nu poate sã cumpere pãmânt – art. 1, lit. d ºi, puþin mai încolo, tot în cuprinsul aceleiaºi legi, recent introdusul art. 30 spune cã domnul Hans poate sã cumpere pãmânt. Ei, ºi atunci, ce sã mai înþeleagã ºi bietul domnul Hans? Va crede, mai mult ca sigur, cã este vreo ºmecherie sau, în cel mai bun caz, o neseriozitate. Oricum, nu va investi în nici un caz într-o asemenea þarã, unde o lege atât de importantã parcã este genericul pentru emisiunea de copii „Ba da, ba nu”. Repet, astfel ne batem singuri joc de legile noastre. –    ªi dacã nu sunteþi domul Hans, ci, sã spunem, domnul Ismail Ibrahim, venit cu ceva mãrunþiº prin buzunare în România? –    în aceastã situaþie, datele problemei se schimbã radical. Atunci mi se deschid toate porþile, nici în Rai n-aº fi putut nimeri mai bine decât în România. îmi deschid repede un „impex” de doi bani ºi, gata, sunt mai român decât românii, eu pot cumpãra pãmânt, ei nu. Eu am încercat sã explic, constituþional ºi juridic, de ce aceste reglementãri nu sunt în acord cu legea. La ora actualã, legislaþia în vigoare nici pentru cetãþeanul român nu stabileºte limitele proprietãþii. ªi tot legislaþia românã, ºi tot la ora actualã, nu are o evaluare a imobilului „PÃMÂNT”. înainte de a vorbi de înstrãinare, trebuie sã ne reglementãm raporturile noastre. Dacã o persoanã a cumpãrat o casã, ºtiþi bine cã a cumpãrat, de fapt, numai imobilul „construcþie”. Cetãþeanul român nu are dreptul asupra imobilului aferent construcþiei cumpãrate. De aceea, pare cel puþin curios cã putem face vânzarea pãmântului înainte de a reglementa cum stã proprietatea în raport cu cetãþeanul român. în raport cu cetãþeanul strãin, prevederile constituþionale sunt clare: interzic. Tot ºi, dacã asta e voinþa politicã, dacã se considerã cã trebuie vândut terenul, cãci numai astfel se pot aduce investiþii masive, atunci sã se modifice Constituþia! Terenul se cumpãrã pentru a ridica ceva pe el sau se cumpãrã construcþii deja existente, în care nu faci decât sã retehnologizezi, sã aduci maºini, sã realizezi investiþii de capital.Dacã eu, ca strãin, cumpãr Uzina „Faur” ºi vreau sã o aduc la nivel mondial ºi totuºi mi se spune: „Fabrica se poate cumpãra potrivit legii române, dar nu pot sã-þi dau curticica de acces unde ponteazã muncitorii, pot doar sã þi-o închiriez”. Credeþi cã acel strãin va renunþa atunci sã mai investeascã? Eu nu cred cã asta este esenþa, vânzarea pãmântului, pentru cã nu existã societãþi comerciale cu tranzacþii de pãmânt, cu scopul în sine de a cumpãra pãmânt. Scopul este cu totul altul: cumpãr pentru a ridica o construcþie, pentru a realiza o investiþie. Am mai spus-o, bulgarii, ungurii instituie niºte condiþii draconice pentru.investitori. Atunci când permit revânzarea, îl obligã pe cel ce cumpãrã ca investiþia pe care o face sã aibã o anumitã valoare consistentã, ca aceastã investiþie sã funcþioneze cel puþin 15 ani, muncitorii sã fie din personalul autohton, sursele de aprovizionare, din teritoriu. Numai aºa renteazã, pentru stat, o asemenea investiþie. Sã nu vã imaginaþi un serios investitor strãin care umblã sã cumpere pãmânt pentru a cumpãra pãmânt, de aceea mã ºi mirã graba aceasta. -L-am cam lãsat sã aºtepte pe domnul Ismail Ibrahim … –   îmi cer scuze. Dar sã ne întoarcem la exemplul anterior. Deci, ca investitor strãin, îºi deschide peste noapte un „sereleu” sau un „impex”, ceva, ºi pe urmã cumpãrã zece hectare de pãmânt pentru a face o mare – mare investiþie: un chioºc unde sã vândã vatã de zahãr ºi îngheþatã pe bãþ. Pãmântul îl cumpãrã, din pãcate, doar cu ceva mãrunþiº. Pentru cã aceia care pot vinde teren ºi care doresc acest lucru sunt în marea lor majoritate oameni amãrâþi, oameni care ar vinde totul pe nimic. Mai mult de nevoie decât de voie. Din câte cunosc eu, în multe zone ale þãrii, hectarul se vinde doar cu un milion de lei. Este o ruºine, este scandalos, dar asta este realitatea. Oamenii vând atât de ieftin pentru cã au ajuns chiar pe buza prãpastiei, sunt atât de necãjiþi încât nici nu mai au dupã ce bea apã.în puþinele þãri occidentale care vând pãmânt, aceste tranzacþii nu reprezintã o problemã naþionalã gravã. Sunt foarte puternici ºi puþini, foarte puþini strãini vin sã cumpere de la ei ºi, pe de altã parte, ºi ei cumpãrã din altã parte. Când este vorba despre o reciprocitate, se intrã într-o stare de normalitate. Dar când vinzi dintr-o nevoie stringentã … Degeaba am face noi simpozioane peste simpozioane ºi am merge în teritoriu sã le explicãm oamenilor cã cine îºi vinde pãmântul astãzi pe un preþ de nimic face o imensã greºealã. Ne-ar da dreptate în sinea lor, dar tot ar vinde pãmântul, pentru cã sãrãcia i-a adus la limita rãbdãrii. In consecinþã, va avea de unde sã cumpere dl. Ibrahim pãmânt. –    Cât pãmânt? –    Cât vrea. Sau, mai exact spus, cât îl þin buzunarele. Legea este atât de generoasã, încât nu impune nici o limitã minimã pentru investiþia fãcutã, dar nici o limitã maximã privind suprafaþa de teren ce poate fi cumpãratã de aceeaºi persoanã. –    Societatea cu capital integral strãin cu sediul în România, aºa spune noua lege. –    Persoanã, societate, tot cam acelaºi lucru este din moment ce nu existã o sumã minimã de pornire. Firma fantomã va fi din nou înfiinþatã ca pe bandã rulantã. Dacã Ibrahim îºi poate lua zece hectare pentru un chioºc de îngheþatã, ce se întâmplã cu un investitor strãin care face o fabricã de lapte? Aduce mulgãtoarele ºi pe urmã, normal, are nevoie ºi de o fermã de vaci. Cumpãrã pãmânt. Iar dacã ºi-a fãcut crescãtorie de animale, de unde furaje? Aºa cã va cumpãra din nou pãmânt. Dacã are bani, poate cumpãra tot Bãrãganul, poate transforma, la o adicã, toatã þara într-o fermã holding. Formularea „terenuri necesare pentru realizarea obiectivului de activitate” deschide larg aceastã portiþã legislativã. –    Chiar credeþi cã are cineva bani sã ne cumpere toatã þara? –    Dar nici nu trebuie sã ne cumpere toatã þara! Conducerea þãrii nu poate gândi ca un simplu comerciant. Vindem ºi tot vindem, dar, totuºi, mai avem de protejat ºi o culturã, o tradiþie istoricã, o spiritualitate. Deci, dacã bulgarii de la Ruse cumpãrã în România, aºa, câte zece-zece pogoane, puþin câte puþin vor ajunge la Bucureºti. ªi atunci, unde mai este graniþa? ªi acesta ar fi un exemplu fericit, pentru cã nu m-am referit la Transilvania, unde, cu siguranþã, asemenea tranzacþii pe scarã largã ar aduce o gravã atingere interesului nostru naþional. –    Bine, dar acest pãmânt rãmâne sub jurisdicþia statului român, nu? -Formal, da, rãmâne sub jurisdicþia statului român. Dar problema este alta. Cine stãpâneºte solul este beneficiar ºi al bogãþiilor din subsol. Apare într-o bunã zi un investitor care, pe o sutã de hectare, vrea sã facã o investiþie capitalã, acel chioºc unde sã vândã acadele, de care am amintit mai devreme. Dacã a apucat cineva sã cumpere pãmântul, nu mai ai ce face dupã aceea. O vânzare este o vânzare. Dacã-þi vând haina mea, poþi s-o faci praf imediat dupã tranzacþiune, sã-i dai foc, s-o calci în picioare, fãrã sã mã mai întrebi ºi pe mine. Doar þi-am vândut-o, nu þi-am dat-o doar pentru bal, sã faci douã tangouri ºi sã mi-o aduci înapoi! Þi-am cumpãrat pãmântul, ai luat bãnuþii, gata, salut ! Am ºi pus gard de jur împrejur. A venit, cu câteva zile în urmã, la Senat, un investitor strãin care dorea sã facã o investiþie foarte serioasã pe teritoriul românesc, o conductã de apã mineralã care sã meargã de la Arad pânã în Moldova. Ei bine, dacã omul cumpãrã ºi terenul respectiv, noi, românii, cum mai circulãm prin zonã? Sãrim cu prãjina? Cãci el poate sã punã gard de sârmã ghimpatã, dacã este proprietate privatã. ªi nu am cum sã mã întreb: dacã se trage conducta asta aºa ºi mai trage altcineva una pe altã direcþie ºi încã doi-trei în diferite pãrþi – cum mai trecem noi prin þara noastrã ?Recunosc, la prima vedere, toate acestea pot pãrea doar niºte scenarii fanteziste, dar, în lipsa oricãror reglementãri juridice specifice, este cât se poate de probabil sã se întâmple ºi aºa ceva. Dacã pe terenul cumpãrat de un asemenea investitor strãin apare un izvor de apã mineralã? ªi asta este tot o bogãþie a pãmântului. Noi ce sã facem, sã-i spunem investitorului sã nu se atingã de el, cã i-am vândut doar doi metri adâncime ºi în rest nu are voie sã ia apã de acolo? Nu prea cred cã-i pot vinde – dacã mã pot exprima astfel – doar „ºoriciul”, numai o grosime de un metru, ºi restul nu, pe motiv cã a rãmas al statului. Nu avem cum.Terenurile în proprietate publicã nu pot fi înstrãinate – este al doilea text constituþional care se opune modificãrii legii. Dar ce folos, din moment ce, iatã, Constituþia a ajuns doar o materie facultativã! Dacã eu, statul, vreau sã fac o autostradã care trece ºi prin cele o sutã de hectare cumpãrate de un strãin, pot sã naþionalizez ? Pot sã expropriez ? E teren american … Pot sã expropriez proprietatea americanã ? Eu zic cã nu. Ia gândiþi-vã… Exproprierea, naþionalizarea merg la teren românesc, este al meu, dar, repet, pot sã expropriez eu teren american ? ªi tare mi-e teamã cã proprietarul îmi va spune, cât sunt eu de stat: „Ia trãgeþi-vã dumneavoastrã autostrada mai a cote”. —ªi dacã firma respectivã dã faliment, nu-mi iau pãmântul înapoi? –    In aceastã problemã ne confruntãm din nou – pentru a câta oarã? – cu o altã „scãpare” majorã a noii legi. Nimeni, la ora actualã, nu poate sã spunã ce se întâmplã cu terenul vândut unei societãþi comerciale cu capital integral strãin, constituitã ca persoanã juridicã românã, dupã radierea înregistrãrii ei la Agenþia românã pentru promovarea investiþiilor. Este el (terenul vândut) returnat vânzãtorului român, fie gratis, fie contracost ? Este preluat de stat? Rãmâne în proprietatea veºnicã a cumpãrãtorului strãin ? Dumnezeu cu mila, cãci nu se pomeneºte absolut nimic despre o asemenea legitimã dilemã. ªi, cum ultima variantã pare totuºi cea mai probabilã, o asemenea „scãpare” – intenþionatã sau nu – mã pune pe mine, Ismail Ibrahim, în situaþia extrem de avantajoasã de a înfiinþa o societate de doi bani, cu un teren aferent de câteva hectare bune, falimentez societatea într-un an de zile ºi rãmân proprietar veºnic pe teren. O fi ea generozitatea românã proverbialã peste tot în lume, dar nici chiar aºa … Nu putem trata, în nici un caz, cu o asemenea uºurinþã o problemã atât de gravã. Pentru cã acolo unde ai pus tu stãpânire pe pãmânt, tu eºti cel care dispui de toate aspectele, de tot ceea ce se întâmplã pe proprietãþile tale. Aº vrea sã amintesc aici ºi de teoria lui Daniel Chirot, expert în fenomenul enclavelor economice, teorie foarte bine sintetizatã de distinsul sociolog Ilie Bãdescu. Datoritã acestei legi se pot crea ºi la noi enclave economice, adicã un regim discreþionar, de stãpânire absolutã, de tip monopolist. De pildã, o firmã foarte puternicã poate lua sub propriul control porþiuni, zone întregi, folosindu-le în regimul enclavelor economice, sociale, culturale etc. Haideþi sã ne imaginãm cã instaurãm o platformã de 40-50.000 lucrãtori ºi aceºtia trebuie sã aibã dormitoare, locuinþe, în fapt chiar un oraº – dormitor. Acolo, tu, cel care stãpâneºti terenul, ai fi acela care eliberezi, de pildã, certificatele de construcþie pentru obiectivele culturale sau cele religioase. în concluzie, aceastã lege trebuia gânditã sub toate aspectele ºi sub toate consecinþele. –    Departe, însã, de a se fi întâmplat astfel. Mai mult chiar, în discuþiile purtate în Senat nu s-a fãcut decât sã se apere tot felul de ambiþii orbeºti, ajungãndu-se la un rãzboi surd de lozinci ºi sloganuri, care de care mai pompoase. In schimb, au lipsit aproape cu desãvârºire argumentele de ordin juridic sau constituþional, ca sã nu mai pomenesc de cele logice sau de bun simþ. In aceste condiþii, ce se mai poate repara, din punct de vedere strict legislativ ? –     Totul! Putem îndrepta, de fapt scãpa, de aberaþia prin care micii „ismaili” aveau nevoie doar de 15 dolari pentru a-ºi face o firmã, dupã care puteau cumpãra cât pãmânt doresc. Cum soluþionarea acestei probleme cere, fãrã îndoialã, timp necesar eliminãrii interdicþiei, în mod expres statornicitã de dreptul nostru pozitiv, am formulat o propunere legislativã privind posibilitatea acordãrii concesionãrii pe termen îndelungat (99 de ani) a terenurilor necesare obiectului de activitate a firmelor interesate, în condiþiile legii române ºi în schimbul unor sume pur simbolice. Am în vedere dispoziþiile art. 1414 din Codul civil, care defineºte concesionarea ca fiind o locaþie pe timp mai îndelungat, deci o închiriere de folosinþã a unui imobil, cât ºi prevederile H.G. nr. 1228 din 21 noiembrie 1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionãrii, închirierii ºi locaþiei gestiunii (Monitorul Oficial nr. 140 din 12 decembrie 1990). Adaug aici numai cã art. 2 al acestui act normativ vorbeºte de „concesionare de terenuri proprietate de stat”, iar art. 3 dispune cã „licitaþiile publice în vederea concesionãrii se desfãºoarã sub îndrumarea Agenþiei Naþionale pentru Privatizare”.Propunerea mea legislativã este fãcutã în sensul ca aceste societãþi comerciale, înregistrate pe teritoriul nostru ºi care, potrivit legii, au personalitate juridicã românã, sã fie reglementate în cadrul legilor societãþilor comerciale, acolo unde este locul lor firesc, ºi am propus din nou dreptul de a li se concesiona terenuri, nu de a înstrãina terenuri. Pentru cã disputa e total fãrã obiect. De asemenea, aceastã propunere legislativã ar fi singura în armonie cu legislaþia în vigoare, inclusiv cu Constituþia României, care dispune în art. 135 cã: „Bunurile proprietate publicã sunt inalienabile. In condiþiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituþiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate” (alin.5). –     Credeþi cã investitorii strãini ar fi mulþumiþi doar cu concesionarea terenurilor ? –     De ce nu ? Mai ales în cazul investitorilor serioºi. PalatulTelefoanelor este fãcut de americani, dar în regim de concesionare. Tot americanii, ºi tot în regim de concesionare, au fãcut ºi Hotelul „Intercontinental”. 15 ani l-au folosit pentru uzul lor, pe urmã a intrat în posesia statului român ºi a fost folosit de acesta pânã la recenta lui revânzare. De ce pe regim de concesionare nu s-ar putea construi ? Ce obstacole ar exista dacã eu, ca stat, aº oferi o concesionare cu o platã simbolicã ? Dacã îþi vând o mare întreprindere ºi nu-þi vând ºi aleea din curte – þi-o concesionez pe 99 de ani pentru un leu – nu mai faci afacerea ? Cred cã mergem pe o pistã greºitã. Nu de pãmânt, de condiþionarea vânzãrii pãmântului se plâng strãinii. Ei se plâng de lipsa de bonitate a bãncilor române ºi de atotputernica birocraþie de la noi. Asta deranjeazã investitorul strãin. Eu nu am auzit ca un strãin sã nu vrea sã investeascã dacã nu i se vinde ºi teren, ca o condiþie sine qua non pentru a investi în România. Se dã prea multã importanþã acestei probleme de cãtre cei care susþin teza, înaintea chiar a cererii strãinilor, cã e necesarã vânzarea terenului pentru infuzia de capital.Oricum, prin concesionare nu se încalcã, sub nici o formã, nici un text constituþional. Sau sã procedãm altfel. Eu unul mai cunosc alte 20 de texte constituþionale care ar trebui modificate. Sã facem un referendum, sã modificãm aceste texte ºi din acest moment nu mai avem nici o opreliºte. Dar chiar este vânzarea pãmântului o cerinþã stringentã ?O „scãpare” pãguboasã-Domnule senator, toatã lumea recunoaºte, nu fãrã durere în glas, cã agricultura a ajuns o adevãratã Cenuºãreasã în România zilelor noastre. Totuºi, oricât de propagandistic ar pãrea, am fost grânarul Europei. Chiar nu-i pasã nimãnui cã se duce totul de râpã ?-    încercãri de a se revitaliza agricultura româneascã se mai fac, deºi, este drept, cel puþin pânã acum, destul de palide ºi fãrã rezultatele scontate. O astfel de încercare a fost, la timpul respectiv, ºi propunerea mea ca ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Senatului sã fie completatã cu douã proiecte de lege, votate anterior de Camera Deputaþilor. Este vorba de proiectul de lege privind constituirea, la dispoziþia Ministerului Agriculturii ºi Alimentaþiei, a Fondului pentru finanþarea cheltuielilor aferente lucrãrilor agricole din sectorul vegetal ºi a celor pentru creºterea animalelor în perioada 1998-2000 ºi de proiectul de lege privind acordarea de sprijin financiar producãtorilor agricoli mici ºi mijlocii, categorie în care sunt înglobaþi cei ce deþin în proprietate maximum 50 de hectare.Primul proiect a ºi devenit, între timp, lege în toatã puterea cuvântului, prin votarea sa în plenul Senatului. Din pãcate, cel de-al doilea proiect a rãmas, deocamdatã, pe dinafarã. –    Care este principala cauzã a stãrii jalnice a agriculturii ? –    Lipsa banilor, care sã fie? Tocmai de aceea, pentru asigurarea bunei desfãºurãri a campaniei agricole din anii 1998, 1999 ºi 2000, în condiþiile unei lipse acute de surse proprii de finanþare, s-a constituit la dispoziþia ministerului de resort un fond de urgenþã în sumã de 940 miliarde de lei. Nu este mult, dar nici puþin. Important este cã de acest sistem de finanþare preferenþialã beneficiazã producãtorii agricoli individuali, asociaþiile agricole familiale, asociaþiile agricole farã personalitate juridicã prevãzute în Legea nr. 36/1991, arendaºii, societãþile agricole cu personalitate juridicã, societãþile comerciale agricole cu capital privat, ca ºi cele cu capital majoritar sau integral de stat. Nimeni nu a fost omis. însã, din pãcate, din nou gãsim în noua lege o „scãpare” care poate lãsa loc la interpretãri. Astfel, suma nefiind defalcatã pe diferitele categorii de beneficiari, existã riscul, nu doar teoretic, ca, mai puþini exersaþi în împrejurãrile birocraþiei, tocmai þãranii de rând, sau asociaþiile agricole din care aceºtia fac parte, sã nu beneficieze de lãudabilele înlesniri ale legii. Adicã exact cei care au mai multã nevoie de sprijin financiar. Oare câþi dintre acei þãrani simpli care au mâinile crãpate de coada sapei vor intra în posesia fie ºi a unei infime pãrþi din cele aproape o mie de miliarde de lei puse la dispoziþie? Cu siguranþã, puþini, foarte puþini. Ar fi imperios necesar ca, mãcar de acum înainte, echilibrarea judicioasã a diferitelor interese sã stea în atenþia celor care definitiveazã normele metodologice cerute pentru corecta aplicare a legii. –    Þãranii ca þãranii, dar nici mãcar IAS-urile, ca sã nu mai vorbim de asociaþiile agricole, nu stau nicidecum mai pe roze. Pot fi aceste IAS-uri transformate peste noapte în unitãþi profitabile, în veritabile locomotive care sã tragã dupã ele întreaga agriculturã româneascã? –    Dacã tot se ocupã ea cu pãmântul, putem afirma cu mâna pe inimã cã la noi agricultura se afiã chiar la pãmânt. în ciuda tuturor pariurilor câºtigate ºi nu prea, a declaraþiilor trâmbiþate în mass-media ºi a nenumãratelor planuri de reciclare, pe zi ce trece, continuãm sã importãm tot mai multe produse agricole. în acest context, preºedintele Comisiei de Agriculturã a Senatului, dl. Triþã Fãniþã, ameninþã cu demisia din aceastã importantã funcþie, dacã proiectul sãu de lege privind înfiinþarea ºi organizarea Agenþiei Naþionale a Fermelor de Stat (ANFS) nu va ieºi victorios din moriºca legislativã din Camera Superioarã.însã, în ciuda valurilor fãcute, acest proiect rãmâne unul inoportun, þinând cont de scopurile reformei în agriculturã. –    De ce? –    în primul rând, propunerea legislativã menþionatã prevede, nici mai mult, nici mai puþin, decât înfiinþarea unei ANFS, care sã preia de la FPS, prin protocol, în termen de 30 de zile, capitalul social a 665 de societãþi comerciale agricole, iar noua structurã, care va prelua ºi partea deþinutã de Societãþile de Investiþii Financiare – fostele FPP-uri îºi va desfãºura birocratica activitate direct în subordinea Guvernului. De asemenea, ANFS ar urma sã se mai ocupe ºi cu gestionarea, restructurarea ºi privatizarea societãþilor din componenþã, ce-i drept, cu menþiunea cã terenul agricol din patrimoniu nu poate fi privatizat. –     ªi ce este rãu în acest lucru? –     Dacã se doreºte întoarcerea la economia planificatã ºi înmormântarea, odatã pentru totdeauna, a procesului de descentralizare, atunci, într-adevãr, nu este nimic rãu. Dar, puþinticã rãbdare, pentru cã nu ajunseserãm încã la punctul culminant al întregii afaceri. Astfel, pentru ca tacâmul sã fie complet, mai existã în proiectul de lege menþionat ºi o micã gãselniþã, care spune cã toate datoriile societãþilor din ANFS urmeazã sã fie suspendate în momentul aprobãrii legii. Acceptarea unei asemenea „chichiþe” nu ar însemna decât blocarea privatizãrii ºi, implicit, a reformei în agriculturã.Aº vrea sã fiu cât se poate de clar: pãmântul exploatat în prezent de societãþile comerciale agricole, fostele lAS-uri, este de fapt o masã indivizã, rezultatã din totalitatea terenurilor agricole aparþinând fie statului, în condiþii de legalitate mai mult decât discutabile, fie persoanelor fizice care sunt acþionari ce primesc dividende, în bani sau în naturã, proporþional cu suprafeþele de teren ce au aparþinut proprietarilor originali sau moºtenitorilor acestora, în limita de maximum zece hectare.Este vorba, deci, de suprafeþe de teren neindividualizate ºi care, dupã cum toatã lumea ºtie, de la opincã ºi pânã la Vlãdicã, fac în prezent obiectul contractelor de arendare.în plus, restabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, în înþelesul Legii fondului funciar, corespunde unor ipoteze legale distincte. în prima, când terenurile s-au gãsit în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producþie (CAP), persoanele care au formulat cereri pentru stabilirea dreptului lor la proprietate, prin reconstituire, redobândesc dreptul de proprietate asupra acestor terenuri. Cea de-a doua ipotezã, când terenurile s-au aflat în administrarea fostelor unitãþi agricole de stat (IAS), persoanele ale cãror terenuri au fost trecute în proprietate de stat devin, la cerere, acþionari la unitãþile de stat ce deþin terenurile, devenite în prezent societãþi comerciale. Prin urmare, în astfel de cazuri, terenurile sunt ºi rãmân în proprietate de stat, iar foºtilor proprietari ai acestor terenuri, deveniþi acþionari, li se atribuie un numãr de acþiuni proporþional cu suprafaþa de teren arabil rãmasã în proprietatea statului. –     Sã înþeleg cã, din punct de vedere strict juridic, regimul proprietãþii nu este încã lãmurit pe deplin?-     Exact, ºi acest lucru se întâmplã în principal sub douã aspecte: pe de o parte, suprafeþele în discuþie nu sunt fizic delimitate prin grãnþuire, iar pe de altã parte, nu a fost încã precis stabilitã natura juridicã a acestor proprietãþi aflate în stare de indiviziune.în plus, potrivit art. 25 din Legea arendãrii nr. 16/1994: „Persoanele fizice cãrora le-a fost stabilitã calitatea de acþionar în baza prevederilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 pot opta în termen de 1 an de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi pentru calitatea de locator (alin. 1); Contractul de locaþiune se încheie pentru perioada minimã de arendare prevãzutã la art. 17, alin. 2, între societatea comercialã care deþine terenul în cauzã ºi persoana fizicã care a optat pentru calitatea de locator….(alin. 2). Dupã expirarea perioadei minime de arendare, persoanele îndreptãþite potrivit alin. 1 pot exploata terenurile liber, în calitate de proprietar”.Iatã cã lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Iar la aceste neclaritãþi juridice se mai adaugã, ºi nu în ultimul rând, o dilemã moralã: de ce sã ne grãbim sã iertãm datoriile de miliarde pe care le au fostele IAS-uri, uitându-i cu totul pe agricultorii lipsiþi de orice sprijin? Pentru ce este nevoie de subvenþii masive într-un sector care ºi-a dat deja cu vârf ºi îndesat dovada ineficienþei? în buzunarele cui vor ajunge preconizatele subvenþii?întrebãri fãrã rãspuns. -Aþi atacat, în repetate rânduri, legiferarea vânzãrii terenurilor cãtre strãini. –     Nu este vorba propriu-zis despre un atac, ci de semnalarea – consecventã, ce-i drept – a numeroase anomalii legislative. în ceea ce mã priveºte, se ºtie cã m-am împotrivit completãrii Legii nr. 35/1991 privind regimul investiþiilor strãine, prin introducerea nefastului articol 30, considerând-o în dezacord cu prevederile Constituþiei ºi chiar periculoasã atunci când miza jocului este înstrãinarea terenurilor agricole. Acestea sunt motivele pentru care am propus ºi continui sã susþin cã scopul urmãrit poate fi atins doar pe calea concesionãrii pe termen îndelungat. Repet, sã fiu bine înþeles: obiecþiunea mea priveºte numai terenurile agricolc din extravilan ºi nu cele destinate investiþiilor industriale. între timp, Parlamentul a adoptat ºi Legea privind circulaþia juridicã a terenurilor, art. 3 reînnoind interdicþia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de cãtre cetãþenii strãini ºi persoanele juridice strãine. în acelaºi timp, însã, ultimul alineat al acestui articol dispune cã „în cazul terenurilor ce fac obiectul investiþiilor persoanelor fizice sau juridice strãine sunt ºi rãmân aplicabile dispoziþiile legislaþiei în vigoare privind regimul juridic al investiþiilor strãine”. Precum se vede, este omisã situaþia societãþilor comerciale cu capital parþial sau integral strãin, constituite ca persoane juridice române, ceea ce înseamnã cã acestea se bucurã în continuare de privilegiul recunoscut prin amendarea Legii investiþiilor strãine. Ne lovim din nou de obsedanta tezã a atragerii cu orice preþ a investitorilor strãini. Altfel spus, nu desfiinþarea birocraþiei, nu seriozitatea financiarã a partenerilor strãini, nu stabilitatea monedei naþionale, ci, pur ºi simplu, revânzarea de-a valma a terenurilor cãtre strãini ne-ar scãpa, chipurile, de orice grijã. Curios sã vãd care sunt rezultatele concrete ale promisiunilor sforãitoare fãcute, i-am adresat domnului Valentin Ionescu, pe când era ministrul privatizãrii, o interpelare prin care i-am cerut sã-mi rãspundã concret la urmãtoarele patru întrebãri:

1. Ce suprafeþe de teren agricol în extravilan au cumpãrat investitorii strãini ale cãror societãþi comerciale au fost înregistrate ca persoane juridice române ºi care sunt acele societãþi comerciale cumpãrate?
2. Câte din aceste suprafeþe fac parte din domeniul public sau privat al statului ºi în ce zone geografice sunt ele amplasate?
3. La ce preþuri au fost vândute aceste suprafeþe de teren agricol?
4. La cât se ridicã valoarea totalã a investiþiilor strãine atrase pe aceastã cale?

Nu mã întrebaþi de rãspuns… Pragul psihologic –   In jurul pãgubosului obicei adoptat în ultima vreme, ºi anume cel al bombardãrii continue a Parlamentului României cu tot felul de ordonanþe s-au nãscut atâtea ºi atâtea polemici.în ultimul timp chiar, lucrurile s-au schimbat, bineînþeles în mai rãu, iar multe dintre ordonanþe, simple sau de urgenþã, au început sã „fenteze” din ce în ce mai fãþiº, procedurile constituþionale. Recent, un nou „rãzboi” mediatic a izbucnit datoritã Ordonanþei de urgenþã nr. 12/1999 privind schimbul terenului în suprafaþã de 5.000 metri pãtraþi, situat în Bucureºti – România, aflat în domeniul privat al statului ºi în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, cu construcþia ºi terenul aferent situ­ate în Berlin – Germania, proprietatea firmei germane Tercon Bau GmbH – Projectan-Wicklung. –   într-adevãr, prin publicarea acestei ordonanþe în Monitorul Oficial s-a depãºit un adevãrat prag psihologic. Mai multe prevederi din legea noastrã fundamentalã sunt practic cãlcate in picioare, dovedindu-se astfel cã, din pãcate, avem o Constituþie facultativã. Sigur cã bunurile care fac parte din domeniul privat al statului pot fi înstrãinate prin acte juridice. Dar, deoarece aceste bunuri nu sunt ale particularilor, ele urmeazã sã fie „administrate ºi nu pot fi înstrãinate decât dupã regulile ºi normele prescrise pentru ele” (art.475 din Codul Civil român). Bunurile din domeniul privat al statului sunt supuse dispoziþiilor de drept comun, dacã prin lege nu se prevede altfel, zice Constituþia României în art.41 alin.2, zice art. 72 ºi 74 din legea nr.69/1991. în caz de înstrãinare, se aplicã, prin urmare, dispoziþiile prevãzute pentru contractul de vânzare – cumpãrare, în mãsura în care prin legea specialã nu se prevede altfel.De la bun început þin sã subliniez cã prevederile ordonanþei amintite încalcã flagrant art.41, alin.2 din Constituþia României, întrucât, ca urmare a schimbului, terenul situat în Bucureºti va fi dobândit în proprietate de o persoanã juridicã strãinã. Or, potrivit textului constituþional, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut exclusiv al calitãþii de cetãþean român.Deci, repet, calitatea de cetãþean român, ºi nu domiciliul persoanei fizice, ori, dupã caz, persoanei juridice, conferã dreptul de a dobândi terenuri pe teritoriul României. –    înseamnã cã strãinii ºi apatrizii nu pot dobândi în România nici un fel de drept de proprietate? –    Nici chiar aºa. Strãinii ºi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcþiilor, prin acte între vii sau prin moºtenire. Dar în acest caz li se poate recunoaºte numai un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implicã dreptul de proprietate asupra construcþiei ºi nu numai dreptul de folosinþã, de concesiune asupra terenului aferent.Este drept, aceasta nu constituie prima tentativã prin care se încalcã, în ciuda legilor þãrii, împroprietãrirea anumitor firme strãine. Astfel, în urma presiunilor fãcute, în special de exliberalul Viorel Cataramã, s-a ajuns la un compromis, ºi anume, s-a spus cã aceastã incapacitate specialã de a cumpãra terenuri în România prevãzutã în privinþa strãinilor ar viza doar pe investitorii strãini care sunt „persoane fizice sau persoane juridice cu domiciliul ori, dupã caz, cu sediul în strãinãtate ”. Or, în ordonanþa noastrã, chiar de aceastã ipotezã este vorba, viitoarea proprietarã a celor 5.000 metri pãtraþi din ªoseaua Kiseleff fiind o persoanã juridicã strãinã.In acelaºi mod este „faultatã” Constituþia, se încalcã ºi prevederile normative referitoare la achiziþiile de bunuri efectuate de cãtre instituþii publice dintr-o singurã sursã. Asfel, textul Ordonanþei vine în contradicþie cu prevederile Hotãrârii Guvernului nr.888/1998, care stabileºte cã achiziþia se efectueazã de la Deutsche Telecom A.G., farã sã spunã un singur cuvinþel despre o Tercon Bau GmbH. ªi tot în respectiva hotãrâre a guvernului apar urmãtoarele cifre ameþitoare: 35,8 milioane mãrci – valoarea construcþiei terenului din Berlin, în total 54,3 milioane mãrci germane, plus dobânzile ºi comisioanele aferente, adicã, aproximativ 500 de miliarde de lei, ce ni se pare cam multiºor pentru o ambasadã, fie ea ºi la Berlin. –    Ce ar mai fi de adãugat? –    Nu pot încheia fãrã a observa cã art.3 ºi ultim al ordonanþei priveºte obligaþia firmei germane de a reconstrui spaþiile de întoarcere a tramvaielor ºi troleibuzelor. Este drept, obiectul schimbului, terenul situat în zona Piaþa Presei Libere, spre deosebire de celebrul model al terenului aflat „undeva în Bãneasa, colþ cu Batiºtei”, este lesne de identificat, vizavi de Sofitel, ceea ce nu este deloc rãu. Ce ne facem, însã, cã, deºi am consultat surse confidenþiale din cadrul RATB, care doresc sã-ºi pãstreze anonimatul, nimeni nu ºtie cã acolo o sã întoarcã vreun troleibuz. ªi asta pentru cã în zonã nu circulã nici un troleibuz.închei reamintind textul constituþional, uitatul principiu constituþional înscris în art.41 alin.2 din Constituþia României: „Proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetãþenii strãini ºi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor ”,chiar dacã în zonã nu circulã nici un troleibuz.Conacele Legii 18 –    Vã reamintesc ce aþi declarat atunci când proiectul de lege privind unele mãsuri pentru finalizarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole ºi a celor forestiere prevãzut prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 intra pe „ ultima linie “a adoptãrii, urmând sã fie supus votului final în plenul Senatului: „Este, neîndoielnic, un semnal îmbucurãtor aceastã finalizare, chiar dacã vine atât de târziu. ” –    Doar ºtiþi ce spune românul: niciodatã nu este prea târziu. în plus, nici nu aº dori sã mai amintesc aici de toatã „tevatura” întreþinutã atâta amar de vreme în jurul acestui proiect legislativ, de animozitãþile stârnite ºi de deja celebrele partizanate pentru cele „pânã la” sau „nu mai mult de” 10 sau 50 de hectare. Important este acum faptul cã, în cele din urmã, s-a renunþat la puzderia de sloganuri scoase de la naftalina istoriei, ºi de o parte ºi de cealaltã, ºi s-a lucrat, pur ºi simplu, pe lege. Parcã nici un alt act normativ nu s-a bucurat de o asemenea atenþie, specialiºtii aducând o mulþime de amendamente, majoritatea dintre ele salutare. Adãugând la aceastã lãudabilã „chiþibuºãrie” tehnicã ºi concesiile fãcute de o parte ºi de alta, speram cã „securea rãzboiului” nu va mai fi dezgropatã ºi, dupã ce va parcurge procedura de mergere, legea va fi trimisã Preºedintelui României în vederea promulgãrii. Ceea ce, în mare, s-a ºi întâmplat. Iatã – parafrazându-1 pe Marin Preda – pe ce mã bazam: unul din multele amendamente însuºite de comisiile de specialitate susþinut puternic de reprezentanþii Opoziþiei. Este vorba despre introducerea în proiectul de lege a unui nou articol, art, 19:„1) în localitãþile în care existã terenuri agricole excedentare în raport de prevederile prezentei legi se vor atribui, pânã la limita de 2 ha de familie, în proprietatea familiilor farã pãmânt, familiilor nou întemeiate, specialiºtilor din agriculturã, cadrelor medicale, personalului didactic, slujitorilor cultelor religioase legal recunoscute ºi veteranilor de rãzboi.2)  Persoanele prevãzute la alin.l beneficiazã de aceste drepturi dacã domiciliazã, locuiesc ºi profeseazã în localitatea respectivã ºi dacã ei nu au în proprietate terenuri agricole sau dacã pãrinþii lor au în proprietate suprafeþe mai mici de 5 ha.3)  Terenurile atribuite în proprietate potrivit prezentului articol nu pot fi înstrãinate pe o perioadã de 10 ani”.ªi, chiar dacã acest articol nu priveºte strict obiectul acestei legi, ºi anume, nu se mai încadreazã în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, reprezentând o veritabilã „miniîmproprietãrire”, nu avem cum sã nu recunoaºtem cã este o mãsurã binevenitã, þinând cont de actuala situaþie a categoriilor sociale menþionate, ca ºi în ideea unei mai mari stabilitãþi a populaþiei rurale. Cum însã, din pãcate, nimic ce iese din mâna omului nu poate fi perfect, „la unison” a fost respinsã în doi timpi ºi trei miºcãri o logicã completare la acest amendament, în care se prevedea ca tinerelor familii, tot în cazul în care existã excedent ºi dacã domiciliazã, locuiesc ºi profeseazã în localitatea respectivã, sã li se atribuie câte un hectar de teren forestier. Se înregistreazã astfel o nemeritatã inechitate, care poate determina un nou exod al tinerilor de la munte cãtre zonele de ºes, deci acolo unde se acordã reale privilegii. –     Sã spunem cã este vorba de excepþia care întãreºte regula echitãþii. –     Drept rãspuns, daþi-mi voie sã prezint o altã „abatere”, care excede obiectul acestei legi – „procesul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole forestiere”. Ea s-a înregistrat prin adoptarea prevederilor art. 18 alin.2, prin care se recunoaºte persoanelor fizice – acþionari ºi locatari – cãrora li se restituie terenurile agricole agicole ºi un „drept de preemþiune” la cumpãrarea bunurilor imobile, construcþii agroindustriale, alte costrucþii, precum ºi la cumpãrarea bunurilor mobile, tractoare, maºini ºi utilaje agricole din patrimoniul societãþilor agricole care au administrat terenurile respective. Or, dreptul de preemþiune are ca obiect numai terenurile agricole situate în extravilan (terenuri arabile, pãºuni, faneþe, vii, etc.), iar dacã terenul nu este agricol (de pildã, pãdure) sau, fiind agricol, este situat în intravilan, dreptul de preemþiune nu existã! în aceste condiþii, potrivit dispoziþiilor legale în vigoare, sigur cã nu se poate vorbi de un „drept de preemþiune” la cumpãrarea tractoarelor, maºinilor, etc. Fiindcã, repet, dreptul de preemþiune are un domeniu de aplicare bine determinat: trebuie sã priveascã un teren agricol din extravilan, actul juridic proiectat sã fie o vânzare- cumpãrare ºi, în fine, sã aibã ca obiect transmiterea dreptului de proprietate!Un alt articol „vedetã” – dacã îl putem numi astfel -, puternic mediatizat, este art. 32, cel care, la alin. 1, în varianta adoptatã de Camera Deputaþilor, prevedea ca sã se restituie foºtilor proprietari „construcþiile, conacele ºi armanele”. A fost rândul senatorilor Puterii sã iasã la rampã ºi, prin adoptarea unui amendament comun, sã gãseascã o formulã mai echilibratã acestui articol: „Construcþiile de orice fel destinate exploataþiilor agricole, preluate prin efectul Decretului nr.93/1949, se restituie foºtilor proprietari sau, dupã caz, moºtenitorilor acestora”. Dar-    aºa este la români, dupã orice lucru bun trebuie musai sã aparã ºi un „dar” – nu a reuºit sã câºtige acceptul majoritãþii senatorilor prevederea din acelaºi amendament prin care se impunea a fi restituit ºi inventarul agricol preluat de fostele CAP-uri ºi IAS-uri. Stranie poziþie – ca dupã ce vrei sã dai toate conacele înapoi, sã nu mai fii de acord nici cu restituirea strãmoºeºtilor sape! Cu atât mai mult, cu cât prin faimosul decret 93 din 1949 intra în proprietatea statului „inventarul agricol viu ºi mort”. Iar pãmântul nu se lucreazã cu conace ºi armane, ci cu sape ºi pluguri. Personal, consider cã ar fi fost benefic ca þãranilor sã li se acorde cel puþin contravaloarea reactualizatã a uneltelor cu care au fost obligaþi sã intre în CAP-uri. Cu atât mai mult, cu cât votarãm într-o veselie generalã „dreptul de preemþiune” la cumpãrarea tractoarelor, maºinilor, etc. în fine, în acest fel, veneam în întâmpinarea întrebãrii care stã pe buzele tuturor celor care, fie ºi poetic vorbind, reprezintã „talpa þãrii”: „Bun, ne daþi pãmântul înapoi, dar noi cu ce-l mai muncim?” –    Sã ne întoarcem, dacã se poate, la conacele noii Legi 18. –    Cum sã nu se poatã? însã cum scopul declarat al acestei legi este „finalizarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole ºi a celor forestiere”, trebuie spus de la bun început cã multe din prevederile normative adoptate de cele douã Camere exced obiectul enunþat. ªi un prim argument în sensul acestei constatãri îi reprezintã textul art.32. Dar iatã cum arãta acesta în forma sa iniþialã: „Construcþiile, conacele ºi armanele care au constituit exploataþii agricole, potrivit prevederilor art.4 din Legea pentru înfãptuirea reformei agrare nr. 187/1945, se restituie foºtilor proprietari sau, dupã caz, moºtenitorilor acestora ”. Se pune, firesc, întrebarea: Ce cautã conacele ºi armanele într-o lege care îºi propune restituirea pãmântului ºi a pãdurilor ? Juridic vorbind, introducerea unor asemenea prevederi într-o lege care are un cu totul alt obiect este o grefa artificialã extrem de pãguboasã, fie ºi pentru simplul motiv cã naºte o serie întreagã de confuzii. Nu pun aici în discuþie legitimitatea moralã a restituirii acestor construcþii, ci graba nejustificatã de a rezolva aceastã problemã în chiar aceastã lege, deºi ea vizeazã strict terenurile agricole ºi forestiere. Iar „liantul juridic”, respectiv destinaþia de exploataþii agricole a acestor construcþii, prin care s-a încercat împuºcarea a doi iepuri printr-o singurã lege, este cel puþin ºubred. Eu, unul, nu vãd cine ºi cu ce argumente concrete m-ar putea convinge de destinaþia de exploataþii agricole a acestor imobile. Altfel spus, nu vãd ce i-a împiedicat pe iniþiatori sã legifereze restituirea tuturor acestor construcþii, inclusiv a morilor de vânt ºi apã, a silozurilor, pãtulelor, grajdurilor, gaterelor, etc. printr-o lege aparte, aºa cum era normal. Mai ales cã, în forma votatã a art. 32, s-a renunþat la sintagma „conace”, „armane”, precum ºi la trimiterea la prevederile Legii nr. 187/ 1945, în favoarea enunþului „construcþii de orice fel destinate exploataþiilor agricole, preluate prin efectul Decretului nr. 93/1949”. Din pãcate însã, nici aceastã formulare nu are darul de a mai risipi din ceaþa în care vor fi învãluiþi cei ce vor trebui sã stabileascã, în mod concret, care anume construcþii „de orice fel” au avut strict destinaþia de exploataþie agricolã ºi, pe cale de consecinþã, urmeazã a fi restituite prin „noua Legel8”. ªi cum, pe de altã poate, menþionatul decret nr.93/1949 se referea la „inventarul agricol viu ºi mort”, nu mã pot abþine sã nu mã întreb de ce „se reparã”consecinþele abuzive ale acestui act normativ de sorginte stalinistã dupã principiul jumãtãþii de mãsurã, singurii beneficiari ai acestei „echitabile” reparaþii fiind doar proprietarii „construcþiilor de orice fel”? –     Ce se întâmplã, însã, cu ceilalþi proprietari, cei fãrã conace? –     Asta mã întreb ºi eu. Cãci, dupã cum bine se ºtie, pe lângã proprietarii de conace, au mai existat alte milioane de victime ale acelui aberant act de putere, cei cãrora li s-au luat „cu japca” boii, cãruþele, plugurile, sapele. Cãci, în abuzul sãu, cel puþin, Decretul nr.93/1949 era echidistant, nefacând nici o diferenþiere între cei expropriaþi atunci. Cu toþii au fost egali în durere ºi au existat români care au murit „de inimã rea” pentru cã li s-a furat averea, dar ºi români ce au murit de disperare atunci când comuniºtii le-au scos cu forþa din ogradã animalele ºi mãruntul inventar agricol care, multora, le asigura, de bine – de rãu, mãmãliga cea de toate zilele. Mi-a fost dat sã aud ºi stupefiante pãreri potrivit cãrora este dificil de restituit „inventarul viu”, pe motiv cã animalele luate þãranilor de comuniºti s-au fãcut de mult una cu pãmântul. Sã fim serioºi ºi sã citim împreunã alineatul 3 al aceluiaºi buclucaº articol 32: „în cazul în care astfel asfel de bunUri imobile nu mai existã, sc vor acorda despãgubiri”(s.n.). Dacã se intenþiona cu adevãrat acest lucru, „dificultatea” putea fi lesne depãºitã prin acelaºi procedeu reparatoriu al acordãrii de despãgubiri ºi pentru bunurile mobile. In fine, renunþându-se la referirea la prevederile Legii nr. 187/1945, doreºte oare cineva sã reînvie dilema celor „nu ºtiu câte hectare”? –     O reîntoarcere care ar fi mai mult decât pãguboasã . –     Bineînþeles. Pentru cã, repet, este vorba de o lege cu caracter reparatoriu, care s-a aflat atâta amar de vreme în miezul unor polemici aprinse ºi în centrul talk-show-urilor datoritã, în primul rând, veritabilului prag psihologic de 50 de hectare. în cele din urmã însã, toatã tevatura iscatã s-a dovedit a fi una de naturã pur lingvisticã, crâncena bãtãlie oratoricã dându-se între termenii „nu mai mult de”50 ha ºi „pânã la” 50 ha. Iatã ce a þinut pe loc, timp de un an, o lege de o asemenea importanþã! ªi asta, în condiþiile în care, o reamintesc, dilema celor „nu ºtiu câte hectare” era tranºatã cât se poate de clar, cel puþin din punct de vedere legislativ, prin articolul 39 din Legea nr. 18 modificatã, care face trimitere explicit la limita suprafeþei prevãzute de Legea nr. 187 din 1945. Iar din cuprinsul acesteia aflãm cã împroprietãrirea de atunci a þãranilor a fost posibilã prin limitarea proprietãþii agricole la 50 de hectare. Quod erat demonstrandum! O preemþiune cu bãtaie lungã. –     In cele din urmã, „ noua Lege 18 ” a trecut cu brio printre furcile caudine ale Senatului, dar ecourile adoptãrii sale sunt departe de a ºe fi stins. ªi, poate este ºi normal, fiind vorba de o lege extrem de importanta, þinând cont mai ales de „surprizele” care sunt cuprinse în acest act normativ cu caracter reparatoriu. Dar, pânã la „vãile plângerii ’, sã urcãm „ dealurile încrederii ” ºi sã vedem, pentru început, „jumãtatea plinã a paharului ”, adicã lucrurile bune. –     Fãrã îndoialã, printre multele lucruri bune promovate de noua lege, la loc de cinste se numãrã, neîndoielnic, prevederile articolului 19, prin care o serie întreagã de categorii sociale ºi profesionale vor putea benefecia de anumite facilitãþi. Este vorba, vã reamintesc, de familiile fãrã pãmânt, familiile nou întemeiate, specialiºtii din agriculturã, cadrele medicale, personalul didactic, slujitorii cultelor religioase oficial recunoscute ºi veteranii de rãzboi, care vor primi în proprietate, acolo unde este posibil, pânã la douã hectare teren agricoi de familie. Este, de departe, o mãsurã salutarã, mai ales datã fiind situaþia precarã, de multe ori de-a dreptul dramaticã, cu care se confruntã majoritatea membrilor acestor categorii „uitate” cam de toatã lumea. Totuºi, din punct de vedere strict juridic, nu putem trece cu vederea „inadvertenþa” prin care niºte prevederi vizând strict o miniîmproprietãrire ºi-au gãsit locul într-o lege având drept scop reconstituirea dreptului de proprietate. însã, dupã cum am mai vãzut ºi vom mai vedea, aceasta nu este în nici un caz singura inadvertenþã din cuprinsul acestei legi. Din pãcate, asemenea „inadvertenþe” – de logicã, de aceastã datã – s-au înregistrat ºi atunci când a fost respins, în deplin „consens”, amendamentul prin care familiilor ce îndeplinesc toate condiþiile prevãzute de art. 19, dar care locuiesc la munte, ºi nu la ºes, urma a li se atribui, ºi lor, câte un hectar de pãdure. Cei care s-au opus vehement acceptãrii respectivului amendament au argumentat cã „oricum ar fi în zadar, cã pãdurea nu este productivã”! ªi atunci, dacã ar fi vorba de un simplu „moft”, care ar fi raþiunea acestei aberaþii de zile mari, a acestei discriminãri ce are la bazã niºte criterii strict geografice: „cei de la ºes” meritã sã fie ajutaþi, „cei de la munte” nu? Dar, de departe, articolul care naºte cele mai multe ºi mai profunde nedumeriri este articolul 18, alin.2: „Persoanele fizice – acþionari ºi locatori – cãrora li se restituie terenurile agricole au drept de preemþiune la cumpãrarea bunurilor imobile, construcþii agroindustriale, alte construcþii, precum ºi la cumpãrarea bunurilor mebile, tractoare, maºini ºi utilaje agricole din patrimoniul societãþilor comerciale care au administrat terenurile respective”. Din pãcate, în acest articol, densitatea aberaþiilor legislative inserate depãºeºte orice imaginaþie. Este de-a dreptul inexplicabilã aceastã grosolanã derogare de la principii elementare de drept. ªi asta în condiþiile în care în Codul Civil Român, în Legea arendãrii ºi, nu în ultimul rând, în Legea 18 preemþiunea este reglementatã expres. Este inadmisibil pentru un jurist sã nu cunoascã-     sau, ºi mai grav, sã ignore cu bunã ºtiinþã – faptul cã dreptul de preemþiune are un domeniu de aplicare bine determinat: trebuie sã priveascã numai un teren agricol situat în extravilan (terenuri arabile, fâneþe, vii etc.), actul juridic proiectat sã fie o vânzare-cumpãrare ºi, în fine, sã aibã ca obiect transmiterea dreptului de proprietate! Aºadar, dacã terenul nu este agricol (de pildã, pãdure) sau, fiind agricol, este situat în intravilan, dreptul de preemþiune nu existã! în aceste condiþii, cu atât mai puþin se poate vorbi de un asemenea „drept de preemþiune” în cazul unor – „bunuri imobile, construcþii agroindustriale, altor construcþii (…) bunuri imobile, tractoare, maºini ºi utilaje agricole…”. Fiindcã, repet, dreptul de preemþiune are un domeniu de aplicare bine determinat! –     intr-adevãr, ca sã folosesc un termen cât mai finuþ cu putinþã, aº putea spune cã se înregistreazã unele „bâlbe”. –     ªi nu puþine, cãci seria abaterilor „tricotate” în jurul dreptului de preemþiune nu se opreºte aici. în ceea ce priveºte acordarea acestui „privilegiu”asupra „construcþiilor agroindustriale”, prevederile art. 18 se ciocnesc cap în cap cu cele ale art.32 din aceeaºi lege, în forma sa finalã, unde scrie negru pe alb: „construcþiile de orice fel destinate exploataþiilor agricole (…) se restituie foºtilor proprietari”. Se acordã drept de preemþiune (drept prioritar la cumpãrare în cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intenþioneazã sã-l vândã) sau „reconstituirea dreptului de proprietate” are cu totul alt obiect ? ªtiut fiind însã cã, în majoritatea cazurilor, aparenþele înºalã, este foarte posibil ca ºi în acest caz „miza” acestei „neconcordanþe”sã fie cu totul alta. Astfel, dacã art.32 se referã strict la construcþiile destinate exploataþiilor agricole preluate prin Decretul nr.93/1949, deci existente la acea datã, putem deduce cã la art. 18 se încadreazã ºi imobilele construcþii ridicate dupã anul 1949. Probabil, numai bunul Dumnezeu ºi iniþiatorul legii ºtiu ce trebuie înþeles prin acest termen atât de dibaci ales, „alte construcþii”. Dupã cum nu se va înþelege în vecii vecilor cum este posibilã întinderea aripei ocrotitoare a preemþiunii ºi asupra „tractoarelor, maºinilor ºi utilajelor agricole”. Sã fie vorba de fostele SMT-uri cu tot inventarul lor? Oricum, rãmâne de vãzut… –     Domnule senator, iatã cã timpul a dovedit cã v-aþi cam grãbit când aþi lãudat „ înþelepciunea “parlamentarilor care au votat articolul 19, cel prin care o serie întreagã de categorii sociale ºi profesionale vor putea beneficia de anumite facilitãþi. Tocmai respectivul articol a fost singurul „picat” la Comisia de mediere între cele douã Camere. De ce? –     Din cauza unor ambiþii politice care nu pot fi explicate în nici un fel într-o asemenea situaþie importantã. Recunosc cã m-am grãbit atunci când am crezut cã interesul general va fi deasupra intereselor partinice. Bun de tipar: 25.01.2000 Coli de tipar 2 Format 16/16 x 86Editura ºi Tipografia Fundaþiei „România de Mâine”Splaiul Independenþei 313, Bucureºti, sector 6, O.R 78 Tel.: 4104380, Fax: 4113384 Sursa: Ziaristi Online