În toamna aceasta s-au împlinit 113 ani de la naºterea (13 septembrie) ºi 74 de ani de la moartea (30 noiembrie) lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul ºi liderul Miºcãrii Legionare/ „Legiunea Arhanghelul Mihail” (care a avut partidele „Garda de Fier” ºi „Totul Pentru Þarã”). Distanþa în timp nu a domolit patimile, ci parcã, dimpotrivã, le-a aþîþat. Despre Corneliu Codreanu, ca ºi despre miºcarea sa, se vorbeºte numai în termeni excesivi, fie de adulaþie, fie de contestare.  La atîta vreme dupã dispariþia fizicã a fondatorului Legiunii ºi de la scoaterea organizaþiei din viaþa politicã (ianuarie 1941) ºi în ciuda faptului cã renaºterea Miºcãrii dupã 1989 (atît sub forma ei civicã ºi culturalã, paideicã, precum ºi sub aceea de partid politic) a eºuat – grupãrile care se revendicã de la ideologia legionarã ºi care îºi asumã continuitatea fiind insignifiante sub raportul impactului în societate –, legionarismul este folosit în continuare, cu succes, ca sperietoare a opiniei publice ºi ca mijloc de marginalizare a persoanelor publice. Cel mai recent,  eticheta de „legionar” fost întrebuinþatã, cu scopul de a-i compromite ºi/sau intimida, în cazul unor tineri politicieni din Alianþa România Dreaptã (PDL & Co): Mihail Neamþu (lider al Partidului „Noua Republicã”) ºi Adrian Papahagi (vicepreºedinte al Fundaþiei Creºtin-Democrate). Cei doi, aflaþi în campanie electoralã pentru cîte un loc de deputat, au reacþionat exact cum se aºteptau acuzatorii (politicieni ai USL, jurnaliºti – între care, printre cei mai virulenþi s-a gãsit Andrei Bãdin, de la B1 TV, ins apropiat al unor personalitãþi legionare din exil, care, cît au avut bani ºi zile, l-au tratat cu maximã boierie –  ºi bloggeri de stînga, dar ºi „monitori” evrei), cum le cere „corectitudinea politicã” ºi cum probabil ºi simt. Dar cred cã fãrã mare folos, cãci cei care îi acuzau ºtiau cã mint, iar mulþimea nu va fi convinsã de o dezminþire. Ei au negat cã ar avea vreo simpatie pentru Miºcarea Legionarã ºi s-au grãbit sã se delimiteze, acuzînd la rîndul lor, Legiunea. Mihail Neamþu, cel mai atacat (inclusiv de M.R. Ungureanu, aliatul sãu), a scris un text justificativ, în care susþine: „Legionarismul a fost o aberaþie politicã, combinînd extremismul naþionalist, recursul la crimã ºi cultul morþilor.” Observ în treacãt enormitatea de a transforma cultul morþilor, atît de prezent în credinþa creºtinã, într-o fãrãdelege. ªi reiau aici numai un pasaj dintr-un mai lung rãspuns pe care l-am postat pe pagina de Facebook a lui Mihail Neamþu: „Miºcarea Legionarã nu a fost o organizaþie criminalã, iar dacã unii legionari au comis pãcatul uciderii, au plãtit ºi ei ºi încã douã generaþii de legionari dupã ei. Ca sã fim cinstiþi, au fost singurii care ºi-au asumat faptele ºi ºi-au rãscumpãrat vina prin suferinþã ºi moarte. Liberalii, þãrãniºtii ºi guvernul Antonescu n-au fost condamnaþi de istorie ºi n-au plãtit pentru miile de români (legionari, dar ºi neafiliaþi politic) pe care i-au închis pe nedrept ºi pentru sutele de români (legionari, dar nu numai) pe care i-au ucis fãrã judecatã. De ce, aºa stînd lucrurile, PNL ºi PNÞ trec drept partide onorabile, iar ML este taxatã drept «aberaþie politicã»? E adevãrat cã legionarii ºi-a fãcut dreptate singuri (ºi nu trebuia), omorîndu-i pe Gh. Duca ºi pe Armand Cãlinescu, dar numai dupã ce aceºtia au închis ºi ucis nenumãraþi legionari nevinovaþi (inclusiv pe fondatorul ºi liderul ML, C. Z. Codreanu), utilizînd aparatul de represiune al statului. Judecînd, prin prisma documentelor, istoria interbelicã, vom vedea cã Miºcarea Legionarã, dacã nu e mai bunã, nu e deloc mai rea decît celelalte formaþiuni politice ale epocii.” De asemnea, Adrian Papahagi a lansat în mediul virtual declaraþia: “Mãrturisesc din nou cã n-am avut niciodatã vreo simpatie pentru legionarism. Amestecul bizar de mesianism, voluntarism social, tradiþionalism progresist ºi militarism, ºi mai ales dimensiunea sa masificatoare mi-au fost mereu suspecte. Ca sã nu mai vorbim de crime!”. Mã tem cã, descriindu-i astfel pe legionari, Papahagi ar putea fi acuzat de antisemitism, pentru cã în sionism prea se îmbinã mesianismul, voluntarismul social, tradiþionalismul progresist ºi militarismul. Ne-am putea întreba de ce au fost acuzaþi de legionarism tocmai doi oameni care sînt aºa de fermi contra legionarismului. Dar e numai un punct de la care poate porni o discuþie, pe care s-ar cuveni s-o avem, despre trecutul nostru istoric apropiat ºi deopotrivã despre onestitatea dezbaterilor cultural-politice de la noi în legãturã cu acest trecut. Facem un prim pas în acest sens cu dialogul de mai jos, dintre mine ºi dl Rãzvan Codrescu – unul dintre cei mai avizaþi cercetãtori ai fenomenului legionar. Interviul a avut loc mai demult, cãci nu de azi, de ieri sînt problemele la care încearcã sã rãspundã, ºi intenþionam sã-l public în numãrul 113 (pe septembrie 2012) al revistei ROST, care însã n-a mai apãrut. Aºa încît îºi gãseºte aici locul într-un context la fel de potrivit acum pe cît ar fi fost ºi în septembrie.

„Despre Codreanu se vorbeºte, pro sau contra, adeseorianapoda”

Claudiu Târziu: Observãm cã orice referire cu un dram de obiectivitate la Corneliu Codreanu sau legionarism te face dintr-o datã suspect. De pildã, Ion Cristoiu a fost acuzat de simpatii legionare pentru cã i-a recunoscut „Cãpitanului” charisma ºi bunele intenþii. Iar realizatoarea de televiziune Eugenia Vodã a primit aceeaºi etichetã doar pentru cã i-a permis lui Ion Cristoiu sã facã acele afirmaþii în emisiunea ei. Pe de altã parte, simpatizanþii se raporteazã necritic la Miºcare ºi la fondatorul ei. De ce credeþi cã se întîmplã aºa? ªi totodatã de ce-am mai vorbi astãzi despre Codreanu ºi despre legionarism? Rãzvan Codrescu: Nu numai faptul cã a reuºit sã mobilizeze pînã la jertfelnicie elita unei generaþii (studenþi, intelectuali, preoþi, aristocraþi etc.), dar ºi faptul acesta de a fi adulat sau contestat cu patimã dupã atîþia ani, ºi dupã ce s-au fãcut toate eforturile pentru a i se diminua creditul ºi a i se ºterge urmele, aratã importanþa personajului, care, indiferent de cum ar fi judecat, nu a fost unul de mîna a doua. Îndãrãtnicia aceasta de a rãmîne viu/prezent ºi dupã trei sferturi de veac, dupã ce a fost hãituit, asasinat, îngropat la opt metri sub pãmînt ºi denigrat ca nici un alt personaj al istoriei noastre, împreunã cu toatã miºcarea pe care a generat-o, mai aratã ºi cãlegionarismul a picat pe niºte probleme vitale ºi încã nerezolvate ale existenþei ºi destinului nostru ca neam, atît în ordinea secularã, purtãtoare de sabie, cît ºi în ordinea spiritualã, purtãtoare de cruce. S-ar putea spune cã, cel puþin în lumea româneascã, personajul este încã prea fierbinte ºi chestiunile legate de el prea arzãtoare pentru a admite tratamentul „la rece”. De aceea, mai „obiectivi” ºi mai „mãsuraþi” au reuºit sã fie adeseori, atît în privinþa lui Codreanu, cît ºi a „fenomenului legionar” în genere, cercetãtorii sau observatorii strãini. (ªi, în parantezã fie spus, nici o altã miºcare, politicã sau spiritualã, din viaþa publicã româneascã, mai veche sau mai nouã, nu a mai atras în asemenea mãsurã atenþia strãinãtãþii; bibliografia strãinã a legionarismului – consemnatã doar parþial în amplul dosar bibliografic din cartea mea În cãutarea Legiunii pierdute – este uriaºã ºi extrem de diversã, din epocã ºi pînã în vremea din urmã – sã zicem, de la articolele lui Julius Evola de la sfîrºitul anilor ‘30 ºi pînã la ultima sintezã strãinã de care am eu cunoºtinþã, apãrutã în 2010, în Franþa: Michel Bertrand, Codreanu et la Garde de Fer. Histoire d’une tragedie: 1920-1945.) Mã întrebaþi „de ce am mai vorbi despre Codreanu”? Pãi, dacã aºa stau lucrurile, s-ar putea spune mai degrabã cã dacã nu s-ar mai gãsi nimeni sã vorbeascã, atunci „pietrele ar striga”. Ce-i drept, se întîmplã cã despre Codreanu se vorbeºte, pro sau contra, adeseorianapoda: fie din lipsã de informare corectã, fie din partizanat ideologic ºi propagandistic. E ºi multã ignoranþã, ºi multã naivitate, dar ºi multã rea-credinþã sau necinste sufleteascã. Aº putea spune cã existã un regim moºtenit al mistificãrilor manipulatorii, cãrora le cad pradã nu numai ageamii ºi jurnaliºtii de mîna a doua, dar ºi o anumitã istoriografie ideologizatã. Am mai spus-o: propaganda antinaþionalã ºi anticreºtinã constituie probabil singura formã de continuitate din viaþa publicã româneascã a ultimelor ºapte-opt decenii, iar din acest punct de vedere între regimul democratic (antebelic sau postdecembrist) ºi regimul comunist nu existã nici o deosebire semnificativã. România contemporanã s-a miºcat constant (cu excepþia anilor tulburi ai rãzboiului) în cercul vicios al stîngii, în care nici o în-dreptare nu este cu putinþã. Legionarii – care tocmai de aceea au deranjat ºi deranjeazã atît de mult establishment-ul, direct sau indirect – încercaserã sã rupã acest cerc, în contextul efemer al unei Europe de dreapta; tentativa lor a eºuat în mod tragic, dar amintirea fermitãþii lor continuã sã tulbure “liniºtea” oamenilor de stînga, care au dus – ºi continuã sã ducã – þara la ruinã. Spaima de legionarism reprezintã, în adînc, spaima politicianismului de propriile lui pãcate, pe care le-ar putea plãti cîndva, la o dreaptã judecatã a Istoriei. Una peste alta, a fost impusã cu consecvenþã o adevãratã dogmã ideologicã, fundamentatã pe mitul propagandistic al “sãlbãticiei” legionare. Este, într-un fel, povestea cu hoþul care strigã: “Prindeþi hoþul!”… Legionarismul a devenit astfel imaginea publicã a tuturor relelor de ieri ºi de azi (“sperietoarea” fiind folositã pînã la saturaþie ºi dupã 22 decembrie 1989), iar Corneliu Codreanu, ca ºef al Miºcãrii, e considerat de regulã drept “capul rãutãþilor”. Ei bine, atît de mult au fost repetate aceste lucruri, atîta cernealã s-a vãrsat ºi atîta patimã a fost investitã în aceastã denigrare concertatã, încît pentru anumite minþi comode problema e ca ºi clasatã! Cînd se rosteºte numele lui Codreanu sau al Miºcãrii Legionare, multora li se pare cã ºtiu totul dinainte… Din pãcate, nici “apologeþii” legionarismului n-au ºtiut sã pãstreze o mãsurã ºi sã rãspundã realist provocãrilor actualitãþii, tinzînd spre cealaltã extremã, a adulaþiei ditirambice a figurii lui Codreanu ºi a idealizãrii necritice a unui fenomen complex, în care virtuþile n-au exclus pãcatele, aºa cum nici pãcatele n-au exclus virtuþile. Rãmîne de ales, în continuare, grîul de neghinã. Cu neghina ºtim ce e de fãcut (“se alege ºi se arde în foc”); rãmîne de vãzut ce ºi cît vom mai fi în stare sã facem cu partea de grîu curat. Nu în perspectiva reînvierii Legiunii, care e curatã utopie, ci în aceea a reconstrucþiei din mers – ºi în pas cu vremea – a unei noi drepte creºtine româneºti, care nu se poate reduce la experienþele trecutului, dar nici nu se poate dispensa de ele, dacã se vrea una cu rãdãcini ºi cu repere, iar nu o simplã butaforie de uz conjunctural.  Prin urmare (ºi îmi cer scuze dacã repet lucruri pe care le-am tot spus în diferite contexte), ne miºcãm, cu Codreanu ºi cu legionarismul, între o “legendã neagrã” de uz popular, cultivatã de toate fronturile stîngii ºi radicalizatã obsesiv în mediile evreieºti, ºi o “legendã auritã”, perpetuatã de foºtii membri sau simpatizanþi ai Miºcãrii ºi avînd o circulaþie mai restrînsã, în medii nu întotdeauna prea elevate. Între aceste douã legende se aflã suspendat, deocamdatã, adevãrul istoric, faþã de care rãmînem datori, cu tot ce implicã el ca lecþie pentru prezent ºi viitor.

„Prin diabolizarea lui Corneliu Codreanu este diabolizatã Dreapta”

Claudiu Târziu: Cum se desprinde portretul psihologic al „Cãpitanului” din tot ce aþi citit de ºi despre el ºi din mãrturiile pe care le-aþi ascultat de la cei care l-au cunoscut? Rãzvan Codrescu: Cînd ai citit mult de ºi despre Codreanu, ºi cînd ai ascultat mãrturiile a zeci sau sute de oameni (ºi ce oameni!) care l-au cunoscut, ºi cãrora le-a marcat nu numai tinereþea, ci întreaga viaþã, pãþeºti ca Ion Cristoiu: nu poþi sã nu fii indignat de etichetele curente care i se pun ºi, chiar fãrã sã ai aderenþã la toate ideile sau actele lui, te simþi obligat moral sã-i þii partea ºi sã încerci explicaþii pe care nu ºtii cît sînt oamenii de azi pregãtiþi sau dispuºi sã le asculte, mai ales într-un cadru public atît de expus suspiciunilor ºi rãstãlmãcirilor ºi atît de obsedat de nu cãlca anumite convenienþe ideologice. Dar, cu tot riscul de a-þi strica „imaginea”, nu poþi, dacã ai ºi numai un rest de onestitate, sã accepþi convenþia mincinoasã sau sã te prefaci evaziv ori nepãsãtor. În emisiunea d-nei Eugenia Vodã, ºi în tot scandalul care a urmat, Ion Cristoiu n-a vorbit ca un legionar, ci pur ºi simplu ca un om în cunoºtinþã de cauzã, în timp ce majoritatea covîrºitoare a criticilor sãi ofuscaþi s-au aflat vorbind fãrã sã aibã habar (sau avînd interesul impur de a se preface cã n-au habar), pe bazã de „urechisme” sau de lecturi superficiale ºi la mîna a doua, mobilizaþi de exigenþe ideologice, iar nicidecum de scrupulul faþã de adevãr, mai ales cã adevãrul se întîmplã sã fie extrem de incomod, contrazicînd nu doar niºte poziþii punctuale, ci un întreg mod de gîndire indus prin educaþie ºi autoreglaj oportunist. Dacã accepþi cã un Codreanu n-a fost chiar atît de rãu cum se crede, atunci înseamnã cã nici legionarismul n-a fost chiar atît de rãu, nici naþionalismul creºtin, nici dreapta tradiþionalã… Se clatinã, mai mult sau mai puþin conºtient, o întreagãWeltanschauung, o întreagã aºezare comodã într-un stîngism cãlduþ, într-o „civilizaþie” a laºitãþilor standardizate, dar profitabile, cu care ne trecem viaþa prin democraþie aºa cum ne-am trecut-o ºi prin comunism. De aceea, despre aceste lucruri omul „cuminte” preferã fie sã colporteze ce se spune oarecum „oficial”, fie sã nu vorbeascã deloc. Dacã vorbeºti, oricînd se poate interpreta, pot apãrea complicaþii, poþi produce iritare… Mai bine minciuna asumatã sau tãcerea preventivã. Mai ales cã de adevãr, ºtii din experienþã, nu se mai sinchiseºte aproape nimeni (sau numai niºte „exaltaþi” cu care nu þi-ar plãcea sã fii asimilat)… Codreanu a fost, aºa cum rezultã din autenticele documente ºi mãrturii, un om fundamental cinstit, un bun român ºi cineva care s-a strãduit toatã viaþa sã fie ºi un bun creºtin. Era în personalitatea lui o dimensiune cazonã ºi o dimensiune misticã (mai ortodoxã în fond decît în formã, de unde impresia unora de „catolicism” sau de „pãgînism”). Rectitudinea lui se miºca – poate imperfect, dar sigur sincer – între modelul cavalerului (eroului) ºi modelul sfîntului (martirului). Douã modele care se întîlnesc în idealul slujirii jertfelnice. ªi – aspect esenþial – e desigur la el un traseu al devenirii, adesea ignorat. A fost un om care a strãbãtut, nu fãrã poticniri, o cale de limpezire a atitudinilor într-un sens creºtin, avînd realismul ºi onestitatea de a recunoaºte cã “existã o mare deosebire între linia pe care mergem noi ºi linia Bisericii Creºtine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastrã. Ea atinge perfecþia ºi sublimul. Nu putem coborî aceastã linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acþiunea noastrã, prin toate faptele ºi gîndurile noastre, tindem cãtre aceastã linie, ne ridicãm spre ea, atît cît ne permite greutatea pãcatelor cãrnii ºi condamnarea la care am fost sortiþi prin pãcatul originar. Rãmîne de vãzut cît am putut fiecare, prin sforþãrile noastre pãmînteºti, a ne înãlþa cãtre aceastã linie” (în Pentru legionari). Sau în altã parte, sintetizînd: “Recunoaºtem cã sîntem pãcãtoºi: aceasta este atitudinea legionarã faþã de Bisericã” (fragment de scrisoare, în Circulãri ºi manifeste). Rabinului David ªafran, în convorbirea de la Casa Verde, din 1937, îi spune, în acelaºi sens: “Eu nu vreau sã provoc urã sau rãbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ºtiu dacã toþi legionarii gîndesc ca mine. Dacã un evreu a fost lovit, rãnit sau jignit pe plan moral, iartã-i pe rãufãcãtori! Nu-s nici ei decît oameni… Nu pe omul superior încercãm noi sã-l ºlefuim, ci pe omul om”. De altfel, în Pentru legionari, definind Legiunea, prin temeiurile ei, ca pe “o ºcoalã” spiritualã, afirmase: “De aceea, piatra unghiularã de la care porneºte Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. «Legiunea Arhanghelul Mihail» va fi, prin urmare, mai mult o ºcoalã ºi o oaste decît un partid politic… Din aceastã ºcoalã legionarã va trebui sã iasã un om nou, un om cu calitãþi de erou”. Întãrea astfel ceea ce spusese în Cãrticica ºefului de cuib (îndreptarul meticulos al vieþii legionare, de un maximalism de tip franciscan ºi de un rigorism de tip cazon, amîndouã insuportabile din perspectiva “omului recent”): “Miºcarea legionarã, înainte de a fi o miºcare politicã… este o ºcoalã spiritualã, în care dacã va intra un om, la celãlalt capãt va trebui sã iasã un erou”. În sensul acesta o definea, retrospectiv, ºi Mircea Eliade (în Memorii, I), numind-o chiar “sectã misticã” (din care el însuºi fãcuse parte, cu vervã mãrturisitoare, spre sfîrºitul anilor ‘30). E de spus cã înainte de a impune altora asemenea exigenþe Codreanu a experimentat el însuºi traseul sinuos al unei deveniri “înnoitoare” (în sensul creºtin al “dezbrãcãrii” treptate de “omul cel vechi”, al unei spiritualizãri prin rugãciune, meditaþie ºi ascezã). E o diferenþã considerabilã (pe care numai cineva rãu-voitor o poate contesta) între tînãrul exaltat din perioada luptelor studenþeºti de la începutul anilor ‘20 ºi liderul grav ºi mãsurat al ultimilor ani: cel cu care se întreþinuse rabinul ªafran sau pe care venise sã-l viziteze la Bucureºti un Julius Evola; cel cu care Iuliu Maniu, Gh. I. Brãtianu, C. Argetoianu ºi… Partidul Evreiesc nu ezitaserã sã încheie, în 1937, un important pact politic ºi despre care un Nae Ionescu putuse afirma: “Minunea pe care a fãcut-o Corneliu Codreanu e aºa de mare încît de-acum îl depãºeºte ºi pe el”; în fine, cel care a fãcut repetate apeluri la non-violenþã (unii au vorbit de “modelul Gandhi”!) ºi de la care ne-au rãmas însemnãrile de la Jilava (1938), pe care nu mã sfiesc sã le definesc ca pe unul dintre cele mai importante documente de gîndire creºtinã laicã din secolul XX (dar cîþi le-au citit?). Ceea ce spun eu aici încercase sã spunã ºi Codreanu însuºi în procesul din mai 1938 (cînd, în lipsa probelor concrete “la zi”, acuzatorii ajunseserã sã-i invoce radicalismele primei tinereþi): “Gîndiþi-vã, eram de 20-22 de ani, eram va sã zicã un copil ºi, în mentalitatea noastrã de copii de pe vremea aceea, aºa am vãzut noi lucrurile. Dar de cînd omul începe sã trãiascã ºi pînã cînd îºi terminã viaþa, trece timp, se adunã înþelepciunea. La început omul judecã într-un fel, i se pare cã-i grozav. Sînt trepte de acestea de dezvoltare ale minþii omeneºti ºi acþiuni pe care dupã douãzeci de ani le vezi altfel. Poate acum 20 de ani aº fi fãcut un alfabet secret, tocmai pentru cã era o anumitã vîrstã care te împinge sã judeci lucrurile aºa cum le-am judecat ºi eu pe vremea aceea. Dar de atunci ºi pînã acum este o distanþã mare în timp. Se vede în atitudinea mea, care este aproape contrarie atitudinii iniþiale pe care am avut-o împreunã cu toþi bãieþii noºtri. Este contrarie, din cauza vîrstei… Dar nu poate cineva sã fie urmãrit permanent în viaþa sa pentru cã în copilãria lui, cînd era visãtor, i se pãrea cã ar putea sã se lupte cu toatã Europa. Nu cred acest lucru”. A fost, de altfel, drumul strãbãtut, firesc ºi lucid, ºi de alþi întemeietori ai Legiunii. O realitate vie (fie un om, fie o miºcare) nu poate fi judecatã reducþionist, printr-un stadiu sau printr-un act izolat al devenirii ei. Din pãcate, pe un Codreanu ºi pe un Moþa nu toþi i-au înþeles adecvat; ºi nu este vorba aici de adversari (care n-au putut sau n-au vrut s-o facã), ci chiar de o parte a propriilor “camarazi”. Aceºtia i-au urmat, mai mult sau mai puþin conºtient, cu precãdere pe foºtii “tineri furioºi”, pãtrunzîndu-se prea puþin (sau prea superficial) de “misticismul jertfelnic” al maturitãþii lor (consfinþit nu doar cu vorbe, ci cu propriul sînge). Opera lui Codreanu a fost înþeleasã prea puþin în latura ei spiritualã (care o deosebea esenþial de fascismele occidentale, ºi mai ales de nazism); ispita politicului (în contextul favorizant al unei Europe de dreapta) s-a dovedit mai puternicã (ºi, pînã la urmã, mai omeneascã), anticipînd devierile reprobabile de mai tîrziu. Horia Sima însuºi a fost exponentul acestei categorii (oricît ar fi de neplãcut pentru anumiþi supravieþuitori ai Miºcãrii, astãzi nu putem sã nu tragem o linie de demarcaþie în istoria legionarã între ceea ce unii au numit “codrenism” ºi “simism”, noþiuni poate relative, dar care acoperã, principial, nu doar o realitate cronologicã, ci ºi una tipologicã). Miºcarea Legionarã a trãit mai tot timpul aceastã tensiune între “secular” ºi “spiritual”, care face parte din tragedia ei internã. ªi cert este cã la tragedia genericã a legionarismului se adaugã – încã mai miºcãtoare poate, prin statura ºi complexitatea personajului – tragedia neînþelesului ºi nedreptãþitului Corneliu Codreanu, acest om cu elanuri de sfînt ºi cu renume de bandit… Claudiu Târziu: Dacã ar fi sã restrîngem în cîteva fraze gîndirea lui Codreanu, ce am putea învãþa?  Rãzvan Codrescu: E greu de fãcut o asemenea sintezã ad-hoc, mai ales în spaþiul ºi condiþiile unui interviu. Forþez, totuºi, o aproximaþie. Viaþa istoricã nu e nimic fãrã memorie ºi transcendenþã. Dumnezeu ºi morþii sînt prezenþe vii, care onoreazã ºi obligã. În ordinea fireascã, destinul insului este solidar cu destinul neamului, iar totul capãtã sens în perspectiva învierii. Existã o linie a neamului care merge, în cazul neamurilor creºtine, în tandem cu linia Bisericii, dar fãrã sã se confunde cu ea. Românii au datoria sfîntã sã-ºi pãzeascã credinþa ºi identitatea, nu pentru a-i umbri pe alþii, ci pentru a se promova cinstit ºi plenar pe ei înºiºi. Iar pentru a împlini idealul naþional, nici o jertfã nu e prea mare. Legionarul, care ambiþioneazã ºi trebuie sã se strãduiascã sã fie o combinaþie actualã de erou ºi sfînt, nu se va lãsa cumpãrat ºi va sta mereu gata de moarte. Onoarea trebuie sã fie normã de existenþã– nu din orgoliu, ci din principialitate. Decît sã triumfi printr-o infamie, mai bine sã cazi rãpus pe drumul onoarei. Politicianismul ºi comunismul sînt principalii adversari ai acestor aspiraþii istorice ºi existenþiale. Evreii sînt primejdioºi întrucît fac jocul acestor adversari curenþi, contribuind, pe faþã sau pe ascuns, la disoluþia moralã ºi naþionalã. Încurajînd stînga ºi comunismul, ei se pun singuri de-a curmeziºul dreptei, care înseamnã naþionalism constructiv ºi spiritualism creºtin, angajare moralã ºi comunitarã sub semnul crucii lui Hristos. Dar mult mai periculoºi ºi mai culpabili decît evreii sînt creºtinii care trãdeazã cauza neamului ºi desconsiderã locul Bisericii în veac. Marea problemã a istoriei româneºti, mai vechi sau mai noi, este trãdarea.Nãscut sub semnul Arhanghelului Mihail – arhistrategul cu sabie de foc al legiunilor cereºti, pedepsitorul lui Lucifer ºi restauratorul dreptãþii divine –, legionarismul se vrea pariu primenitor cu istoria ºi împãcare a neamului românesc cu Dumnezeu ºi cu sine însuºi. Legionarismul nu pune pe primul plan nici statul (ca fascismul italian), nici rasa (ca fascismul german), ci desãvîrºirea sufleteascã a insului ºi a neamului. Triumful lui, prin urmare, nu poate fi doar o afacere politicã ºi nu poate veni prin loviturã de stat, ci numai prin procesul de lãmurire ºi perfecþionare lãuntricã. De aceea, pe primul plan este omul, nu programul politic. O idee politicã, oricît de mare ºi de nobilã, nu înseamnã nimic dacã nu ai oameni pe mãsura ei, care sã ºi-o asume ºi s-o punã în lucrare. De aceea pedagogia naþionalã e marea urgenþã cãreia trebuie sã-i rãspundã noua generaþie, mai ales prin elitele ei. Neamul românesc este provocat la un mare proces de învrednicire – întîi în faþa lui Dumnezeu, apoi în faþa oamenilor. Cel puþin pînã la „marea biruinþã”, prioritare sînt – trebuie sã fie – datoriile, nu drepturile, jertfelnicia, nu comoditatea cãlduþã a traiului larvar. Iar liderul politic trebuie sã aibã în vedere nu doar nevoile materiale ºi destinul imediat al celor pe care-i conduce, ci totdeodatã (de nu cu precãdere) nevoile lor sufleteºti ºi destinul lor veºnic (aspiraþia creºtineascã spre mîntuire). Cam aºa gîndea ºi simþea Codreanu, miºcîndu-se indefinit între realism ºi idealism, cu nãzuinþi cãrora nu le-a lipsit nici sinceritatea, nici sublimul, dar care pînã la urmã au fost înghiþite de limitele – generale, dar ºi autohtone – ale umanului.

„Un Codreanu nu se naºte în fiecare generaþie, ba poate nici în fiecare secol”

Claudiu Târziu: Ce credeþi cã a contat mai mult în puterea sa de atracþie exercitatã asupra maselor, ceea ce spunea/ gîndea, felul în care o spunea, pedagogia sa, justeþea cauzei sale sau pur ºi simplu ceva inefabil, pe care îndeobºte îl numim charismã? Rãzvan Codrescu: Cã a fost un harismatic o recunosc de regulã, fie ºi numai cu jumãtate de gurã, chiar ºi adversarii lui ireductibili, români sau neromâni. Dar ce mai înseamnã “harisma” într-o lume desacralizatã? Ea pare receptatã îndeobºte ca expresie simptomaticã a unei stãri patologice, puse în legãturã mai degrabã cu fascinaþia diabolicã decît cu harul divin… Nu ºtiu sã explic “mistic” ceea ce unii au numit “miracolul” Codreanu, dar, într-o abordare mai pozitivistã, cred cã a contat enorm faptul cã el întruchipa plenar ceea ce le cerea celorlalþi. ªi, desigur, cã a pus degetul în principalele rãni ale unei lumi româneºti care la vremea aceea nu-ºi pierduse încã de tot, cum pare sã se întîmple astãzi, încrederea cã poate fi mai mult decît este. Claudiu Târziu: Poate sã mai fie Codreanu un model de lider? ªi: calitãþile de lider din anii ’30 se mai potrivesc în actualitate?  Rãzvan Codrescu: Sigur cã sînt diferenþe uriaºe de mentalitate ºi de context. Dacã am mai avea astãzi un lider potenþial tãiat din stofa lui, am putea vedea în ce mãsurã paradigma mai încape în sintagmã. Nu e însã cazul. Îmi place sã cred, totuºi, cã un popor, fie el oricît de pervertit, atunci cînd se simte iubit cu adevãrat de un lider al lui, nu neapãrat perfect, dar nemincinos, hotãrît ºi dispus la jertfirea de sine, nu se poate sã nu rezoneze. Dar un Codreanu nu se naºte în fiecare generaþie, ba mã tem cã nici în fiecare secol. Iar poporul român mã tem cã va continua sã sufere acut, încã multã vreme de aici înainte, de faptul – conºtientizat sau doar intuit – cã nu este iubit cu adevãrat de „aleºii” lui, care nu fac decît sã-i foloseascã spinarea pentru a se cocoþa acolo unde vocaþia lor nu i-ar îndreptãþi niciodatã…. Claudiu Târziu: De ce e cool pentru tînãra generaþie Che Guevara ºi Codreanu nu? Rãzvan Codrescu: Pentru cã astãzi limba stîngii e înþeleasã, pe cînd a dreptei nu. Dacã eºti înveºmîntat în roºu, nici mãcar violenþa nu deranjeazã, ci devine aventurã a eroismului umanitar. Dacã însã eºti înveºmîntat în verde, nu numai violenþa þi-e imputatã, dar ºi eventuala sfinþenie. Este însã ºi o problemã de orizont cultural ºi mediatic. Nici o generaþie din istoria modernã n-a mai fost atît de incultã ºi de manipulatã. Desigur, tinerii înºiºi sînt cei mai puþin vinovaþi de deruta lor axiologicã ºi moralã: ei sînt în primul rînd victimele unei lumi remodelate dupã chipul ºi asemãnarea stîngismului dizolvant.

“Maimuþãreala epigonicã nu poate fi formulã de supravieþuire sau soluþie de viitor”

Claudiu Târziu: În pofida faptului cã în Europa era un context favorabil, cã în þarã a avut o aderenþã semnificativã în mase, cã a beneficiat de intrarea în rîndurile sale sau de sprijinul din afarã al unei pleiade de mari intelectuali, cã a avut un lider puternic ºi charismatic, Miºcarea Legionarã a eºuat. Cel puþin din punct de vedere politic. De ce? A greºit undeva Corneliu Codreanu cînd a structurat-o? A avut un „cãlcîi al lui Ahile” sau un defect originar, care i-a provocat distrugerea? Rãzvan Codrescu: Destinul Legiunii se confundã, în parte, cu destinul vitreg al întregii drepte europene. Nu zic cã n-au fost ºi pãcate de plãtit, dar te întrebi cînd va veni vremea sã-ºi plãteascã ºi stînga pãcatele, încã ºi mai mari… Codreanu însã (ºi ce-a fost mai bun în Legiune o datã cu el) aº zice cã ºi-a plãtit nu doar pãcatele, ci ºi… virtuþile. Ceea ce vreau sã spun este cã mi se pare cã a ridicat ºtacheta prea sus. “Maximalismul” moral ºi comportamental de tip jertfelnic la care chema Codreanu (a se vedea mai ales Cãrticica ºefului de cuib) avea în sine ceva sublim-utopic, mai ales într-un secol atît de corupt… Au fost ºi unii care au reuºit sã-l întruchipeze, dar nu prea mulþi ºi, în orice caz, nu destui, raportaþi la massele largi, care au asimilat mult mai lesne comunismul. Sigur cã ºi atît cît a reuºit rãmîne impresionant. Cum sã nu fii impresionat ºi serios pus pe gînduri cînd vezi cã mai sînt ºi astãzi nonagenari (unii legionari efectivi, alþii trecuþi doar prin Frãþiile de Cruce) care, dupã ce au asistat la decimarea Legiunii, au fãcut ani grei de puºcãrie ºi au suferit toatã viaþa pentru crezul lor, se sting mãrturisindu-l transfiguraþi: abia prin ei ajungi sã începi sã înþelegi ce minune a sãvîrºit Codreanu în sînul unei generaþii, dar ºi sã te îndoieºti cã astãzi aºa ceva ar mai fi cu putinþã. Eu unul mã simt mereu dator sã mãrturisesc cã oamenii cei mai de calitate din generaþia interbelicã pe care am ajuns sã-i cunosc (nu puþini) au avut, într-un fel sau altul, contact cu Legiunea sau cu Frãþiile de Cruce. Dacã floarea acestei generaþii n-ar fi fost decimatã în lagãre ºi închisori, faþa României ar fi fost alta, credeþi-mã! Claudiu Târziu:Mai este posibilã azi ascensiunea politicã a unei personalitãþi asemãnãtoare cu aceea a lui Codreanu? Mentalitatea curentã ar mai îngãdui-o? Mai este vremea marilor grupãri încolonate în spatele unui lider? Contextul cultural-politic nu e cumva mai puþin permisiv? Dar nu cumva tot contextul, de data asta însã social-politic (cît se aseamãnã acesta cu cel interbelic?) reclamã apariþia unui astfel de lider? Nu cumva românii tînjesc dupã un conducãtor cu principii ferme, o orientare clarã cãtre Bisericã ºi Neam ºi care sã aibã o personalitate de „mînã de fier”? Rãzvan Codrescu: Codreanu este un gen de lider rar ºi greu de definit. Nu era un orator strãlucit, nu era un om de condei, nu era o somitate intelectualã sau profesionalã, calitãþile lui de om politic erau mai degrabã aproximative, dar avea o rectitudine ºi o îndrãznealã care cucereau, oferind încredinþarea unei consistenþe inanalizabile. Mi-e greu sã-l transplantez în realitatea actualã – ºi tocmai de aceea am fost mereu mai degrabã circumpect, iritînd teribilismele neolegionare (adeseori penibil epigonice), în privinþa posibilitãþii de a mai reitera vreodatã legionarismul ca atare. Sigur, ºi astãzi ne confruntãm acut cu o crizã a autoritãþii la toate nivelurile, cu criza moralã, cu criza economicã, cu excesele politicianismului, dar totuºi coordonatele sînt cu totul altele, ca sã nu mai vorbesc de orizontul de aºteptare… E altã sensibilitate publicã, alt material uman (tot mai inconsistent), alt context intern ºi internaþional… Mentalitate, limbaj, structurã socialã, raporturi de forþe – toate sînt altele. Nu mai existã marele context european de dreapta. Nu mai existã – dupã o jumãtate de secol de comunism – nici “poporul” ºi nici “elitele” de altãdatã. ªi nu mai existã – last but not least – “harisma” vreunui “Cãpitan”… În mod firesc, lumea e mult mai circumspectã dupã experienþele “totalitare” ale secolului XX, dar ºi dupã deziluziile curente ale democraþiei noastre dîmboviþene, e mult mai uzatã ºi mai ieºitã din prizã, mai divizatã ºi mai dezorientatã, mai manipulatã ºi mai manipulabilã. Dacã legionarismul a eºuat în condiþii mult mai favorabile, cum ar putea birui neolegionarismul în condiþiile menþionate?! Una e evaluarea corectã a Legiunii ºi alta e reînvierea ei. Eu sînt pentru o evaluare corectã, cu tot curajul ºi cu toatã rãspunderea, învãþînd ce este de învãþat din aceastã lecþie a istoriei, dar am spus-o ºi nu prididesc sã o repet: fiecare epocã genereazã, dacã este vie ºi creatoare, forme politice sau culturale proprii. Dacã nu, nu. Maimuþãreala epigonicã nu poate fi formulã de supravieþuire sau soluþie de viitor. Noul nostru pariu cu istoria – dacã mai sîntem în stare de unul – ar trebui sã înceapã, cred eu, de la acest punct de minimã luciditate. ]]>