666 – the number of the Beast

Acesta era titlul unui album al formaþiei britanice de heavy metal Iron Maiden, pe care o ascultam în primii ani de liceu. Album care a schimbat definitv cursul curentului heavy metal britanic, impunându-l în faþa punk-ului. Mã amuza teribil piesa, ca de altfel toate celelalte melodii ce aveau ca temã apocalipsa rock, în care diavolul devenea – dintr-o chestie oribilã, malficã, urâtã, cu coarne – un star rock, un personaj haios, cãci îmi aduceam aminte de versurile lui Topârceanu din poezia Bacilul lui Koch: “O, nu vã fie teamã… ºi dracul este negru Când stã sã-l zugrãveascã un iconar integru, Dar… ici un pic de galben ºi dincolo puþin Albastru… ºi pe gurã o dungã de carmin, — Cu toate c-adineaori pãrea insuportabil, Din drac urât ºi negru devine acceptabil. (Dar nu fac oare zilnic cucoanele — ºi ele — Cam tot acelaºi lucru pe propria lor piele? Ba fac aºa chiar domnii — de genul femeiesc…) ” Între timp, rock-ul a evoluat sau – mai bine spus, s-a diversificat în toate direcþiile, cãci din dorinþa de originalitate, formaþiile rock au explorat (ºi epuizat !) complet tema demonismului, satanicului, maleficului ºi iadului în general. Rezultatul a fost unul rocambolesc, iar încercarea de popularizare a satanismului veritabil prin muzica rock (dacã o fi existat vre-una !) a eºuat lamentabil într-o cacofonie haoticã de trupe care de care mai urlãtoare ºi mai exhibiþioniste. Nu s-a pãstrat nici un mister, nici un fior, nici un colþ al iadului neexplorat, oamenii ãºtia gãlãgioºi au alergat cu torþele în mâini peste tot, luminând tenebrele temerilor omeneºti, speriind pânã ºi diavolii cu extremismul de care dãdeau dovadã în disperarea de a se reinventa, de a ºoca publicul. Pe mine, heavy metalul ºi celelalte curente de metal apãrute în aceeaºi perioadã (dark sau black metal) m-au pierdut în mod ireversibil (în favoarea rock-ului progresiv al celor de la Yes, unde l-am descoperit pe Jon Anderson. De acolo nu a mai fost decât un pas pânã la Vanghelis, care a scos albume cu Jon, iar apoi preferinþele mele muzicale (calmate ºi de începuturile practicilor yoga) s-au îndreptat spre muzica electronicã compusã ºi interpretatã de Isao Tomita, Klaus Schultze ºi Kitaro. Însã re-ascult ºi astãzi, cu nostalgie, când am dispoziþia potrivitã, piese din repertoriul celor de la Maiden, WASP sau Manowar, amuzându-mã de ironia ascunsã în unele versuri sau bucãþi muzicale – la adresa habotniciei ºi puritanismului epocii în care au fost lansate piesele respective. ªi nu, nu am devenit nici satanist, nici malefic, nici sacrificator de gãini la miezul nopþii, ascultând metale. Pentru cã nu le-am luat niciodatã în serios. O parte din mine a rãmas mereu ne-implicatã în acest gen de muzicã, bucurându-se de spectacol la fel cum te bucuri alãturi de copii, la un meci simultat de lupte de catch, unde admiri aparenþa violenþei confruntãrii, fãrã sã te implici cu adevãrat în povestea respectivã. De altfel, cred cã aceastã caracteristicã personalã m-a marcat pe parcursul întregii existenþe, cãci de prea puþine ori am gãsit ceva care sã simt cã mã reprezintã cât de cât, ca întreg. Cum spunea un cunoscut, sunt o creaturã prea complicatã, cu mult prea multe antene ºi excrescenþe, ca sã încap într-o cutie atât de simplã.]]>