un articol de Mihai Tociu – via tociu.ro

Din 1 septembrie ne þinem ocupaþi cu Roºia Montanã. În noiembrie, am trecut în lista de preocupãri ºi gazele de ºist. La începutul lui decembrie, am adãugat ºi libertatea de exprimare, ºi super-imunitatea parlamentarilor, și amnistierea tâlharilor.

Privind în ansamblu, ultimile patru luni ale lui 2013 au fost de foc: au scos în stradã zeci de mii de oameni, sute de haiduci moderni au oprit amplasarea sondelor Chevron, au apãrat dreptul la proprietate privatã, la un mediu curat, au renãscut civismul ºi solidaritatea, au reînviat speranþa cã cetãþenii pot influenþa deciziile politicienilor ºi pot schimba România. Bravo lor, bravo fiecãrui cetãþean care a fãcut puþinul de care a fost în stare, bravo România!

Bravo? Dar nu e cam devreme sã ne gratulãm reciproc? Ce victorie am câºtigat sã meritãm asta? Pãi, am reuºit sã convingem Comisia parlamentarã Roºia Montanã sã dea aviz negativ, apoi am forþat deputaþii sã respingã modificarea legii minelor… Aºa, ºi? Mai departe? Pãi, mai departe, vom ataca la Curtea Constituþionalã super-imunitatea politicienilor, ne vom opune amnistierii, vom contra-ataca introducerea calomniei ºi insultei în codul penal, ne vom recâºtiga dreptul la liberã exprimare, nu îi vom scãpa din ochi pe parlamentari, îi vom obliga sã-ºi petreacã sãrbãtorile la Roºia Montanã, vom… ah, am rãmas fãrã aer.

Am fost și eu în stradã de zeci de ori, am scris banere, am vorbit la portavoce, am rãgușit de câteva ori. Cu jandarmii nu m-am împins, dar am pãșit în urma celor care au fãcut-o, cu sentimentul cã am fost și eu undeva acolo, chiar dacã mai în spate.

Frumos, meritoriu, eroic chiar! Dar de când ºtie soldatul care împuºcã un inamic ce se întâmplã în restul frontului? De când o bãtãlie câºtigatã, sau douã, sunt o garanþie pentru câºtigarea rãzboiului? Nu cumva toatã lumea vorbeºte numai despre bãtãlii, dar fãrã sã ºtie care e rãzboiul în care luptã? Chiar, care e rãzboiul? Cine e inamicul, ce doreºte el sã obþinã ºi cum?

Ne-am angajat în atâtea bãtãlii, dar am fãcut-o pe mãsurã ce un nou dușman a apãrut, fãrã sã facem o prioritizare a lor și fãrã o evaluare a situației în ansamblu. Greu de crezut cã cineva poate sã spunã cã vreuna dintre temele protestelor este neimportantã, dar nu cumva suntem în situația celui care se ceartã cu unii care încearcã sã îi fure gãinile din curte, în timp ce alți hoți, în spatele lui, îi golesc casa și se pregãtesc sã-i dea foc?

Facem atât de des referire la Revoluþia din 1989 și o tot comentãm, dar refuzãm sã credem cã scenariul ei se poate repeta din nou, acum, cu noi înșine protagoniști.

Cine a fost inamicul în decembrie 1989? „Teroriºtii”! Erau peste tot, bine înarmați și bine pregãtiți, seara îi împușcai și dimineața apãreau la loc, pânã când, dintr-o datã, au dispãrut ca un fum… Trist a fost cã pe unii de-ai noștri, soldați sau civili obișnuiți, i-am împușcat din greșealã, de tot, iremediabil.

Cine e inamicul cu care „ne luptãm” acum? Pãi, tot unii apãruți din neant, bine înarmați cu bani și cu obrazul foarte gros, de care va mai rãmâne tot doar amintirea când se vor sui într-un avion: RMGC, Chevron… La aceștia se adaugã ”localnicii” Prospecțiuni S.A., Romgaz, Rompetrol…

Ce au vrut teroriºtii în 1989? Atunci, se credea cã vor sã-l împuște pe Iliescu, sã otrãveascã apa, sã arunce în aer barajul Vidraru, sã ne omoare pe toþi, sã-l învie pe Ceauºescu… Ce uºor vorbim acum de acele momente ºi, mai ales, cum râdem de „navii ãia” care au murit „ca fraierii, degeaba”!

Ce vrea inamicul de azi? Sã ne cianureze, sã ne otrãveascã fântânile, sã ne expropieze, sã distrugã minele romane și cultura, sã ne construiascã un baraj care se va prãbuºi, sã ne aducã cutremure, sã ne dea foc la apa de la robinet! La toate aceste ameninþãri, cum poate sã te rabde inima sã nu ieºi cu pet-ul în stradã, la fel cum au ieºit ceilalți cu pieptul în 1989?

Numai cã, ne-au trebuit câțiva ani sã descoperim cã, de fapt, rezultatul existenței „teroriºtilor” a fost sã ne þinã mintea „ocupatã” și sã ne distragã atenția, ca sã nu vedem ce era cu adevãrat important când revoluționarii alergau dupã umbre de teroriști. Partea proastã nu este cã ne-am dat seama mai târziu cã sacrificiile au fost inutile și cã, de fapt, la nivel de țarã, am sãrit din lac în puț, ci faptul cã ne-am luminat doar atunci când am realizat consecințele reale ale Revoluției.

Nu cumva și acum am procedat la fel ca atunci, adicã am reacþionat instantaneu la apariția ”teroriștilor” ºi ne-am bucurat de ”victoriile” asupra lor, dar am uitat sã ne întrebãm: „Care sunt prioritãțile Revoluției?”.

În final, în decembrie 1989, dupã zeci de mii de cartușe trase și sute de morți, cine a câºtigat? Atunci eram convinºi cã învingãtori au fost revoluþionarii, cetãțenii, disidenții, Democraþia, Drepturile Omului. Acum am lãsat-o mai moale cu entuziasmul ºi recunoaºtem cã, de fapt, au câºtigat cei care au fost ÎN SPATELE celor care au pus mâna pe putere, și care au distrus mult-puþina economie care exista atunci, care au transformat România într-o piaþã de desfacere, care au fãcut ca patru milioane de români sã-ºi ia lumea în cap, care au creeat confuzia internaþionalã dintre români ºi þigani, care acum vorbesc despre felierea României, pardon, „regionalizare”…

Atunci eram prea bucuroºi cã puteam sã-l înjurãm pe Ceauºescu ºi sã vedem Partidul Comunist la pãmânt, ºi la fel suntem acum, pentru cã putem sã ”occupy” orice instituție, cum vedem la televizor cã se face în occident, ºi cã deputații au votat o lege așa cum am vrut noi, ”poporul”.

Și totuși, acest vacarm care ține non-stop de la 1 septembrie are ceva straniu în el. Pânã acum, istoria a consemnat numai revoluții în care nemulțumiții și-au propus sã câștige puterea și scopul guvernanților era cel opus: sã îi înfrângã și sã îi pedepseascã… Asta a noastrã, începutã în septembrie, o tot ține langa, de parcã s-ar fi format o simbiozã între protestatari, guvernanți și jandarmi: fiecare se legimiteazã prin existența celorlalți și împreunã și-au gãsit un sens comun al vieții…

Da, existã un ”ceva” care îi unește pe aceștia: tãcerea asupra anumitor subiecte! Eu, guvernul, te las sã faci revoluție, sã blochezi noaptea strãzile și sã te contrezi cu jandarmii, sã te simți erou, iar în schimb tu, indignatule, taci când vine vorba despre anumite teme: taci când Camera Deputaților adoptã legea care oficializeazã limba maghiarã în justiție, taci când UE ne refuzã intrarea în Shenghen doar pentru motivul cã vom rãscoli sentimentele naționaliste ale occidentalilor, taci când maghiarii solicitã autonomie, taci când se discutã despre ”regionalizare” și, mai ales, taci când cineva amintește cã din 2014 strãinii vor avea voie sã cumpere pãmânt aici, în România.

Sunt deja prea multe subiectele care fac pielea de gãinã oricãrui român și care, inexplicabil, sunt evitate de ”protestatari”…

Și astfel am ajuns la problema cea mai gravã, și cea mai urgentã, și cea care genereazã efectele cele mai greu de remediat, și anume faptul cã intrarea în anul 2014 va fi un moment de cotiturã pentru tot ce înseamnã relația românului cu pãmântul: pentru prima datã în istoria acestei țãri, cetãțenii români nu vor mai fi singurii care au dreptul sã cumpere pãmânt în România. Începând cu 1 ianuarie 2014, orice venetic va putea sã o facã.

Exegeții liberalismului și ai europenismului susțin cã nu existã niciun motiv de îngrijorare, pentru cã toate celelalte țãri europene au fãcut la fel și, oricum, cumpãrãtorul nu va putea lua pãmântul de aici. Numai cã acești adepți ai ”societãții deschise” nu garanteazã cu nimic ceea ce ne promit și, oricum, lor puțin le pasã dacã previziunile lor se vor dovedi greșite: salariul și șpaga lor sunt puse deoparte!

Spre deosebire de aceștia, orice om normal este îndreptãțit sã se teamã cã prețurile mici din România vor face ca foarte mulți strãini sã fie tentați sã cumpere pãmânt în România, sau pentru speculã, sau pentru… Doamne ferește! Noi, aici, ne-am obișnuit sã asociem pãmântul cu agricultura, dar ceea ce se mai poate face, în numai câțiva ani, atunci când cumperi bucãți mari dintr-o țarã, se poate admira în Israel: cum nu poți lua pãmântul cu tine, procedezi invers, adicã gonești localnicii de pe pãmântul care acum este ”al tãu”.

Dacã nu ar fi cele 4 milioane care deja au fost convinși sã plece, acest scenariu ar fi fost greu de crezut. Sau poate își mai închipuie cineva cã un român care și-a luat casã în altã țarã și are copiii înscriși acolo la școalã se mai gândește sã se întoarcã… Deci, au mai rãmas 4 milioane de români activi de gonit, alte 6 au ca singur interes ziua la care ”vine” pensia, vreo 4 milioane sunt copii care sunt ”educați” în spiritul ”societãții deschise”, adicã sclavii care se simt liberi – servitorii ideali, iar restul de 3 sunt țigani, cãrora le e indiferent cine le e prin preajmã. Deci, 4 plus 6, plus 4, plus 3, fac 17. A mai rãmas un milion, adicã cei care dintotdeauna s-au bucurat de necazul nostru și care și acum vor ajuta sã ni se sape groapa.

Matematic, dupã socoteala altora, am rãmas zero!

Așadar, începând din 2014, România poate fi vândutã la metru pãtrat. Ce nu au reușit cu sabia și pistolul turcii, fanarioții, austriecii, nemții sau rușii, au reușit cu puterea ”Democrației” cei 600 de parlamentari care ne conduc acum.

Explicația lor, pentru cã orice trãdare are o explicație, este cã obligația de a ne scoate pãmântul la vânzare a fost o condiție impusã de Uniunea Europeanã și a fost validatã de un Referendum, cel din 2003. Adicã, dacã românii înșiși au fost de acord cu acest preț pe care trebuie sã-l plãtim pentru acceptarea nostrã în lumea ”civilizatã”, cum de s-ar putea opune ei ”voinței populare”? Tocmai ei, reprezentanții poporului?!

Numai cã, ceea ce evitã sã spunã conducãtorii noștri de azi, adicã cei 600 de parlamentari, este cã acel Referendum a fost fraudat în cel mai barbar mod cu putințã. Din punct de vedere juridic el este nul, și la fel sunt și toate consecințele lui, dintre care vânzarea pãmântului cãtre strãini este cea mai importantã. Încã nu s-a gãsit politicianul român care sã recunoascã cã totul a fost doar un joc la cacialma, pentru cã nici mãcar UE nu a crezut cã țãrile est-europene vor accepta aceasta înainte ca prețurile terenurilor sã ajungã la un nivel comparabil cu cel din vestul Europei.

Vadim? Sã fim serioși! Cel mai simplu și mai sigur mod de a compromite un adevãr este sã îl pui în gura unui one-man-show!

Astãzi, privind de la 10 ani distanțã, ne dãm seama cã UE știa foarte bine cã cere prea mult, pentru cã nicio țarã membrã UE nu ar fi acceptat așa ceva în locul nostru. Dar dintotdeauna Dumnezeu l-a ajutat pe cel care a încercat, iar vina a fost a celui care a acceptat, dar și a celui care a avut puterea sã vorbeascã, dar a tãcut!

Se poate vorbi la infinit despre ”avantajele și dezavantajele” acestei schimbãri de destin a României, însã, mai mult decât orice justificare economicã, aceastã cedare ține de instinctul de supraviețuire al unui popor! Ca dovadã, vecini de-ai noștri aflați în situații similare au amânat acest moment, adicã au refuzat momentan sã-și înstrãineze pãmântul. Doar momentan, pentru cã atât au putut, dar asta le oferã posibilitatea sã o facã din nou sau chiar sã spunã NU, în funcție de cum se va învârti roata istoriei. Ungaria și Bulgaria. Da, ungurii, de care râdem, și bulgarii, cei pe care îi privim de sus!

Politicienii noștri ce fac? Ce întrebare! De parcã nu ne-au dovedit cu vârf și îndesat cã lor nu le pasã de interesul național. Presa noastrã liberã și independentã, și democratã, și deontologicã, ce face? Ce întrebare! De parcã nu ne-a dovedit pânã acum cã este doar o haitã de câini hãmesiți, care latrã doar în folosul aceluia care îi dã un os. Organizațiile civice, susținãtoare ale libertãții de exprimare, ale ”democrației”, ce fac? Ce întrebare! De parcã nu ne doare deja capul de scandãri cu Roșia Montanã și cu gazele de șist, de parcã nu ne-a ajuns teatrul celor care se fac cã ”Salveazã România”, în timp ce Bau-Bau-l cu cascã albastrã se face cã nu-i lasã…

Sã nu ne amãgim! Aceastã inițiativã nu are cum sã vinã de la aceștia. De 24 de ani, experiența a dovedit românilor cã ”Democrația” este o minciunã la fel de mare ca cea comunistã, ba chiar mai perversã, și este greu sã-i condamni pe cei care nu își mai pun speranțe în Lege și în drepturile lor. La urma urmei, de ce sã încerci sã faci ceva când știi de la început cã nu vei reuși?

Atunci, de la cine sã vinã strigãtul de NU? Singurii care am mai rãmas suntem noi, cetãțenii obișnuiți, adicã cei care nu am simțit gustul finanțãrilor de la ”Open Society” și care nu ne-am bãut cafeaua la seminarii despre ”drepturile omului”, cei care nu știm ce înseamnã ”principiul subsidiaritãții”, ci doar: ”Frate, așa ceva nu se poate!”. Noi suntem cei care mai putem sã le bãgãm în ochi parlamentarilor, presei și ong-urilor soroșiste lozicile ”democrației”, care ar trebui sã-i oblige pe parlamentari și pe guvernanți sã acționeze conform dorinței noastre.

Eu cred cã acest moment de cumpãnã pentru istoria României meritã o abordare care nu trebuie sã fie condusã de principiul pragmatismului. Da, recunosc, nici eu nu cred cã se mai poate face ceva acum pentru a forța clasa politicã sã opreascã aceastã crimã naționalã, dar nici nu pot sã las sã se întâmple aceasta fãrã sã fac nimic. Cred cã istoria trebuie sã consemneze faptul cã au fost câțiva români care s-au opus, la nivelul la care au putut.

Oamenii nu luptã numai pentru cã existã posibilitatea sã câștige, ci și din dorința de a transmite mesajul cã nu acceptã sã piardã fãrã luptã. Un popor nu este reprezentat întotdeauna de milioane, ba dimpotrivã: în momentele critice, sunt doar câțiva cei care își pun pielea pe bãț și îi ia soarta în mâinile lor.

Au trecut douã mii de ani și încã vorbim cu admirație despre lupta disperatã a lui Decebal și sacrificiul sãu eroic, dar de fapt adevãrata valoare a mesajului sãu o înțelegem numai dacã încercãm sã ne imaginãm ce avantaje ar fi avut și ce viațã ar fi dus Decebal dacã ar fi acceptat compromisul de a continua sã administreze Dacia pentru romani, așa cum a fãcut-o timp de 3 ani, între 102 și 105.

Cu siguranțã cã și romanii aveau un Soroș care îi angaja într-un fel de ong-uri pe cei care fãceau pactul cu Imperator, și le asigura finanțare pentru programe de diseminare a valorilor occidentale și posturi în administrație, sau chiar de deputat celor care se evidențiau în ”munca cu gura”. Cu toate acestea, în mod inexplicabil pentru ”democrația romanã”, Decebal a ales calea extremismului și a intoleranței fațã de valorile multiculturalismului oferite din ”ex toto orbe romana” și a decis sã își manifeste deschis naționalismul xenofob. La cât de inteligent era și la cât de bine cunoștea forța Imperiului, nu a existat niciun dubiu cã Decebal era conștient cã s-a angajat într-o acțiune contrarã ordinii de drept, sinucigașã, și deznodãmântul faptei sale reprobabile a fost unul firesc: jandarmii, pardon legionarii, și-au fãcut datoria.

Cam așa se vorbea la Roma despre euroscepticul Decebal, și la fel îngânau politrucii daci care au primit funcții acasã… Sunã cunoscut?

Din fericire, istoria a pãstrat și exemple pozitive de ”integrare”. Indienii americani, de exemplu. Majoritatea șefilor de trib, conducãtorii ”legitimi” de atunci ai indienilor, aleși conform democrației locale, au apreciat la adevãrata lor valoare biluțele de sticlã coloratã aduse tocmai din Occident și au acceptat ca noii veniți sã cumpere terenurile care se aflau în paraginã, la prețul pieței: zece mii de hectare pentru o biluțã albã, o sutã de mii pentru una roșie.

Este adevãrat cã au existat și unii șefi de trib care s-au dovedit a fi habotnici și discriminatorii, dar electoratul indienilor, compus din bãtrânii tribului, au rãspuns pozitiv la ofertele dezinteresate de ”apã de foc” ale imigranților, declarați categorie defavorizatã numeric la acea vreme în America. Șefii de trib care nu au acceptat inter-culturalitatea au fost schimbați prin procedee democratice, majoritatea, iar istoria a pãstrat numai filmele cu John Wayne despre cei care s-au opus extinderii euro-atlantice.

Astãzi, dupã sute de ani, cei câțiva indieni rãmași în rezervații, admirã prin muzee acele contracte comerciale, care mai pãstrezã mirosul de whisky fin, prin care reprezentanții poporului lor le-au vândut țara pe nimic.

Astãzi, 16 decembrie 2013, mai sunt doar 15 zile și românii vor avea ocazia sã înceapã sã simtã cum e sã fii în pielea indienilor din rezervații. Suntem în procesul numãrãtorii inverse, și zilele trec ca ale unui condamnat la moarte. Din când în când, secundarul ceasului este acoperit de scandãrile despre Roșia Montanã, iar feisbucul ne mai aduce câteo veste despre cine a mai fost bãtut de jandarmi.

Dar timpul nu-i pierdut! Tragedia încã nu s-a întâmplat, totul încã poate fi schimbat și este atât de simplu sã pãstrãm pãmântul României numai pentru noi, românii, așa cum au fãcut ungurii și bulgarii cu pãmântul lor. Totul se poate schimba în interval de câteva ore doar. Este suficientã chiar și o hotãrâre de guvern, datã în 31 decembrie, la ora 23.59! Sau o lege datã de un Parlament întrunit ad-hoc, dupã o decizie a Comisiei Juridice luatã în noaptea precedentã și un vot numãrat de Roberta Anastase.

La urma urmei, e vorba doar de voințã politicã, adicã de a vrea sau a nu vrea sã ne pãstrãm Țara! Nu mã hazardez sã spun cã majoritatea românilor vor asta, chiar dacã mi-ar place sã cred asta, dar pot sã spun cu certitudine cã niciun parlamentar român nu și-a întrebat electoratul dacã e de acord cu vânzarea pãmântului cãtre strãini. De parcã mai era vreun dubiu cã ”Democrația e o minciunã”!

Eu vreau sã-mi pãstrez Țara și vreau ca și parlamentarii, și Guvernul, și Președintele, și Presa, și toatã lumea sã afle asta. Pentru cã știu cã nu sunt singurul și pentru cã vocea noastrã poate sã acopere tangoul Roșia Montanã și sã rãmânã consemnatã în istorie.

Speranța mai moare câteodatã, ultima, dar sentimentul datoriei, niciodatã!

]]>